O zicere înţeleaptă, din patrimoniul omenirii, ne îndeamnă să fim atenţi la gândurile noastre pentru că ele vor fi cuvintele noastre. Să fim atenţi la cuvintele noastre pentru că ele vor fi faptele noastre. Să fim atenţi la faptele noastre pentru că ele vor fi obiceiurile noastre. Să fim atenţi la obiceiurile noastre pentru ele vor fi caracterul nostru. Să fim atenţi la caracterul nostru pentru că el va fi destinul nostru.
Când ne parcelăm existenţa, ne trăim o viaţă croită din bucăţi. S-ar putea ca unele fâşii să se prăfuiască. Altele să ni se pară inutile. Şi totuşi, nimic nu e trăit în van. Trăim o sigură dată pe pământ. E loc sub soare pentru fiecare. De ce nu mai avemm loc unii de alţii. De ce e atât de învrăjbită lumea? Ce avem de împărţit unii cu alţii? Puterea? Bogăţia? Sărăcia? Norocul? Nenorocul? S-ar putea să ne pomenim, în timp, cu viaţa risipită în urmă. Cum o mai adunăm? S-ar putea ca unora să nu le ajungă o singură viaţă. Să-şi mai dorească încă una. Să dorească mai multe. S-ar putea ca alţii să-şi dorească vieţile altora.
Puţini acceptă că timpul e măsurat. Clepsidra care curge, se deşartă în contul anilor care vin. N-a oprit nimeni timpul. Poate că în istorie, unii şi-au dorit să împărăţeasca lumea. Trecătoare încercări. N-a reuşit nimeni. Un american celebru, Zbiegniew Brzezinski, se întrebă la începutul acestui mileniu: „Având în vedere rolurile contradictorii pe care le joacă în lume, America este menită să fie catalizatorul, fie pentru o comunitate globală, fie pentru un haos global; iar americanii au resposabilitatea istorică unică de a determina spre care dintre cele două tendinţe va evolua comunitatea internaţională. Alegerea noastră este între a domina lumea şi a o conduce.” Aceasta este marea dilemă şi a fiecărei puteri; să domine sau să conducă. Aceasta cred că este şi marea dilema a guvernării. Să domine? Să conducă? Poate că aici ar putea fi găsit sâmburele vrajbei. Poate că aşa ne învrăjbim şi noi înşine.
Ce ne domină? Ce ne conduce? N-avem de ce să ne luăm la întrebări destinul. Ne sechestrăm în justificări născocite. Ar trebui să ne uităm la ceea ce ne lipseşte. Sociologul Vasile Dancu, susţinea, sâmbăta trecută la Cluj-Napoca, în cadrul proiectului VEHMED, că ne lipseşte instituţia admiraţiei. Poate că în acest sentiment de admiraţie, de preţuire, de respect se găseşte sâmburele armoniei dintr-o societate. Calin Hentea, în lucrarea «Imaginile mişcate ale propagandei», (Editura Militară, 2006) în capitolul intitulat „Ambasadori sau mercenari”, referindu-se la militarii romani din teatrele de operaţii, constată: „Cert este că tocmai conştiinţa acestei inferiorităţi materiale este unul dintre cele mai puternice motoare motivaţionale de afirmare a competenţelor profesionale intelectuale sau chiar fizice a militarilor români în faţa colegilor din armatele mai mari şi mai ţări ale lumii. A-ţi face treaba –oricât de rutiniera ar fi aceasta – la fel de bine şi poate chiar într-un mod mai simplu decât ceilalţi, iată o ambiţie care îl animă subit pe românul din teatrele multinaţionale de operaţii. Orgoliul şi ambiţia indiaviduală a fiecăruia dintre aceşti ambasadori sui-generis în uniformă îi asigură performanţă, credibilitatea şi eficienţă ca purtător de imagine şi mesaj a poporului său”.
Dacă fotbalistul Mihăiţă Neşu n-ar fi avut acel accident groaznic la antrenamentul echipei Ultrecht- Olanda, presa din România nu cred că ar fi scris despre el. Şi nu s-a scris un lucru esenţial. Suporterii echipei, în semn de respect, preţuire şi admiraţie pentru devotamentul arătat pe teren de către fotbalisul român, în toate meciurile jucate, s-au dresat ambasadei României din Olanda, pentru a primi încuviinţarea, ca duminică, pe stadionul unde joacă echipa, să fluture steagul României cu chipul fotbalistului Neşu imprimat pe el. Mi-ar plăcea să văd imaginile acestea.Olanda este ţara cu un popor care şi-a construit în timp instituţia respectului, preţuirii şi admiraţiei. Mai avem timp să le construim şi noi.
