Omul a fost înzestrat de Creator cu o serie de remarcabile însușiri (gândire, limbaj articulat, conștiință, caracter, voință, personalitate, simțire artistică, sentimente și idei morale, ce-i permit să deosebească binele de rău și să cunoască sensul vieții, capacitatea de-a se cunoaște pe sine și de a-și planifica acțiunile viitoare etc.), însușiri care-l fac să fie ceea ce este, adică superior tuturor celorlalte viețuitoare, oricât ar fi acestea de inteligente.
N.B.: Desigur, eu privesc omul în general și la modul esențial, respectiv cum ar trebui să fie mereu, nicidecum așa cum se prezintă tot mai mulți pământeni în zilele noastre călărite, până la sufocare, de mașinism și automate: inculți, mincinoși, necinstiți, bădărani, hapsâni, atrași doar de aparențial și efemer (bani, putere, slavă deșartă, plăcere), iar nu de substanțial și etern (planul moral-spiritual), nu în ultimul rând din ce în ce mai imbecili, după cum demonstrează „efectul Flynn” și alte multe teste efectuate de specialiști.
Și când te gândești că toate aceste uluitoare însușiri (unele dintre ele inexplicabile chiar pentru specialiști, precum conștiința, despre care filosoful australian David Chalmers afirmă că este „unul dintre cele mai profunde mistere ale existenței”) se datorează creierului, miraculosul organ care reprezintă 2% din greutatea corpului, dar – prin cele 100 de miliarde de celule nervoase și circa un milion de miliarde de conexiuni – constituie „lucrul cel mai minunat și cel mai misterios din tot universul” (Henry F. Osborne, antropolog), el având capacitatea de memorare, ne face cunoscut astrofizicianul Caral Sagan, egală cu „douăzeci de milioane de volume, totalul celor care se află în cele mai mari biblioteci ale lumii”.
Cu completarea că, aidoma mușchilor, „funcțiile creierului se atrofiază prin nefolosire, însă se fortifică printr-o neîncetată gimnastică a minții!” (idee încorporată în „Creierul și misterul său tulburător”, text pe care l-am scris pe data de 18 februarie 2018).
În același articol, despre limbaj scriu următoarele: „În ceea ce privește limbajul articulat sau al doilea sistem de semnalizare, psihologul american David Premack formulează următoarea concluzie, după încercările nereușite de a-i învăța pe cimpanzei un limbaj simplu al semnelor: «Vorbirea umană este un obstacol în calea teoriei evoluției, întrucât ea are un potențial mult mai mare decât poate explica cineva».”
Iată câteva redutabile argumente în sprijinul afirmației de mai sus:
- Centrul vorbirii sau zona lui Broca (regiunea lobului frontal unde se stochează informațiile necesare graiului) nu a fost descoperită la maimuțe.
- În cartea „The Language Instinct” (Instinctul vorbirii), autorul canadian Steven Pinker purcede de la premisa că «Niciodată nu s-a descoperit vreun trib mut și nu a existat nicio dovadă a faptului că a fost vreo regiune care a servit drept ‘leagăn’ al vorbirii, un loc de unde aceasta s-a răspândit la grupurile care nu aveau o limbă», pentru a ajunge la concluzia fără replică din partea științificilor: «Caracterul universal al vorbirii complexe este o descoperire care îi copleșește pe lingviști și constituie primul motiv care ne determină să ne gândim că vorbirea este…rezultatul unui instinct uman deosebit».
- Nu există limbă sau limbi primitive, creierul nostru nu-i «cablat» pentru o singură limbă, ci a fost conceput de Atoatefăcător ca noi să putem învăța mai multe limbi (cimpanzeii, de pildă, nu sunt în stare să folosească nici măcar cele mai simple entități ale limbajului uman, pe când creierul unui copil este capabil să asimileze rapid o limbă complicată), forța cuvântului alimentat de Cuvânt are «mai multă eficacitate decât orice altă forță» și, lucru recunoscut de tot mai mulți specialiști din diverse domenii, originea limbajului «rămâne unul dintre cele mai deconcertante mistere ale creierului», iar dezvoltarea creierului uman, «unul dintre aspectele cele mai inexplicabile ale evoluției»”.
Gândirea, vasăzică, se desfășoară pe baza și cu ajutorul limbajului în general, limbajul interior fiind adevăratul instrument al cugetării, iar cuvintele constituie semnalele/semnele celui de-al doilea sistem de semnalizare. Pentru o corectă înțelegere a triadei limbă-gândire-dinamică socială, este necesar să se țină cont de următoarele precizări:
- Unitatea dintre gândire și limbaj nu trebuie confundată cu identitatea lor, pentru că atunci logica (știința formelor gândirii – noțiune, judecată, raționament) ar fi totuna cu gramatica (știința formelor limbii). Lesne de dedus că nici funcțiile celor două discipline nu sunt identice: a gândi înseamnă în esență a cunoaște, iar a vorbi înseamnă a comunica.
b) Nu numai că gândirea bogată și limpede este incompatibilă cu exprimarea confuză și rău construită, dar fraza corectă și coerentă este ea însăși condiționată de gândirea sprintenă, dezvoltată, fără poticneli. Prin urmare, este total eronată „scuza” unor semeni: „Eu știu ce vreau să spun, dar nu pot să mă exprim…” Neputința exprimării decurge din precaritatea culturii și a limbajului, care inevitabil generează carențe în exprimare și gripări sau derapaje în gândire, toate astea fiind catastrofale pentru nație și țară în cazul piloșilor cu funcții decizionale. Căci, așa cum spune un proverb japonez, „Nu există dușman mai periculos decât prostul”.
c) Limba este un fenomen social (atenție, un fenomen!), iar limbajul (vorbirea) un fenomen individual.
Dacă la toate astea se mai adaugă că centrul vorbirii se află în emisfera stângă a creierului și gândirea este dependentă de dezvoltarea întregii noastre personalități, că termenul/cuvântul este purtătorul unui înțeles, ce corespunde noțiunii, și că semnificația cuvântului este stabilită de societate, iată-ne ajunși la noțiune.
Teoria noțiunilor ca entități logice (în Geneza formelor culturii, BPT, Editura Meridiane, București, 1993, Petre P Negulescu ne informează că noțiunile au valoare obiectivă și existență subiectivă – „nu se găsesc decât în mintea oamenilor ce le gândesc, nu în afară și independent de ei”), teoria noțiunilor, deci, îi aparține lui Socrate, pe baza căreia Platon elaborează teoria ideilor (ca entități metafizice) și fără de care Aristotel n-ar fi putut să conceapă teoria formelor, ca instrumente ale creațiunii.
Noțiunile, așadar, constituie forma de reflectare a obiectelor și fenomenelor în ceea ce au ele necesar și general. Cu mențiunea că toate însușirile esențiale (necesare) sunt și generale, deci comune, însă nu toate însușirile generale sunt totodată esențiale. Bunăoară, bimanitatea (proprietatea de-a poseda două mâini) este esențială și generală, fiindcă îl deosebește pe om de celelalte viețuitoare (face ca el să fie ceea ce este). Însă însușirile de-a purta încălțăminte și de-a fierbe mâncarea sunt generale, fără a fi totodată esențiale.
Prin urmare, regula elaborării noțiunilor este să se rețină însușirile generale care sunt și esențiale!
Fiecare noțiune este exprimată printr-un cuvânt (om, fluture, element etc.) sau printr-o expresie (avion cu reacție, număr complex, ecuație de gradul doi etc.). Noțiunile au sferă (extensiune) și conținut (intensiune, conotație). Noțiunile de ordinul cel mai general (care nu pot fi generalizate mai mult) se numesc categorii. Conținutul reflectă necesarul, iar sfera reflectă generalitatea. În plus, noțiunile trebuie să fie clare (în caz contrar sunt obscure) și distincte (altminteri sunt confuze). Descartes socotea claritatea și distincția „calitățile cele mai însemnate ale gândirii”…
La rândul lor, cuvintele prin care sunt redate/exprimate noțiunile, au sens și semnificație. Sensul cuvintelor corespunde conținutului noțiunilor pe care le exprimă, iar semnificația corespunde sferei noțiunilor.
Evident, ar mai fi multe de spus pe această temă, inclusiv despre bogăția unei limbi (româna, de exemplu, este după spaniolă cea mai bogată limbă în expresii și sinonime), despre poluarea limbilor considerate periferice (și nu numai) cu termeni nenecesari, preluați din alte limbi (anglicismele prezentului) sau despre sistematica siluire/pocire a limbii române de către agramații noștri cârmuitori, falșii culți și mulțimea în creștere a analfabeților funcționali.
Pentru a ilustra procesul de formare al statului centralizat, voi încheia cu admirabila opinie a lui Neagu Djuvara din O scurtă istorie a românilor (Editura Humanitas, 1999): „(…)suntem singura țară mare din Europa a cărei unitate e exclusiv întemeiată pe limbă (de altfel, pe vremuri chiar cuvântul limbă era sinonim cu neam sau popor). Mai toate celelalte state europene s-au constituit pe baza unei istorii comune, de cele mai multe ori cu populații de limbi sau dialecte diferite (ca Franța, Spania, Italia, Elveția, Anglia etc.”.
—————————
George PETROVAI
Sighetu Marmației
19 ianuarie 2023
