ÎN TREI ACTE)
Actul I
(Un domn de vreo 60 de ani, la costum, ordonat, birocrat, cu un început promiţător de burtică, modelul funcţionarului corect, apare, cu mers milităros, în faţa unei catedre, ţinând o mapă solidă,, din care scoate, cu gesturi calculate, un referat, pe care îl va citi, pedant, monoton, didactic, aproape fără a ridica ochii de pe foaie. Pe fundal se văd imagini sumbre, alb-negru, care reprezintă marşuri militare, mulţimi încolonate, dictatori ţinând discursuri patetice, public cenuşiu aplaudând, armate, arme. Din când în când, se desluşesc sunetele înfundate ale unor melodii patriotice, mobilizatoare, imnuri, marşuri de înmormântare. În sala întunecoasă, sunt aranjate, dreptunghiular, la distanţă egală între ele, ca într-o sală de conferinţe, vreo 20 de scaune identice, obişnuite, pe speteaza cărora atârnă sacouri negre, de asemenea identice. O atmosferă de încordare, crispare, supunere.)
*
Stimaţi tovarăşi!
Ne-am adunat aici, la consfătuirea noastră, pentru ca noi, cenzorii mai în vârstă şi cu experienţă, să vă îndrumăm pe voi, tinerii noştri colegi. Aţi înţeles cât de importantă e activitatea unui cenzor şi cât de nobilă e misiunea lui. Duşmanul perfid, care pândeşte zi şi noapte, vrea să intre şi să strice planurile noastre măreţe de progres şi bunăstare. Duşmanul profită de orice slăbiciune şi de orice moment. Să fim, aşadar, vigilenţi şi să contribuim la stârpirea creaţiilor care nu slujesc cu devotament patria şi partidul! Voi prezenta, în continuare, câteva intervenţii exemplare, care au fost premiate şi pe care vă rog să le reţineţi în vederea îmbunătăţirii activităţii dumneavoastră pe câmpul muncii.
Unii autori nu se exprimă clar şi recomandabil, nu scriu despre realizările noastre minunate. Sub pretextul unei exprimări abstracte şi poetice, veţi întâlni versuri, precum acestea:
„…O iederă abisală înşela zidul cu falsa ei dragoste
Ploaia a scos pe stradă oamenii însetaţi de substanţe
Ploua cu pietre mici ascuţite, ca nişte reproşuri, ca nişte nişte minciuni,
care sfărâmau oraşul şi capetele neprotejate
Ploua cu acizi graşi care topeau stilurile
Gotic baroc neoromantic,
transformând într-o arhitectură cleioasă inconsistentă
planul şi termenul limită
Pedeapsa aşteptată venise neaşteptat şi altfel…”
Poezia se numeşte „Spirit de observaţie după secetă”. Putem tăia poezia, dar dacă întregul volum e scris în această manieră, iar viitoarea carte figurează deja în planurile editoriale şi a trecut şi de alte instanţe până a ajunge la noi, se pot găsi nişte soluţii. Am fost informaţi că autorul a călătorit mult în străinatate, recent a venit de la Madrid, unde, fiind invitat la un festival de poezie, a luat şi un premiu. Atunci, în loc de „Spirit de observaţie…”, poemul să se numească „Madrid…” La noi nu plouă cu pietre sau acizi, dar la duşmani să plouă! Las’ să ştie poporul cum e la ei…
În volumul „Poeme canine”, scris de un poet consacrat, sunt mai multe texte în care câinii au activităţi şi trăsături ale unor oameni din vremea noastră, iar în poemul introductiv, Toţi câinii patriei, unele categorii enumerate au vădită rezonanţă contemporană. Ataşăm poemul:
„Câini geloşi, gheboşi, fricoşi, inflexibili, impasibili,
Căţele care-şi ling exemplar şefii pe sub birouri,
căţele europarlamentare
Câinii partidului, câinii noştri, câinii lor,
Câini de rasă, câini vagabonzi,
Câini cu coada între vine, câini capabili, câini plagiatori, câini hoţi, câini mafioţi, câini trădători şi vânzători (de ţară)
Câini abandonaţi, sălbăticiţi care atacă pe câmp,
Câini urinând pe sub garduri înalte
Dulăi liberali, socialişti, dulăi comunişti, javre capitaliste, separatiste, căţeluşe apolitice, câine-lup naţionalist.
Cobai, ţinuţi în cuşti de fier, câini eutanasiaţi
Câine drogat, câine disperat, câine şomer
Câine cu lesă, cu papucei şi paltonaş, plimbat seara în părculeţ
Căţeaua cea mai dorită, căţea cu fundiţă, căţea care papă orez cu costiţă
Javra murdară, câine poet, filosof, câine cinic, deci tautologic.
Ţânc rozaliu, ţâncuşor nevinovat, educat, uşor de manipulat.
Căţeluşă visătoare, romantică, violată într-un taxi de un dulău viclean, libidinos,
Căţeaua pe tocuri, cu poşete, cu amanţi, căţeaua în călduri
Câini cu coada-n sus, aşteptând momentul prielnic, câine emerit
Câinii cu hingheri după ei, plătind impozite uriaşe la stat,
Câini mieunând tandru, dacă dă bine la televizor, câini muzicali,
Câini revoltaţi, arătându-şi colţii, mârâind ameninţător,
câinişori cărora le expiră mandatul, câini care trec dintr-un partid în altul
Coioţi atacând în haită, şacali necrofagi, la vârsta pensionării
Câinele maimuţă, cuciu Bichon mătăsos de Havana,
câine ciobănesc Cao Macaco, câine chinezesc cu creastă,
ovciarka veşnic la pândă, câinele faraonilor şi al dictatorilor,
câinele ciobănesc mioritic curajos, dar ce folos!,
câinele pompier, câinele regal al Angliei, marele Dog German,
Câine Eurasian, Eurafrican,
Cuciulică brabancon pitic, olandez zâmbitor, câinele leu, mastiff tibetan,
câinele cu faţa de crizantemă, câini cu coadă de şobolan,
căţelul Terra nova şi Terra incognita, câinele Quo vadis?”
Câinii incomozi din punct de vedere ideologic să fie scoşi din poem! Atenţie la enumerări! Indiferent de tematică, şirurile lungi de cuvinte ascund neapărat ceva subversiv. De altfel, dosarul acestui autor a fost predat autorităţilor punitive. Cenzorul care a remarcat poemul a fost premiat. Din cauza acestui text şi a altora, asemănătoare, volumul a fost întors editurii, care l-a retras, fără a primi „bun de tipar”.
Într-o carte pentru copii despre doi purceluşi călători, care au dorit să vadă munţii, au fost depistate versurile:
„Munţii noştri plini cu aur
Sunt păziţi de un balaur.”
Nu este indicat să lăsaţi texte nici cu bogăţii actuale, nici cu aşa-zisele bogăţii din trecut. Dacă munţii sunt plini cu aur, duşmanii abia aşteaptă să corupă oamenii noştri, să-i ademenească cu oglinjoare şi acadele şi să cumpere şi ceea ce a mai rămas din biata ţară, la preţ de doi bani. Asemenea informaţii sunt considerate „secret de stat”. Misiunea noastră este să protejăm şi să apărăm secretul de stat. De altfel, în domeniul literaturii, asemenea exemple sunt mai rar întâlnite, dar, după cum vedeţi, se pot ascunde chiar şi într-o culegere pentru copii!
Volumul de debut „Aripile libelulei” conţine poeme pe un ton militant, patriotic, care îndeamnă la păstrarea valorilor naţionale, la curaj şi demnitate. Totodată, unele poezii sunt scrise pe un ton critic. Poezia „Generaţie”, de pildă:
„O epoca de critică, de cârciumă,
O epocă de chef şi de război,
O epocă amară este-n noi,
În care nu încape gram de suflet.
Noi nu suntem strămoşi din noi
Şi nouă ne suntem străini,
Şi nouă noi ne suntem câini
Şi nu ştim ce suntem.
Strigăm cu toţi în cor: «Popor!»
Dar nu ştim ce-i popor
Şi noi vom crede că-i ogor
În care semeni flori de dor.
Strigăm cu toţi în cor că vrem!
Nu ne-am gândit ce vrem,
Căci am şoptim prea mult: «Mă tem.»
Dar glasuri mai avem.”
Debutant, aşadar! Există o categorie de proşti, cu care nici măcar nu poţi negocia. Cu sinceritatea lor dezarmantă, scriind ceea ce simt, cu rime de doi bani, dar care merg direct la inima poporului, aceşti tribuni inocenţi sunt cei mai periculoşi. Ei nu vor scrie cu şopârle, pentru un public făţarnic şi schizofrenic. Ei nu se gândesc că vor fi cenzuraţi; în naivitatea lor, ei nici nu cred că cenzura există. Pentru ei, noi aparţinem fie altor timpuri, fie altor ţări, duşmane, desigur. Iar în ţara noastră, după părerea lor, cenzura nu există. Ei spun ce simt, ce văd, ce cred. Nu recunosc jumătăţile de măsură, micile compromisuri sau chiar cele uriaşe, depind eund evrei să ajungi. Asemenea creatori ori nu vor scrie deloc, ori vor muri. Nu din vina noastră, ci a lor. Volumul a fost trimis instanţelor superioare, să hotărască ei.
Într-o antologie despre viaţa animalelor a fost cenzurat următorul text:
„Ciobanul bătrân a plecat acasă cu tot cu câini pentru o lună şi cel rămas a hotărât să fie adusă javra lui, chiar dacă nu-i deprinsă cu oile, se va descurca. Ce fel de stână fără câine? Şi noul paznic al oilor, deşi stătuse în lanţ până acum, a prins repede meseria. A învăţat să alunge oile rătăcite, să le adune, să latre când era cazul. Din cauza secetei şi a căldurii, oile păşteau la marginea pădurii, unde mai rămăsese ceva iarbă.
Într-o zi auzi un zgomot ciudat la umbra pădurii. O tânără şerpoaică dansa graţios pe creanga unui copac. Se ţinea doar cu vârful cozii de creangă şi sălta nebuneşte în toate părţile. Cu limba scoasă, o privea bravul căţel, dând din coadă de admiraţie. Apoi, când i s-a părut că o să cadă, a schelălăit neliniştit şi a lătrat jucăuş la tulpina copacului. Când l-a zărit, sepoaica s-a ascuns, intimidată. Hai să fim prieteni, i-a propus căinele. Şerpoaica acceptă şi, de atunci, cei doi petreceau mult timp împreună, zbenguindu-se, jucându-se, iubindu-se. Ea adora să-l încolăcească pătimaş, el − să-i lingă corpul strălucitor, mlădios, alunecos.
Într-o noapte, lupii au venit să fure vreo oaie. L-ar fi sfârtecat şi pe căine, de n-ar fi sărit şarpele în ajutor. Ce cîine vrednic eşti, l-a lăudat ciobanul. Ia şi tu o bucată de caş, că meriţi. Câinele a luat caşul şi l-a împărţit cu şerpoaica. Şi ea merita. Când ciobanul a văzut într-o seară şerpoaica şi a vrut s-o ucidă, câinele a prins a lătra năpraznic, chipurile, veniţi la stână, la oi, e primejdie mare. Ciobanul a luat-o la fugă spre oi, uitând de şarpe.
Nedespărţiţi erau.
Luna a trecut repede şi ciobanul cel bătrân s-a întors cu câinii lui. Am să te urmez, i-a zis şerpoaica iubitului ei trist. Un timp, cei doi au vieţuit fericiţi în cuşca dulăului. Într-o zi, când se încălzea la soare, şerpoaica a fost văzută de un copil al stăpânilor.
Un şarpe! Un şarpe vrea să muşte câinele! Au început oamenii să se adune, cu furci şi topoare.
Un ultim sărut, iubitule. Şarpele l-a încolăcit pe câine, care a deschis larg botul făcându-i loc.
Şarpele lunecă înăuntru, până nu i se mai văzu nici coada. Când căinele a fost îngropat, şarpele din el mai trăia.”
Fragmentele subliniate să fie eliminate. Textul să se termine, mai optimist, cum şarpele se întoarce în pădure. Au mai fost cenzurate câteva texte confuze sau lipsite de valoare şi care nu servesc intereselor noastre.
În romanul „Negrissimo” este descrisă activitatea secretă a unei societăţi de scriitori care lucrează la negru. Întreaga lor viaţă scriu cărţi fără a le semna. În această societate ilegală apare o femeie, care se va revolta şi va dori să semneze un roman cu numele ei. Nu se precizează faptul că acţiunea nu se petrece în ţara noastră, ci undeva departe, în alte locuri şi în alte timpuri. Reproducem un fragment din acest roman:
„Nu ştiu de unde a apărut lângă mine. Nu era vulgară, nu avea o înfăţişare banală, părea mai degrabă genul de femeie (care lucrează la o firmă importantă) îngrijită, ambiţioasă, nici frumoasă, nici urâtă. Nu te priveşte în ochi când îţi vorbeşte. M-a dezarmat de la bun început: «Noi am scris cartea dvs.» «Care carte?» Zâmbeşte. «Nu vă costă prea mult. Dar ceva tot o să vă coste.» Mi-a întins cartea, adică o carte al cărei autor eram eu, cu fotografia mea (reuşită) pe coperta din spate, cu o prefaţă a unui respectat critic. Atât de uimit, peste măsură de uimit Nu-mi mai aduc aminte cum a dispărut. Citesc cartea. Minunată, emoţionantă, extraordinară. Mă uit mereu la pagina cu autorul şi mă bucur că eu sunt alesul. Nu mă interesează dacă e cineva care seamănă cu mine sau mi-a studiat îndelung stilul, nu contează cine a scris-o, eu am scris-o. Sunt de acord să plătesc oricât pe ea. Am primit câteva zile mai târziu un telefon. Taxa pe care urma s-o achit era derizorie. Nu e nici o tragedie că mă adâncesc în cartea aceasta, în pseudoromanul meu cu o dependenţă tot mai evidentă, că o citesc neîncetat de nenumărate ori, până devine unica mea lectură, că o iubesc şi simt că toată literatura mea din trecut şi din viitor se află în cartea asta, că nu mai pot să scriu nimic altceva. Nu-mi pare rău. Aştept următoarea mea carte. Sunt nerăbdător, curios. Nu mă îndoiesc că acolo acel cineva ştie totul, mă ştie şi mă scrie. Sunt un scriitor-păpuşă, un scriitor-panou. Sunt cel mai mare scrutor, renumit, viu, sunt peste tot şi atât de inexistent… Scriu totul şi nu scriu nimic. Uneori o urăsc pe femeia aceea, vreau s-o omor şi să mor. Sunt un laş, e onorabil să ţii conferinţe despre cărţi pe care nu le-ai scris ale tale şi poate aceşti ochi adolescentini mă urmăresc atent ca să-mi ghicească viitorul roman, mort…
Prietenii mi-au spus că dacă ai bani, totul e posibil. Ai bani, ai cartea, mi s-a spus. Dau la telefon indicaţii, îmi exprim preferinţele etc. Aveam nevoie de o carte fastuoasă, mare, documentată, bine scrisă, cu o mică polemică, normală, atrăgătoare (şi civilizată, bineînţeles). Totul discret. Sunt un personaj destul de important în viaţa acestui orăşel-oraş-mare capitală, am relaţii, am prieteni, soţie şi amantă, un serviciu foarte bun. După o lună mi s-a adus un fragment, un capitol ca să-1 văd şi să-mi spun părerea. Asta pentru că nu se negociază de la început. Tu spui ce vrei, ei îţi oferă o «mostră». Peste măsură de încântat. «Oferta» era însă nemaipomenit de scumpă şi ţi se putea spune că altcineva o poate cumpăra (cartea e deja scrisă, în trei zile dacă avem banii, aveţi cartea). Femeia care discută cu mine e aproape indiferentă. Rosteşte frazele plictisită (cine ştie de câte ori le-a mai repetat). Totul e, desigur, discret, dar eram foarte curios: la telefon am vorbit (vorbeam) doar cu bărbaţi (erau voci diferite), mi s-a spus că textul (fragmentul) mi-1 va aduce o femeie blondă. O doamnă blondă, o veţi recunoaşte. Cum e o femeie care scrie la negru? Cum arată femeia (femeile) lor? Poate nici nu scrie. O blondă, o femeie. Am acceptat toate condiţiile ei (adică preţul, suma de bani), ea a acceptat să mai stea puţin cu mine. Avea ceva neliniştitor, părea genul de femeie care lucrează la o firmă importantă, era serioasă şi dură, puţin distantă. Era ca o sculptură rece pe care vrei s-o încălzeşti, s-o atingi ca s-o umanizezi, părea un manechin mort. «Eu am scris această carte, proiectul exista de mult, unul dintre prietenii noştri v-a găsit, am lucrat mulţi ani la ea, e cartea mea cea mai importantă, am studiat şi în străinătate. Vă par un manechin mort. Nu-i suport pe bărbaţii care mă plătesc. îmi daţi banii şi nu ne mai vedem.» Şi ca să-mi demonstreze ceva (nu reuşeam să mă concentrez), femeia mi-a luat mâinile în mâinile ei, erau calde, aproape fierbinţi, apoi mi-a mângâiat obrajii, devenind maternă, feminină. Am simţit-o aproape, tot mai aproape, eu neputincios, mic. «Poate o să ne mai vedem. Pentru o persoană atât de importantă, pentru un bărbat atât de inteligent, e puţin doar o carte. Prima carte e doar un început promiţător.» Nu-mi mai aduc aminte cum a dispărut. Aştept, presimt următoarea mea carte. Sunt înspăimântat, dezgustat. Nu vreau. Mai mult în glumă, o carte pentru reputaţie, avansare… dar îmi ajunge, nu mai vreau. Nu mă pot împotrivi acestei furtuni blonde care mă usucă de bani. De râsul găinilor, eu savant, eu scriitor? Ruşine! Uneori o urăsc pe femeia aceea cu sufletul când rece când fierbinte, vreau s-o omor şi să mor. Sunt un laş. în 3-4 ani voi avea 3-4 cărţi. Ce scriitor important! Banii sunt uneori o povară. Ironia soartei.”
Fragmente cu astfel de idei sunt mai multe în carte. Romanul nu a primit „bun de tipar”. Dosarul cărţii a fost trimis organelor superioare.
Volumul „Primăvara ghioceilor”, despre venirea primăverii, aduce în prim-plan tineri care se îndrăgostesc şi muncesc pentru prosperarea ţării, succese şi realizări ale patriei noastre. Versuri optimiste, pline de viaţă. Cenzorul care a lecturat consideră că acest volum n-are nimic subversiv şi nimic nu ar atrage atenţia noastră. Dar aşa ceva nu există! Cântă partidul şi realizările poporului? Nu sau nu îndeajuns. Şi dacă le cântă, o face prin versuri expresive sau prin platitudini lipsite de valoare – ceea ce ar deservi intereselor noastre, deci şi aceasta poate constitui un criteriu de cenzurare. Nu uitaţi: nu există cărţi în care să nu fie nimic de cenzurat. Totul poate fi cenzurat. Ne vedem după o scurtă pauză de cafea.
Actul II
(Acelaşi domn, acum fără burtică, elegant, cu o eşarfă cochetă la gât, dezinvolt, zâmbitor, eventual cu pantaloni în carouri, merge sprinten spre mijlocul sălii, adresându-se publicului pe un ton prietenos, mieros, expresiv, adică teatral, uitându-se doar rareori în foi – la textele cenzurate – explicaţiile făcându-le fără a citi, de parcă ar imporviza pe loc comentariile. Se plimbă gesticulând printre scaunele, diferite ca model şi mărime, aranjate în semicerc, pe care atârnă eşarfe vaporoase, umbreluţe scumpe, mănuşi din piele. Sub un scaun se poate zări o pereche de pantofi frumoşi de damă, cu tocul înalt şi subţire. Pe fundal, imagini luminoase cu clădiri spaţioase, dominând stilul eclectic. Figurile umane care apar sporadic zâmbesc şi sugerează un trai fericit şi îmbelşugat. Se aude vag muzica uşoară, săltăreaţă, care îşi schimbă des ritmul şi melodia. O atmosferă de fericire şi bunăstare exagerată, totul pare oarecum artificial şi fals.)
*
Dragi prieteni!
Ne-am adunat aici, la consfătuirea noastră, aşa cum am mai spus, pentru a vă împărtăşi, vouă, celor tineri, din experienţa noastră. Activitatea, extrem de compexă, a unui cenzor, nu presupune doar citirea textelor şi depistarea greşelilor. Aş vrea să vă previn că există o anumită relativitate în tot ce facem, în tot ce controlăm. Să nu vă miraţi dacă textele, pe care voi le-aţi interzis, descoperind în ele grave greşeli ideologice, apar totuşi. O să vedeţi că ceea ce ieri era strict interzis, astăzi, dimpotrivă, este încurajat. Să nu aşteptaţi să vă oferim anumite criterii de control. În domeniul nostru acestea lipsesc. În afară de toate abilităţile voastre, de cultura generală, de cunoaşterea limbilor străine şi de nivelul ideologic înalt, trebuie să aveţi, să vă dezvoltaţi, un simţ special, un fel de intuiţie, care să vă indice dincotro bate vântul şi de unde vine schimbarea.
Acum autorii au învăţat să scrie nu doar pentru publicul larg, dar şi pentru noi, publicul îngust şi select. Noi ne luăm ce-i al nostru şi lăsăm ce-i al lor. Poezia Reclamă de top din volumul de versuri Purici cotidieni constituie un astfel de exemplu:
„Dictatorul moare încolţit de şobolani otrăviţi care, după ce muşcă,
mor şi ei, automat,
ca viespele care mor după ce dăruiesc primejdiei acul lor veninos…
Şi rămâne motanul încălţat
împărat peste dictatura dictatorului.
Cumpăraţi otrava «Visul pisicii» la jumătate de preţ.
Ofertă valabilă anul împrejur:
Jos dictatura! Autocenzura! Viticultura!”
Poemul va fi, desigur, scos din volum. Titlul volumului să fie, de asemenea, schimbat în „Fluturi cotidieni” sau „Versuri”.
Din acelaşi volum de versuri a fost cenzurată poezia „Toţi ca unul”. Ataşăm:
„Dimineaţa, în drum spre serviciu, abia coada începu să-i crească
Şi-l deranja în pantaloni
Ar fi vrut s-o bâţâie, simţind-o tot mai lungă…
Ce neaşteptat a crescut!
Se bucură că nu i-o vede nimeni şi o atinse discret,
foarte discret, să nu creadă oamenii din jur
că se scarpină-n fund.
Odată ajuns la serviciu, se trezi şi cu ceva blăniţă,
gheare şi copite, toate crescute deodată.
Avea mult de lucru, trebuia să interacţioneze cu colegii de birou…
Dar se sperie de-a binelea, când simţi cum îi cresc şi coarnele.
Abia la coarne simţi cum o agresivitate de fiară îl inundă,
Cum i-ar împunge pe toţi, i-ar lovi cu copitele…
Nu mai poate lucra…
Se duse la toaletă să-şi aşeze cumva pe cap o căciulă,
Să pară cât mai om.
Se uită în oglindă, studiind schimbările.
Resemnat, oftă, asta e.
Trebuie să lucrăm, cu sau fără coarne…
Nu avem de ales.
O secretară timidă, privind ruşinată în jos, îi aduse cafeaua.
Avea şi ea corniţe drăgălaşe care împungeau părul înfoiat.
Un coleg de birou bătea nervos din copită.
În afară de banalitatea acestui text, fără nimic remarcabil în el, am sesizat, în ultimul timp, o abundenţă de versuri pe această temă. Am cenzurat o serie de poezii, în care autorii îşi descoperă propriile copite, gheare şi alte atribuţii mamifere sau ale altora din jur. Un cititor inocent şi-ar putea imagina că în ţara noastră apariţia acestor monştri e un lucru curent.
Referatele cenzoriale se alcătuiesc pe baza activităţii unui întreg departament, prezentând cele mai importante intervenţii, împărţite în trei categorii: 1) justificate, 2) nejustificate, 3) scăpări. Pentru prima categorie am adus până acum suficiente exemple. Intervenţii nejustificate se observă la cenzorii tineri sau mai puţin potriviţi pentru atare activitate, dar şi la cenzorii cu experienţă, dar care, în grabă, exagerează sau dau dovadă de superficialitate. Vom aduce două exemple în acest sens, fără a numi colegii care au greşit.
De pildă, următorul fragment din romanul „Kinderland” a fost cenzurat, absolut nejustificat, pe motiv că ar afecta prietenia între popoare. Textul reda cum nişte copii se joacă de-a şcoala:
„Urmează lecţia de Geografie. Obama vrea să repare Casa Albă şi întreabă consilierii care sunt cei mai buni constructori din lume. «Moldovenii, săr Obama. Ei au reparat sau chiar au construit Turnul Eiffel, Aeroportul din Dubai, Turnurile Petronas din Kuala Lumpur, Centrul Financiar Internaţional Nr. 2 din Hong Kong, Empire State Building din New York, Sfânta Sofia – Istanbul, Opera din Sydney – Australia…» «Vai, spune Obama foarte impresionat, şi de unde vin aceşti moldoveni?» (Aici un copil, consilier al lui Obama, trebuie să arate pe hartă Moldova). «O ţară atât de mică pentru nişte constructori atât de mari?» «Nu, săr Obama, Moldova e ofisul lor, iar ei sunt în toată lumea.»
Profesoara de geografie ne-a dat temă pentru acasă să desenăm harta satului nostru şi să scriem pe hartă ţările în care au plecat oamenii din sat. Fiecare din mahalaua lui ori doar părinţii şi rudele noastre. Apoi, la lecţie, îi spuneam pe rând ce ştiam şi ea scria pe tablă toate ţările. De la noi din sat numai în Africa nu a plecat nimeni. Încă.”
Un proaspăt angajat a cenzurat poezia Dansul păgân, motivând că incită la activităţi criminale şi la naţionalism:
„Aduci piatra cea mare a râului
Aduci flori din pădure
Aduci fete din sat
Aduci vrăjitoarea tânără
Aduci focul şi bărbatul
Aduci oul, apa şi cleştele de apucat
Pui piatra în mijloc
Pui florile în jur
Pui fetele să danseze
Pui vrăjitoarea pe piatră
Pui foc şi bărbat pe jos
Şi descânţi, cânţi, încânţi
De viaţă şi moarte
De noroc
De ploaie de dragoste
De linişte şi pace…”
De multe ori colegii noştri dau dovadă de exces de zel în domeniu, fiind ferm convinşi că, dacă intervenţiile nejustificate nu se pedepsesc, o scăpare se poate solda cu tăierea salariului şi chiar cu pierderea serviciului.
După cum ştiţi, există, în cadrul instituţiei noastre, departamentul „Post-control”, alcătuit din cei mai vigilenţi cenzori, care controlează activitatea celorlalte unităţi cenzoriale. Anume aceştia depistează greşelile făcute de cenzorii care au dat deja „bun de tipar” cărţilor. Aceste greşeli se încadrează la categoria „Scăpări”.
La post-control au fost depistate câteva fragmente din volumul eseistic „Călătorind prin secole”, volumul a fost retras din librării şi dat la topit. Sub pretextul unei călătorii în trecut, autorul face comparaţii cu lumea de azi, în care societatea noastră pare a avea mai multe probleme decât în trecut. Reproducem un fragment:
„Oamenii îşi caută prin arhive prietenii care i-au trădat şi sunt dureros de dezamăgiţi. Vezi, îmi spune cineva, am împărţit cu ei ultima bucăţica de pâine, am avut încredere, i-am iubit. Şi, uite, se duceau fuga şi scriau rapoarte. Toţi m-au trădat.
Ce fericit ai fost că i-ai avut alături şi că ai putut avea încredere în cineva, măcar între cele două sisteme, i-am răspuns. Eu, uite, îi simt de la distanţă, ştiu că vor pleca să scrie rapoarte, după ce au cules de la mine informaţia, ştiu unde nu le-am răspuns mulţumitor şi i-am dezamăgit. Se lipesc de mine, făcându-mi declaraţii de dragoste şi de fidelitate şi, dacă totuşi nu reuşesc să mă convingă, dispar.
De ce îi suport? Aş putea răspunde: Ca să nu fiu singur, chiar atât de foarte singur, eu răspund la dragostea şi fidelitatea lor, le ofer anumite informaţii, absolut banale, în schimbul unei iubiri aparente. Uneori le scriu rapoartele să le fie mai uşor, în fond, nu sunt ei de vină.”
Tot la post-control a fost depistat poemul subversiv Mireasa. Câteva versuri:
„…Tu aici eu dincolo
Ne sărutam peste Cortina de Fier
Inimile nostre băteau unison prin Cortina de Fier,
La o adică, era ca o mantie de erou Cortina de Fier,
Ca trena unei rochii de mireasă.
Ne apropia cortina,
Acum, fără ea un dezechilibru cumplit
Topeşte marele nostru amor…”
Cei mai mulţi dintre voi abia au venit aici, unii de pe băncile şcolii, alţii studenţi în primiii ani la facultate. Trebuie să remarc faptul că aproape toţi v-aţi descurcat bine cu sarcinile şi aţi depistat, în general, corect, greşelile. Cea mai dificilă lucrare pe care aţi avut a o cenzura a fost volumul Viaţa plastică şi tânărul cenzor care a depistat cu promtitudine părţile sensibile a fost propus pentru înaintare în grad şi premiere. Prezentăm câteva din versurile cenzurate de el:
„Consumăm numai ouă crescute în cuşcă,
Ouă tot mai scumpe crescute pe jos, la aer liber,
Ouă alfabetice, A B C D, alfabet latin, dar urmează şi altele…
Ouă biologice, ouă ecologice
Ouă în care se ascund animale mici, chiar şi copii,
Ce varietate de ouă în ţara noastră!
A venit bunica la nepot şi a scos câteva ouă, fără alfabet,
La vederea cărora nepotului,
Care linge plastic roz cu arome cosmice, extraterestre,
I s-a făcut rău.”;
„Iarba de plastic / surâde viu/ oiţei derutate/ va alăpta mieii cu lapte de plastic?”;
„Timpul otrăvit ne e servit la cină, în ziare, la televizor/ aer poluat cu reduceri…”;
„Cuvintele ascunse, precum bisericile înconjurate cu blocuri de beton înalte
Să nu răzbate semnul sau frumuseţea
Îmbrăcate în convenţii de lemn, prefeţe de lemn, rime de lemn
Sau, mai nou, în plastic,
Poeme plastice învelite în plastic, silabe de unică folosinţă
Biodegradabile…”.
Autorii sunt ca nişte copii care greşesc, de cele mai multe ori, involuntar. Nu-şi dau seama de şansa lor de a ne avea pe noi, care le corectăm operele, cu care ei vor avea succes. Cititorul va citi ceea ce vrem noi, nu ce vrea autorul. Şi nu vă mai temeţi atâta de aşa-zisele lor şopârle. Lăsaţi şopârlele în literatură! Lăsaţi-le să dea din coadă prin poeme! Vremea e tot mai grăbită, oamenii tot mai indiferenţi, mâine se va topi coada animalului subversiv, poimâne întreg animalul va rămâne o amintire ceţoasă şi veţi vedea ce banal e acel vers. Şi cât de puţin a costat compromisul.
Lăsaţi autorii să greşească! Ajutaţi-i să nu-şi piardă curajul. E plină lumea de poeţi laşi, oportunişti, versurile cărora, mediocre, nu transmit nimic. Nici nu ai ce să tai din opera lor şi, dacă numai aceşita vor publica, în scurt timp, instituţia noastră va fi desfiinţată. Nu ne va rămâne nimic de făcut.
Ajutaţi-i să creadă, să spere, să viseze. Fără ei, totul e pierdut. Câteva exemple de versuri cu asemenea şopârle nevinovate, care trebuie scoase numai în caz dacă în acel volum nu mai e şi altceva de cenzurat:
„Eram plin de muzică, cea mai diafană şi mai înălţătoare
şi după educaţia voastră, muzica mea a murit
Pâlpâiam de imagini misterioase, tablouri fermecătoare –
educaţia voastră le-a nimicit
Poveştile abundau, nerăbdătoare, minunate,
Dar au fost şi ele educate
Sunt cismarul destoinic al patriei. Numere mari, cisme soldăţeşti.
Trăiască ciubota!”;
„Diavolul poemelor, parfumat, aristocrat,
Intră în poem, aparent nevinovat
Schimbă o literă,
Fură un cuvânt,
Diavolul poemelor, cizelat, aristocrat,
Iese din poem, ca un hoţ vinovat…”;
„Acum disperarea chicoteşte inocent adolescentin pervers irezistibil,
Invadează obiectele, într-o incantaţie arhaică…
Să se condamne dezvăluirile impudice!
Să se anunţe cutremur de pământ după cutremur,
Să tremure, umilite, forţele motrice
Şi să orbeasacă câinii de pază…”.
Sunt scriitori care fac totală abstacţie de cenzură şi există cei care parcă scriu special pentru noi. Ca şi cum noi suntem publicul-ţintă şi mai departe de cenzura nu vor să ajungă. Nu-i interesează cititorul larg, de fapt. Unii urmăresc anumite scopuri scriind astfel şi, vă asigur, li se îndeplinesc dorinţele. Niţte profitori, nişte şmecheri! Un exemplu este autorul volumului „Cenzura pentru avansaţi”, duşmănos de la un capăt la altul, provocator şi subversiv, încă de la titlul volumului şi al textelor din cuprins. Iată câteva: „Ghid practic pentru recrutarea cadrelor”, „Sfaturi pentru autorii care urăsc cenzura”, „Ce fund mai pupăm”, „Chiote politice pentru opoziţie”, „Conducătorul conducătorului suprem”, „Secretul lor în statul nostru”, „Poem pentru hoţii eterni” etc. Acestui autor să i se aducă acasă paşaportul, să i se ofere bilet de avion lui şi rudelor lui, dacă are bunică, să plece şi ea, şi toate neamurile, cât mai repede, în ţara făgăduinţei… Şi să nu mai auzim de el o mie de ani înainte…
Există autori care fac orice compromis ca să ajungă în vârf şi apoi, de acolo, să împroaşte adevăruri şi să scrie orice. Ei sunt convinşi că, cu cât mai sus se află, cu atât mai sunt departe de cenzură. Ce iluzie mare… Iată textul unui pensionar jalnic, octogenar, care întreaga sa carieră a închinat versuri linguşitoare celor puternici şi acum, la bătrâneţe, dă sfaturi de patriotism şi demnitate, invocând chiar, într-un context ironic, cuvintele unor personalităţi politice renumite. Textul se numeşte „Sfaturile ţapului bătrân către iezii săi” şi conţine 35 de sfaturi, reproducem câteva:
„1. Învăţaţi, învăţaţi şi iar învăţaţi! Tot felul de ştiinţe, dar mai ales limbi străine. Un lup sau un leu n-o să vă mănânce atât de repede, dacă veţi putea întreţine o discuţie plăcută pe limba lor, poate chiar n-o să vă mănânce deloc. În zilele noastre un cap deştept cu care să poţi schimba o vorbă e mai greu de găsit decât o ţeastă comestibilă, bună pentru o cină modestă.
2. Nu trădaţi! Nu-l oferiţi duşmanului pe fratele vostru mai plăpând şi mai slab, în speranţa că veţi fi cruţat de lupul sătul. Nu, el o să vă păstreze pentru mâine şi aşteptarea e mai grea decât moartea sau o să vă ducă soaţei lui. Şi nu ştiţi cum mănâncă iezii o lupoaică tânără! Chinurile voastre le vor întrece cu mult pe ale fratelui mai slab, trădat, sacrificat.
3. Apăraţi-vă până la capăt! Nu renunţaţi niciodată. Chiar dacă nu aveţi decât fragede coarne şi copite, loviţi cu ele. Curajul mare, chiar dacă e al unui animal mic, pune pe fugă orice duşman, iar o copită în botul unui lup flămând îl poate lipsi pe acesta de colţii periculoşi.”.
Dar asemenea cazuri se întâlnesc din ce în ce mai rar. Autorii ştiu mai bine decât noi ce şi cum să scrie, ca să aibă succes. Cei care nu îşi doresc succesul, ci altceva, nu ajung la noi, nu ţin de domeniul nostru. Înaintea noastră, sunt alţii, care corup şi compomit autorii incomozi. Nu uitaţi, instituţia noastră e una intermediară, cărţile ajung la noi gata cenzurate şi nu noi hotărâm apariţia sau dispariţia lor, nu suntem noi în vârful ierarhiei. Noi suntem funcţionari modeşti, care îşi îndeplinesc conştiincios obligaţiile.
Şi, înainte de următoare pauză de cafea, vreau să vă mai atrag atenţia asupra unui amănunt. Acum nu mai e ca înainte: accident de tren sau închisoare. Acum negociem, vindem, cumpărăm. Uneori, dacă autorul are potenţial şi forţă, e bine să nu îi tăiaţi textele, ci să îl încurajaţi şi să îl premiaţi. Asta îl va îndepărta de colegi şi de cititorii deştepţi, îl vor anihila. Nu va avea nicio credibilitate, textul se va îndrepta împotriva lui. Cine se va îndoi de faptul că el nu-i decât un autor al organelor de stat, primind comanda să fie curajos, să joace rolul unui disident, pentru că, nu-i aşa, există şi la noi democraţie. Ceva viclenie nu strică în ziua de azi, când nu mai ştii ce e bine şi ce e rău chiar şi pentru noi, cenzorii.
Actul III
(Domnul nostru e slab de tot, jigărit, uscat, părul rar şi zbârlit îi ajunge până la umeri, e îmbrăcat ca un călugăr sihastru, cu haină largă, slinoasă, toată numai găuri şi zdrenţe, desculţ, privire fixă, aproape nebună. Intră în sală şchiopătând, ca regele Lear după ce a orbit. Vorbeşte rar, răspicat, uneori cu un fanatism disperat şi profund, ca un vizionar nihilist, sfâşiat de tensiuni şi nelinişti lăuntrice. Nu are foi de pe care să citească. E foarte obosit şi se aşează jos, la un moment dat, sprijinindu-se de unicul scaun stricat, răsturnat în mijlocul sălii. În sală se mai pot vedea, aruncate, ca în urma unui cutremur de pământ sau a altui cataclism, o roată de bicicletă, o cismă avariată, două trei jucării vechi, cărora li se adresează la început domnul cenzor, apoi va vorbi uitându-se în sală. Pe fundal, imagini abstracte, forme geometrice, care palpitează şi îşi schimbă lent forma şi culoarea întunecoasă. Sunetele prelungi, monotone seamănă cu ţipătul unui pescăruş singuratic, cu foşnetul frunzelor toamna, cu vâjâitul viscolului. Se face treptat tot mai întuneric şi cenzorul îşi aprinde o lumânare, se întinde jos şi, la sfârşit, pune mâinile pe piept, iar lumânarea se stinge).
*
E vreun cenzor aici?
Sunteţi cenzor cumva? Nici dumneavoastră?
Niciun cenzor, dar atâta cenzură în jur!
Cenzura a exploadat şi s-a atomizat, cenzura e peste tot.
Da, au trecut acele timpuri când 300 de cenzori destoinici ai ţării primeau salarii, ca să cenzureze. Ce simplu şi ce clar era atunci de trăit…
Acum cenzura pluteşte în aer ca o molimă, ca o boală împotriva căreia nu s-a descoperit încă leacul cel bun.
Sunt cantaretul castrat care şi-a pierdut vocea…
Mi-am amintit de poporul acela mitologic care îşi mânca propriile picioare, se autodevora… Iar noi am devorat nu doar picioare, ci şi aripi, să nu mai zburăm, ochi, să nu mai vedem, inimi, să nu mai suferim şi să nu mai iubim… Acum, când totul s-a prăbuşit, ne scuturăm de praf printre ruine şi regretăm… O aripă ar fi fost de ajuns, o singură inimă ar fi fost de ajuns, un ochi…, dar am mâncat totul, copleşiţi de misiunea importantă.
Aceste ruine naţionale. Acest reproş tăcut. Nu are rost nici măcar să-mi dau viaţa pentru patrie. Din patria mea a rămas a rămas acest ursuleţ de pluş al unui poet ce încă nu a debutat.
Nu vrei să scrii un vers? Nu vrei să spui o poveste?
Ar supravieţui o lume întreagă cu versul tău, ai salva toţi cenzorii lumii cu o poveste şi totul ar fi minunat, aşa ca înainte.
Scrie, te rog, o poveste!
Totul estre splendid, acesta nu-i un scaun stricat, ci un fotoliu de epocă, totul este fantastic de frumos! Acestea nu sunt ruine, ci un castel bogat… aţi uitat să vedeţi ce trebuie…
Sunt un cenzor! Nu pot să mă schimb peste noapte. Aruncaţi cu pietre şi omorâţi-mă!
Ce poate fi mai demn de dispreţ?!
Toată viaţa am tăiat textele cele mai frumoase din cărţile lor. Da, am vrut să păstrez acea frumuseţe doar pentru mine. Acea emoţie, acea înălţare spirituală, acea sfâşiere. Am vrut să nu mai circule, să fie doar a mea. Am făcut asta din dragoste şi din egoism, aşa cum bărbatul vrea ca femeia frumoasă să-i aparţină numai lui.
După atâtea poeme cenzurate, eram ca un depozit de versuri, de poveşti. Mă transformasem într-un lung volum ambulant şi interzis, cel mai lung şi cel mai interzis. Sămânţa acelor texte a încolţit în pământul meu fertil… Şi atunci, şi atunci…
Atunci era noapte. Întuneric beznă. Şi eu am început a lumina.
Atunci era frig, ger cumplit, şi eu am început a încălzi.
Atunci era tăcere, o linişte de mormânt, şi eu am început a cânta.
Şi în mijlocul cântecului meu a răsărit acel vers interzis, care s-a răzbunat:
„Sunt cantaretul castrat care şi-a pierdut vocea!”
Şi, dintr-odată, în jurul meu să făcu iar noapte, frig şi tăcere.
Întreg miracolul a dispărut.
Am tăiat versul acesta dintr-un volum, puteam să ciopârţesc vreo două versuri, tăind pe ici pe colo, ca de obicei, dar am scos versul esenţial, cel spre care se îndrepta toată fiinţa poemului, cel care constituia inima cărţii, pe care am zmuls-o cu indiferenţă, dispreţ, infatuare. Acum nu mă lasă nici în mormânt. Mă urmăreşte şi mă obsedează. Nu sunt cântăreţ şi nu sunt castrat…
Nu pot lupta cu fantasmele care mă bântuie.
Se răzbună pe mine textele cenzurate…
Nu mai pot să scap acum de ele.
Sunt cantaretul castrat care şi-a pierdut vocea!
Iată, aici, Paradisul, râul, podul.
Simţi ameninţarea de dincolo, aşa cum fiara adulmecă prada vulnerabilă.
Neliniştea, frica. Alung visele care vin de dincolo.
Iată, aici, Iadul, râul, podul. Simţi beatitudinea de dincolo, aşa cum căprioara însetată adulmecă izvorul. Speranţa de a ajunge, dorinţa. Chem visele care mă duc dincolo.
Nu e nimic aşa cum crezi.
Ce blestem! Să fii inundat de adevăr, ca de-un ocean, şi să emiţi numai minciuni!
Nici nu bănuiam câtă frumuseţe artistică, cât geniu şi câtă splendoare poate să încapă în cea mai banală minciună… şi ce puţin oferă cealaltă opţiune, pentru adevăr poţi doar să mori, dar se trăieşte doar pentru minciună.
Fructele pământului celor înţelepţi şi înţelegători.
Cenzorii nu au voie să mărturisească.
Nu au voie să publice niciodată.
Nu au voie să regrete.
Dar am voie să cenzurez tot ce vreau şi ce nu am voie! Totul, totul!
Aţi pus mâinile pe genunchi şi, cuminţi, aşteptaţi adevărul. Un om în lanţuri este adus. O să i se ofere paharul cu apă, o să i se aranjeze microfonul. În câteva clipe începe. A sosit şi traducătorul. Adevărul este întotdeauna tradus, fiind emis mereu doar într-o limbă pe care n-o cunoaştem. Chiar şi cei mai înrăţi poligloţi recunosc asta. Atâtea limbi ştiu, dar adevărul e spus mereu în limba necunoscută. Mereu rămâne câte o limbă străină, neînţeleasă. Traducătorul are un aspect îngrijit şi burghez. Îl bănuim că va traduce pe sărite, că va schimonosi adevărul. Omul în lanţuri încă nu a deschis gura. Traducătorul priveşte în gol. A sosit momentul adevărului. Omul în lanţuri tace.
Din câinii partidului, din câinii sistemului,
Ne transformăm în câinii neamului.
Cenzori invizibili, inevitabili, necesari, păzind comorile ascunse.
Suntem pe liste speciale, că ştim prea multe,
Ne vor ucide încetişor, pe rând, pe ascuns.
Doar noi mai scriem acum poemele patriei,
Doar nouă ne-au mai rămas pe undeva prin buzunare, capetele
Oamenii ţării au fost de mult decapitaţi, cu toţii
Şi sunt purtaţi de mână de Marele Prieten
El, Salvatorul, acum ne vânează.
Orbecăim fals cu capetele ascunse adânc în buzunare,
Le scoatem doar noaptea, pe sub felinare,
Noi, cenzorii, ne pipăim ochii închişi, calzi, recunoscători că nu i-am dăruit marelui prieten…
Voi ucideţi cu vorbe blânde, civilizat,
folosind instrucţiuni şi bibliografii de ultima oră.
Noi rezistăm sălbatec, primitiv, fără reguli sau cărţi,
Voi luaţi vitamite şi tranchilizante, când vă iritaţi,
De ce atâta disonanţă între civilizaţii?
Turma cenuşie, supusă va ascunde de voi mielul rebel şi albastru.
Scoaterea ochilor e bine plătită, e chiar o slujbă onorabilă, pentru fişa postului nici nu-i nevoie de ochi, se zice că angajează nu doar orbi, ci şi surzi, deci şansele cresc…
Cauţi şi cauţi mereu subtextul. De parcă ar conta doar subînţelesurile, de parcă cuvintul, asemenea scoicii, ar ascunde o perlă şi eşti fericit să o găseşti. Uite, un lan verde, soarele, pomii, un râu curge lin. Adie un vântişor primăvăratic. Nimic. Nimic nu-i dedesubt.
Am dezbrăcat mereu toate textele. Până la oasele scheletului.
Dragostea mea, dragostea mea.
Poate că, îmbrăcată, cu haine scumpe, cu mici bijuterii, cu pielea unsă cu creme seducătoare, era mai frumoasă. Iar eu nu am ştiut să privesc, să înţeleg. Am dezbrăcat toată viaţa, am jupuit, am tăiat, am hăcuit, am amputat, am rănit, am sfâşiat… Şi ea era încă vie, respira, aştepta să termin şi s-o trimit mai departe, şi mai departe. Poezia vieţii mele.
Cenzura este o magie.
Cenzura este un act metafizic.
Abia aştepţi să te cenzurez, numai dacă îţi răpesc cel mai frumos vers din cel mai frumos poem, tu poţi să scrii altul şi mai frumos şi poţi să te întreci pe sine…
Mă iubeşti fără să ştii…
Mai era ceva important de zis, ceva interzis, dar n-am reuşit, n-am ştiut cum, iată, se stinge şi ultima lumânare… Nu ştiu ce e mai inutil pe faţa pământului, cenzura sau literatura…
*
(Se lasă tăcerea, s-au stins toate luminile. Încetişor, se aude acea muzică de înmormântare din actul întâi, apoi apar imaginile cu marşuri şi dictatori. Vocea înregistrată la casetofon a cenzorului pronunţă răspicat: „Stimaţi tovarăşi! Ne-am adunat aici, la consfătuirea noastră, pentru ca noi, cenzorii mai în vârstă şi cu experienţă, să vă îndrumăm pe voi, tinerii noştri colegi. Aţi înţeles cât de importantă e activitatea unui cenzor şi cât de nobilă e misiunea lui. Duşmanul perfid, care pândeşte zi şi noapte, vrea să intre şi să strice planurile noastre măreţe de progres şi bunăstare. Duşmanul profită de orice slăbiciune şi de orice moment. Să fim, aşadar, vigilenţi şi să contribuim la stârpirea creaţiilor care nu slujesc cu devotament patria şi partidul!”. Se lasă iar liniştea. Sfârşitul.).
——————
Fragment din volumul „Cenzura pentru începători”. (Die Zensur. Für Anfänger , Monolog in Drei Akten), trad. din l. germană de Gerhardt Czejka, Editura Tannhäuser, Ottensheim am Donau, 2014
————————–
Liliana COROBCA
Cluj-Napoca
2014 (2023)
COROBCA Liliana, născută la 10 octombrie 1975, satul Săseni, raionul Călărași, Republica Moldova. Scriitoare și cercetătoare a cenzurii comuniste din România. Absolventă a Facultății de Litere a Universității de Stat din Moldova (1997). Doctor în filologie la Universitatea din București (2001, cu teza „Personajul în romanul românesc interbelic”, publicată la Editura Universității din București, 2003. Cercetător științific la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” din București (2002‑2011), cadru didactic universitar asociat la Universitățile din București și Ploiești (2004‑2007). Este expert în domeniul exilului românesc la IICCMER, București (din 2014). A beneficiat de burse și rezidențe de creație în Germania, Austria, Polonia, Franța, România. A debutat cu romanul „Negrissimo” (Editura Arc, Chișinău, 2003, 2021).
Premiul „Prometheus” pentru debut al revistei „România literară”, Premiul pentru debut în proză al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. A mai publicat romanele „Un an în Paradis” (Editura Cartea Românească, 2005; Editura Arc, 2021; ediții în italiană, 2009, și în germană, 2011); „Kinderland” (Editura Cartea Românească, 2013; Polirom, 2015); Premiul Radio România Cultural, Premiul „Cristal” la Festivalul Internațional de la Vilenica; ediții în germană, 2015 și 2016, în slovenă, 2015, în sârbă, 2021, în italiană, 2022, în engleză, în 2023, în curs de apariție), „Imperiul fetelor bătrâne” (Editura Cartea Românească, 2015), „Caiet de cenzor” (Editura Polirom, 2017; ediție în engleză, 2022), „Capătul drumului” (Editura Polirom, 2018), „Buburuza” (Editura Polirom, 2019), biografia romanțată Ionesco: „Elegii pentru noul rinocer” (Editura Polirom, 2020), studiul Controlul cărții: „Cenzura literaturii în regimul comunist din România” (Editura Cartea Românească, 2014; nominalizat la premiile revistei „Observator cultural” și la Premiul PEN România), monologul bilingv român‑german în trei acte: „Cenzura pentru începători/Die Zensur. Für Anfänger” (Thanhäuser, Ottensheim am Donau, 2014) și volumul de interviuri: „Iluzia cristalizării. Comunism, exil, destine. Liliana Corobca în dialog cu Radu Negrescu‑Suțu” (Editura Corint, 2019).
A editat volumele „Alexandru Busuioceanu. Un roman epistolar al exilului românesc. Corespondență. 1942‑1961” (2 vol., Jurnalul literar, 2003, 2004), „Poezia românească din exil” (antologie, prefață și note, Institutul Cultural Român, 2006), „Golgota românească. Mărturiile bucovinenilor deportați în Siberia” (texte culese de Dumitru Covalciuc, Editura Vestala, 2009, 2015), „Epurarea cărților în România. Documente. 1944‑1964” (Editura Tritonic, 2010), „Instituția cenzurii comuniste în România. 1949‑1977” (2 vol., Editura Ratio et Revelatio, 2014; Premiul „Dimitrie Onciul” al Fundației Culturale Magazin Istoric), „Paul Goma și exilul etern” (Editura Ratio et Revelatio, 2016). Coautor la „Dicționarul General al Literaturii Române” (Editura Univers Enciclopedic, 2005‑2009), „Enciclopedia cenzurii din România” (2 vol., Editura Ars Docendi, 2019) ș.a.
Prezentă în mai multe antologii literare din țară și din străinătate. A coordonat volumele „Panorama comunismului în Moldova sovietică” (2019; Premiul „Alexandru Boldur” al Fundației Culturale „Magazin Istoric”), „Panorama comunismului în România” (2020) și „Panorama postcomunismului în România” (2022), apărute la Editura Polirom.
