ADRIANA ILIESCU
EVOCARE: DUMITRU RADU POPESCU
Când s-a dus, Dumitru Radu Popescu ne-a lăsat un fel de semn și de simbol, pentru orele noastre de teamă și de meditație… ca să nu fim prea singuri și prea realiști — un soi de făptură care te-ar speria, dar nu prea rău: LEUL ALBASTRU.
… Un scriitor care știe să râdă când RĂUL face pe LEUL, iar tu, muritor de rând, e cât pe ce să te înfiori, dar nu prea tare: LEUL este altceva decât credeai, el este altfel, scoate un răget cumplit, însă doar pare teribil, el este de fapt altceva. Este o culoare a cerului și a blândeții, ca și când spaima este, de fapt, un vis cu azur, iar realitatea nu e departe de ficțiune. Paradoxul a fost figura stilistică pe care s-a așezat o operă mare — (nu doar voluminoasă), căci Dumitru Radu Popescu a scris și proză, și versuri, și dramaturgie. Tot așa, un pilon de forță este figura de stil oximoronul, ca în volumul de versuri Câinele din fosfor, și se găsește adesea în cărțile sale. În poemele sale, ce păreau ciudate prin anii 1982, dar care sunt impresionante, ca un lamento pentru puritatea și sacralitatea care, în acea epocă, s-au pierdut, într-o societate înjosită și trivială.
Erau temele unui volum de versuri apărut (incredibil) în anii 1982, la Editura Cartea Românească. Scriitorul și-a pus, atunci, imunitatea chezășie pentru cânturile sale neascultătoare și răzvrătite, și-a arătat credința moștenească și a dat un îndemn pentru curaj, când nu toți mai aveau speranță:
„Nu se mai aduc flori la biserică, Și nici sălcii înflorite
Și nici nu se mai cântă
Cu moartea pre moarte călcând
Stăm în case, nu mai sunt zile sfinte Nu se mai mănâncă mielul ca jertfă
Nu se mai dau morților ouă roșii de pomană Nu se mai alege craiul cel nou al flăcăilor Tuturor flacăra credinței li s-a stins
Peste noi, în acest aprilie Amarnic a nins”
(Volumul Câinele de fosfor, 1982)
Spuneam, în acele vremi, că Dumitru Radu Popescu știe să scrie în cele mai diferite registre, ba chiar se poate spune că mai totdeauna cele relatate în tonalitatea comică sunt dublate de un substrat grav: una dintre cele mai grele teme este aceea a felului în care cineva moare. În viziunea sa de scriitor, în romanul F, retorica paradoxului îl conduce pe Dumitru Radu Popescu într-o zonă dificil de definit, în care realul își transgresează granițele.
Scriitorul evocă o nostalgie sobră, o melancolie reținută, fără nicio urmă de poetizare sau exaltare, și prezintă în retorica realismului, un anumit fel, demn și lucid, de a-ți lua rămas bun de la viață.
În acest fel, romanul lui Dumitru Radu Popescu elimină epitetele și găsește un ton al înțelepciunii și al demnității.
Aici, prozatorul este realist, acum preotul trebuie să fie prezent. Personajul principal din romanul F cere să se destăinuie preotului. Personajul narator— un artist— face profesiune de credință în numele scriitorului: „Femeia asta va muri cum a trăit. E teribil și asta vreau să pictez, cum moartea n-o doboară cum vrea ea, ci (n.n. femeia) moare cum îi convine ei”.
Citind romanele acestui mare prozator, înțelegem și gândirea sa pe plan metafizic. El a lăsat un testament spiritual, o „carte de învățătură”, ca Patriarhii, spre pregătirea unor momente ce vor veni. Cititorul urmărește o lecție, un sfat, o îndrumare. Nici urmă de sentimentalism facil, amănuntul realist e pus în valoare. Dumitru Radu Popescu e un scriitor care știe să educe fără se te sperie și fără să te obosească. Ceea ce noi, criticii literari, nu am spus-o sau nu am subliniat-o este vocația lui de educator în metafizică — paideia.
Noi, criticii literari, am scris despre acțiune, personaje, tematică și stil. Dar din portretul acestui mare prozator nu am subliniat paideia, mesajul filosofic și religios… acum, cel care a scris despre ultimele mari momente ale vieții, le-a trăit pe toate…
Să-l recitim altfel pe cel ce a scris Mări sub pustiuri și Leul albastru, fiindcă s-ar putea să aflăm mult mai mult decât am crezut: „Părinte, zise el, vreau să-mi cioplească Noe o cruce de piatră și să o puneți în biserică până mor… Părinte, vreau să mă spovedesc, spuse Celce (…) îl privii pe Celce și mi se păru că între trupul său (…) și gândirea sa sigură pe sine nu este nici o legătură (…) dincolo de mușchii și de oasele sale bolnave și dincolo chiar de gândirea sa coerentă (…) spiritul său, acea parte ce scapă analizabilului fiziologic, era perfect sănătos și detașat de omul care, văzut pe drum sau în pat, se numea Celce, de dimensiunile anatomice ale acestuia, ca și cum între el și materia care îl susținea, chiar bolnav fiind acum, nu exista nici o punte de legătură, căci nu fuseseră deodată născute, și parcă nici din același trup, venind din aceleași două trupuri, nu fuseseră deodată concepute. Și de aceea, nici nu se degradau deodată și se ignorau și disprețul acesta al lor reciproc amâna moartea care de fapt își începuse strădania”.
Să-l recitim pe Dumitru Radu Popescu mai mult, fiindcă este un scriitor credibil și știe mai multe, de acum… Să avem încredere în Dumitru Radu Popescu, el este de-al nostru și știe ce spune…
