„Un vânt răzleț își șterge lacrimile reci
pe geamuri. Plouă.
Tristeți nedeslușite-mi vin,
dar toată durerea
ce-o simt n-o simt în mine,
în inimă, în piept,
ci-n picurii de ploaie care curg.
Și altoită pe ființa mea imensa lume
cu toamna și cu seara ei
mă doare ca o rană.
Spre munți trec nori cu ugerele pline.
Și plouă.”
Poezia „MELANCOLIE”, de „poetul luminii” Lucian Blaga, face parte din primul volum ,,Poemele Luminii”, publicat în 1919, ca un dar făcut MARII UNIRI, volum dominat de marile concepte existențiale: misterul, iubirea, cunoașterea, natura, timpul și moartea, transpuse într-o poezie conceptuală, meditativă, ce poate fi încadrată în modernism, cu implicații impresioniste și expresioniste.
Marian Mincu,în vol. „Lucian Blaga, Poezii”, Editura Albatros, București, 1983, relatează: ,,Poemele luminii conțin (…) toate elementele programului expresionist: sentimentul absurdului, isteria vitalistă, exacerbarea nietzscheeană a eului creator, retrăirea autentică a fondului mitic primitiv, interiorizarea și spiritualizarea peisajului, (…).”
Poet liric prin excelență, Lucian Blaga cultivă cu predilecție metaforele revelatorii, ce potențează misterul existențial, versul liber cu metrică variabilă, redând astfel fluxul ideilor, ca și frenezia trăirilor.
„MELANCOLIE”, deși s-ar vrea pastel, e însă o meditație filosofică, confeșiune elegiacă, cu un titlu încărcat de multiple semnificații, titlu – sinteză a unor trăiri profunde , trăsături ce încadrează poezia în genul liric.
Creând o atmosferă de meditație, de tristețe, dată de căderea necontenită a ploii și nu numai, prin glasul Eului poetic, folosindu-se de imaginilor artistice, realizate cu ajutorul figurilor de stil, epitetelor și tropilor, poezia aparține genului liric confesiv.
Ca pastel, aduce imaginea subiectivă a toamnei, a unei toamne în care abundă „ploaia”, redată prin imaginile motrico-vizualo-auditive, deci, sinestezice: „Spre munți trec nori cu ugerele pline./ Și plouă.”, imagini ce ne trimit spre meditație asupra scurgerii implacabile a timpului, asupra imposibilității înfrângerii destinului.
E o meditație filosofică elegiacă asupra scurgerii timpului, care-i trezește Eului liric o profundă trăire a tristeții, transpusă-n durere, pe care însă o transferă întregului Univers:
„Tristeți nedeslușite-mi vin, dar toată/ durerea/ ce-o simt n-o simt în mine,/ în inimă,/ în piept,/ ci-n picurii de ploaie care curg.”
Are o structură compozițională simetrica, rotunjită, ce corespunde succesiunii ipostazelor Eului liric, reflectate la raportul dintre sine și Univers, dintre sine Timp și Destin:
„MELANCOLIE”:
„Un vânt răzleț”
(personificare metaforică)
„își șterge” „lacrimile reci” „pe geamuri”
(vitregiile vieții/ trăiri, sentimente)
„Plouă.” „Și plouă.”
(motive ale scurgerii timpului)
„Tristeți nedeslușite”/ „durerea”
„Și altoită pe ființa mea lumea imensă”
„cu toamna” și „cu seara ei”
(metafore revelatorii ale vieții și morții, ale scurgerii timpului, hotar între viață și moarte, motiv al jertfei, dar și al locului și al raportului eului liric cu Universul)
„mă doare ca o rană”
(comparație)
„ce-o simt n-o simt în mine,/ în inimă,/ în piept,”
(enumerație)
„ci-n picurii de ploaie”
(antiteză)
„Spre munți trec nori cu ugerile pline”
(teluric + cosmic + animal)
(imaginea metaforici a Universului)
Motivul „ploii” deschide și închide poezia într-o construcție simetrică, circulară, specifică liricii blagiene, încadrând motivele centrale majore.
Structurată pe mai multe secvențe poetice, „MELANCOLIE” se deschide cu personificarea metaforică a „vântului”, căruia îi mai alătură un epitet apreciativ – „răzleț”.
Sintagma metaforică revelatorie „„Un vânt răzleț” ar putea sugera tenebrele, trăirile întâmplătoare, inedite ale vieții în scurgerea indiferentă, tacită, implacabilă a timpului…
Om și timp, ca forme de cunoaștere exteriorizată, sunt cuprinse în metafora „ochiului”, aici „geamuri”: „Un vânt răzleț își șterge lacrimile reci/ pe geamuri. Plouă.” Această primă secvență poetică conturează, de la început, o atmosferă apăsătoare, de tristețe, dată de căderea necontenită a ploii, o altfel de trăire decât cea bacoviană, dat fiindcă trăirile eului liric sunt transferate unui element al naturii, devenit posesorul zbuciumului uman, poate al neputinței acestuia de a opri timpul.
Vântul personificat poate fi și un simplu element al naturii, element specific speciei pastelului, în acord cu unele secvențele poetice… Tristețea și durerea, sentimentele predominante ale următoarei secvențe poetice, altoite pe Eul liric, se amplifică, prin transfer, elementelor naturii, întregului Univers, timpului ireversibil, văzut metaforic în „picurii de ploaie care curg.”
Sentimentul melancolic de tristețe, dată de trecerea timpului, e perceput hiperbolizat, printr-o largă comparație, anticipată de enumerația unor metafore cu multiple trimiteri la stările sufletești difuze ale Eului liric „Tristeți nedeslușite-mi vin, dar toată/ durerea/ ce-o simt n-o simt în mine,/ în inimă,/ în piept,/ ci-n picurii de ploaie care curg.”
Enumerația, în tonalitate ascendentă: „în mine,/ în inimă,/ în piept”, este pusă în antiteză cu „picurii de ploaie care curg”, vers ce amplifică drama interioară – prin transfer la elementele naturii.
Natura, timpul, destinul își urmează cursul amplificând drama trăirilor în a treia secvență poetică, când Eul liric simte tristețea „altoită pe ființa mea imensa lume/ cu toamna și cu seara ei/ mă doare ca o rană.”
Comparația metaforică, din ultima secvență citată, întărește sentimentul dezolant al căderii necontenite a ploii, simbol al neputinței umane de a opri timpul, de a înfrânge destinul implacabil, acela al scurgerii vieții în moarte, în raport cu veșnicia naturii, Universului, sentiment amplificat și de prezența cuvintelor, așezate într-o sintagmă metaforică: „toamna și cu seara ei”.
Ultima secvență poetică, o concluzie, ce ia forma unei metafore revelatorii lărgite, adună intr-o formulă magică teluricul, cosmosul și ființa într-un cerc ce se rotește la infinit, după aceleași legi nepătrunse în stratul de adâncime de cei trecători prin timp, folosind verbul la prezentul etern „trec”: „Spre munți trec nori cu ugerele pline.”/ Și plouă.”.
Mărcile Eului liric sunt fie la persoana I – verbe și pronume: „simt”, „mine”, încadrând poezia în lirica subiectiv – confesivă, fie la persoana a III-a: „și șterge”, „trec”, fixând-o în lirica obiectivă, în acord cu tema – pendularea între două universuri: cel uman – perisabil, trecător și cel al naturii – veșnice și de nezdruncinat în curgerea implacabilă a timpului.
„MELANCOLIE” de Lucian Blaga – poezie modernistă, de cunoaștere, intelectualizează emoțiile în planul limbajului poetic și prin cultivarea metaforelor revelatorii, folosindu-se de multiplele semnificații ale unor motive ca ,,toamna și seara ei”, reflectând raportul melancolic al Eului cu sine, dar, mai ales, cu Universul, cu Timpul și cu Destinul, și se încadrează în genul liric și prin elementele de prozodie: versuri inegale metric, ordonate după necesitățile impuse de sentimentul transmis.
Natura este despodobită. Notele cromatice – cenușii, întunecate, capătă valoare de conținut, contribuind la conturarea unei atmosfere reci, dar nu dezolante ca în lirica bacoviană, pentru că ploaia devine orologiul naturii, orologiul toamnei vieții, încercând, într-un ultim și suprem efort, de a uni, înălțând pământul cu cerul, viața cu veșnicia, cosmicul îmbrățișând teluricul prin ,,picurii de ploaie”, creând o atmosferă tulburătoare, dar nu deprimantă… Un fel de sentiment de împăcare cu Destinul, de demnitate mioritică.
Lucian Blaga rămâne „unul din cei mai originali creatori de imagini ai literaturii române” după Eugen Lovinescu.
——————————————–
Prof. Lucia-Elena LOCUSTEANU
Membru al Ligii Scriitorilor Români
Filiala Cluj – Napoca
1 Ianuarie 2023
