DOR DE MIHAI EMINESCU, GENIU UNIVERSAL

0
60

Ecaterina Chifu

Cuvânt-înainte la cartea Mihai Eminescu „Poezii/Poésies”

ediție bilingvă,  tradusă de Ecaterina Chifu

Editura Amada edit, 2020

Cel ce avea chipul unui „înger frumos, pe fruntea căruia era scris semnul Dumnezeirii”, cel ce-a visat „visul vieţii cel chimeric”, când viaţa îi părea „un basm pustiu şi urât”, cel care a revărsat  „gândirea-i fără margini peste marginile lumii”, semănând lumină din „tainica-i simţire”, cel care, prin menirea de geniu, n-a  fost fericit şi n-a putut „face fericit pe cineva”, acesta este marele Eminescu al cărui nume „a scăpat de  noaptea uitării”,  el fiind un simbol al eternităţii.

Suflet al poporului român, Eminescu a ridicat spiritualitatea românească  pe culmile perfecţiunii, opera sa fiind esenţa acestei spiritualităţi. Poetul şi-a propus în tinereţe să ridice un „palat poeziei şi altul dramei” ce avea ca scena istoria poporului nostru. 

Eminescu a ridicat un templu în literatura română, opera sa fiind „Ave Maria” în literatura universală.

Geniu românesc, Eminescu a pătruns pe cale universală în sufletele iubitorilor de poezie, graţie profunzimii şi armoniei versurilor sale. Opera sa poartă pecetea eternităţii, prin strălucirea imaginilor artistice şi profunzimea cugetării.

Mesajul său liric se materializează în esenţe umane de încântare şi înfiorare în faţa frumuseţii, sensibilităţii şi armoniei poeziei sale, căci adâncurile sufleteşti ale poetului uimesc mereu, prin acel inefabil şi mister ce-nvăluie fiinţa ce-a creat o opera nemuritoare.

Eminescu a armonizat ritmurile naturii cu ritmurile inimii sale care a încetat să bată prea devreme. Cuvântul în poezia sa are o magie unică, irepetabilă. Starea de vibraţie ce ne-o dă trăirea estetică, citindu-i versurile, face să ne transpunem în universul mirific al poeziei sale.

Poetul a trăit într-un timp şi un spaţiu doar al său, cel poetic, cunoscând starea de poezie, stare ce ni se transmite şi nouă, prin trăirea estetică. Eminescu va rămâne in conştiinţa poporului nostru ca  un suflu viu, căci spiritul eminescian este veşnic, veghind asupra noastră din spaţii astrale.

Adesea, ne întrebăm de ce ne este aşa de dor de Eminescu. Simţim, noi, adevăraţii Români, un „dor dureros de dulce” de Eminescu? Dorul de acest genial poet este ca dorul de un frate mai mare, plecat prea devreme dintre pământeni, este un dor de un prieten drag ce ne ştie suferinţele şi toate durerile, visele şi speranţele.

Multora le este foarte dor de chipul lui visător de student, transfigurat de puritatea gândirii şi simţirii sale, de chipul unui tânăr înflăcărat de mari idei şi sentimente. Am vrea să ştim, să simţim tot farmecul ce-l răspândea fiinţa lui reală, tonalitatea şi inflexiunile vocii sale, mersul lui avântat sau doar de om ce meditează, pierdut în sine, vibraţia sufletului său plin de iubire, gesturile sale şi mai ales toate acele porniri pline de entuziasm, acele acţiuni puse-n slujba poporului care a dat acest geniu inegalabil.

Ne este dor de cel ce a scris poezia cutremurătoare „Ce suflet trist”, definindu-se pe sine, dar şi pe noi, căci ne regăsim în acele versuri, poetul purtând povara unui destin nefericit, al său şi al neamului său pentru care a luptat cu condeiul, el fiind promotorul unor idei progresiste. Ne este dor de cel care ar fi putut face mai mult pentru ţara sa, dacă nu pleca prea devreme la îngeri.

În imaginaţia noastră, îl vedem pe Mihai Eminescu cu zâmbetul lui dulce, pe buzele-i atât de frumoase, cu privirea tandră, arzătoare sau îndurerată, cu lumina chipului său, unică, irepetabilă. Cum să nu ne fie dor de cineva pentru care avem o iubire aparte?

Dacă nu vine la chemarea dorului nostru, înseamnă că undeva, acolo sus, este iubit. Noi rămânem să dorim ca şi el României „la trecutul mare, mare viitor” să vedem cum „izvorăsc din veacuri stele una câte una” şi să admirăm luna ieşind „din codrii”  sau „a  lacului văpaie”, să simţim „flori de tei înmiresmate”, să ascultăm şi pentru el „aspru cânt al mării”  şi  chiar să ne dorim ceea ce spune poetul:

„Mai am un singur dor:

 În liniştea serii,

 Să mă lăsaţi să mor,

 La marginea mării,

 Să-mi fie somnul lin

 Şi codrul aproape,

 Pe-ntinsele ape,

 Să am un cer senin!”

(M. Eminescu „Mai am un singur dor” –  „Poezii”, Editura Cartea românească)

Poate că, pe nevăzute căi, putem comunica toţi cu marele poet şi-l putem implora, prin rugăminţi fierbinţi să revină printre noi, să aducă în inimile noastre speranţa unei lumi mai bune, armonia, pacea şi toată frumuseţea sufletului său încărcat de iubire.

Eminescu era conştient de valoarea universală a operei sale, aşa cum se reflectă în poezia „Numai poetul”: Iată versurile:

 „Numai poetul

 Ca păsări ce zboară

 Deasupra valurilor

Trece peste nemărginirea timpului,

 În ramurile gândului,

 În sfintele lunci

 Unde păsări ca el

 Se-ntrec în cântări.”

(M. Eminescu „Numai poetul” –  „Poezii”,  Editura Cartea românească)

Pentru această ediţie română-franceză am ales cele mai cunoscute poezii de dragoste, unele devenind melodii renumite, pentru muzicalitatea versurilor care au imprimat şi muzicalitatea versiunii în limba franceză, pentru profunzimea sentimentelor exprimate de poetul care susţine un dialog permanent cu iubita sa, dezvăluind înfiorarea sufletului său tulburat de fiecare mişcare a fiinţei iubite, el fiind un poet al contemplaţiei, al meditaţie, mereu cu ochii dornici de imaginea femeii iubite.

Astfel, se conturează drama intimă a marelui poet. Am adăugat acestei ediţii unele creaţii eminesciene în versuri populare şi câteva poezii care scot în evidenţă ideile sale artistice, etice şi filozofice.

Eminescu rămâne alături de marii poeţi ai lumii, prin opera ale cărei rezonanţtrăbat meridianele, fiind îndrăgită şi apreciată de atâţia iubitori de frumos. Avându-l pe Eminescu în suflet, nu mai suntem nicicând singuri, căci purtăm cu noi o bogăţie rară, cea mai de preţ comoară a limbii române, opera unui astru nemuritor, ce va străluci pe firmament, cu o blândă lumină, iradiind prin veacuri frumuseţe şi armonie.

———————–

Ecaterina CHIFU

Râmnicu Sărat

15 ianuarie 2020-2023