(1) Emigrant (migrant) și refugiat în propria ta țară
Grupuri umane au fost antrenate în valuri de popoare migratoare și colonizare a noilor teritorii cucerite, mânate de nevoia căutării de resurse de hrană și a elementului esențial vieții: sarea. Conform unor studii asupra ADN-ului uman, se pare că cercetătorii în domeniul geneticii au căzut de acord asupra faptului că civilizația umană de homo sapiens 1% a pornit din Africa de Nord, s-a răspândit spre Asia și s-a întors spre a fi întrepătrunsă cu Omul de Neandertal 98%, din Nord-Estul european rusesc. Migrația parcursă pe o perioadă de 30-50.000 de ani a cunoscut etapa „omului culegător-vânător”, la ocuparea de noi teritorii apropiate pe măsura succesului său și a demografiei sporite ca urmare a fertilității native.
Așa, din aproape în apropiere, noile entități s-au întrepătruns, diferența lor genetică fiind pe filoane aproape insesizabilă, oricum, redusă la 1-2%. Diferențele, sunt date, potrivit acelorași cercetări, făcute pe schelete umane – prin extracția ADN-ului din fosile umane, descoperite în (Peștera Oaselor, ori Peștera Muierii – din România) și diferite alte locuri din Europa – Spania, Franța, Germania, Norvegia – care nu dau diferențe mari de gene, anume specifice. Așadar, înaintea documentului scris, avem o pagină clară dată de ADN-ul uman cu privire la migrație. Pe baza acestora se poate alcătui și o diagramă a migrațiilor populațiilor.
Din acele cercetări se desprinde concluzia întrepătrunderii civilizațiilor. Ceea ce le deosebește: limba, cultura, obiceiurile, tradițiile fiind mai degrabă specifice decât cele de ordin genetic. Civilizațiile paleolitice, neolitice, halștat, bronz au anume trăsături specifice care identifică și evidențiază locuirea umană a teritoriului României de astăzi, de peste 50.000 de ani, iar acum 8.000 de ani, deja vorbim de o civilizație! Genetic populațiile sunt apropiate genetic.
Nicolo Zeno, în lucrarea sa despre istoria universală, apărută la 1557, plasează acele „roiri” descendente din Noe, cu răspândire spre vestul Europei. Războaiele europene – Troia, de pildă –, ori ale lui Alexandru Macedon, Traian considerate practic ca războaie fraticide. De ce, de pildă, nu era nevoie de translator bunăoară – cum spun marii istorici documentariști – între Traian și Decebal? Pentru că vorbeau aceeași limbă pelască, latină populară! De ce s-a ridicat o Columnă unică în istoria omenirii pe care sunt glorificați, săpați în piatră, dacii? Probabil pentru măreția și filozofia lor de viață: credința că sunt nemuritori! Nici această enigmă nu e pe deplin lămurită.
Ulterior, în vremea afirmării națiunilor în Europa, pentru combaterea diferitelor teorii ungurești, Școala Ardeleană avea să exagereze originea poporului și a limbii latine. Noile documente de arhive de la Vatican vorbesc chiar de o inversarea a acestor roluri. Prof. Armian dovedește pe baza unor probe indubitabile, pornind de la „Plăcuțele de la Tărtăria”, la cele de plumb de la Sinaia, primordialitatea scrisului și socotitului specific strămoșilor românilor. Adică o civilizație culturală existentă înaintea altora, continuitate confirmată din punct de vederea al studiilor genetice, fără a avea diferențe specifice altfel decât ceilalți din vecini.
Sinteza civilizațiilor umane sunt rezultat al migrațiilor, asimilate de autohtoni, în general, urme mai evidente fiind înregistrate la nivel de administrație, contribuție fiscală, față de aristocrația conducătoare, decât diferențe de ADN. Această asimilare autohtonă era firească datorită faptului că numeric migratorii (cuceritorii războinici) erau mai puțini, nevoile lor de hrană trebuiau să se adapteze specificului locului, iar procesul nu a fost dintre cele mai facile.
Teoria exterminării populațiilor autohtone nu poate fi valabilă pentru simpul motiv că noul cuceritor nu avea foța de a conduce și a amunci pentru a se întreține, prin urmare forța de muncă era folosită pentru a fi exploatată. Apoi, nu poate fi imaginat, faptul că o administrație putea fi mai mare decât populația locală cucerită. Conviețuirea a dus la un amestec genetic, până la slabe diferențe, poate doar întâmplătoare, ca de pildă: culoarea pigmentului, a prărului, ochilor. Adică așa s-a format o civilizație incipientă a Europei care s-a găsit permanent numai pe locurile spațiului Carpato-Danubian-Pontic, ca grupuri statornice, cu elemente genetice specifice, iar culoarul Dunării a fost acea „spinare” care a canalizat migrația spre centrul continentului, și de aici spre Atlantic.
Prezența strămoșilor românilor pe aceste plaiuri mioritice sunt evidențiate în graficele genetice ale cercetătorilor străini, cu anume elemente specifice de 40-60%, potrivit medicului Dr. Mihai Netea, cercetător român stabilit în Olanda. Foarte interesante concluziilor cercetărilor care clarifică evoluția civilizației umane într-o carte de substanță științifică, semnată de doctorul specialist în imunologie și genetica populațiilor: O Istorie Genetică incompletă.
Ce a însemnat civilizația geto-traco-dacă? Istoricii au păreri diferite, cert este faptul că geneticienii atestă, fără dubii, prezența lor continuă, pe straturi de civilizații, cu filoane genomice specifice, dar fără diferențieri majore. Pe la mijlocul mileniului IV î.Hr., populațiile pelasgilor sunt nevoite să-şi construiască ziduri, valuri de pământ şi şanţuri de apărare în jurul aşezărilor lor, pentru a face faţă năvălirilor triburilor nomade[1]. În câteva bătălii decisive, pelasgi-geto-daci îi înfrâng şi-i alungă pe agresori. Civilizaţia lor continuă să se dezvolte paşnic, să înflorească şi ceea ce este mai semnificativ o reprezintă migraţia populaţiei excedentare, spre alte tărâmuri, sub formă de „roiuri”. În mileniul al III-lea î.Hr., poporul pelasg se va angrena în mari mişcări şi deplasări de populaţie:
- spre sud, ocupând Asia Mică şi insulele Marii Egee (aşa se poate explica cum a ajuns alfabetul carpatic pelasg în Creta);
- spre sud-est, în Summer (ducând cu ei scrierea care va fi etichetată ca «sumeriană»;
- spre Nordul Africii (cârja încârligată a păstorilor carpatici este prezentă în mâinile faraonilor ilustraţi pe pereţii piramidelor);
- spre India, în jurul anilor 1500 î.Hr., pomeniţi de cronicile Văii Indusului ca Arieni – Arya «străin» (multe legături spirituale s-au descoperit între civilizaţiile europene şi cea indiană după constatarea lui Teodor Filip, Imperiul pelasc – popularea pământului din România (în Clipa.com, nr. 1124, din 26 aprilie 2014).
Rasa pelasgilor părea atât de arhaică, atât de superioară în concepţiuni, puternică în voinţă şi în fapte, atât de nobilă în moravuri, încât tradiţiunile şi poemele greceşti atribuiau tuturor pelasgilor epitetul de „divini”, dioi, adică oameni cu calităţi supranaturale, asemenea „Zeilor” (Homer, Ilias, X.v.429; Odys. XIX. v. 177).
Virgil Ciucă – situează scrierea primordială cu cifre şi litere de origine pelască, traco-dacică, inventată de civilizaţia formată pe meleaguri româneşti, întărite de scrierile de la 1575, a lui Nicolo Zeno în Cărţile geţilor, confirmate independent trei veacuri mai târziu de Carlos Troia… Printre «misterele» ştiute se află şi temerara primă călătorie a lui Aethicus Dacicus, din anul 461 d.Hr., alături de echipajul său, în drumul spirală planetar. Textul e scris în lucrarea «Cosmographia», păstrată în Biblioteca Publică a Universităţii din Leipzig, din care Teodor Filip citează: „Echipajul daco-histrian de 101 Cavaleri ai Zamolxianismului a plecat din Marea Neagră pe 21 Martie 461, străbătând, analizând cu atenţie Marea Mediterană şi coastele european-atlantice, de la Strâmtoarea Gibraltar până în Marea Nordului şi dincolo de insulele Britanice, a traversat Oceanul Atlantic, descoperind America (Greenland) în orizontul datei de 21 Iunie 462 d-Hr, aşadar cu 1.030 ani înaintea redescoperitorului Columb (12 Octombrie 1492”. Atunci, cine a descoperit America?! (Apud Teodor Filip, 101 cavaleri Zamolxieni în primul ocol al pământului (461-465 d.Ch.), în Clipa.com, nr. 1038, din 9 iunie 2012. Ce a urmat apoi sunt lucruri știute și scrise pe îndelete.
Chestiunea primordialității învățăturilor încă nu este cunoscută și recunoscută de civilizația mondială. O atare analiză ar trebui racordată la ceea ce generalul Dr. Constantin Dulcan, spunea despre inteligența materiei și începuturile, de început al universului galactic. Trebuie amintit că Aethicus Dacicus, în perioada vieţii sale -, hoardele hunilor lui Attila au rămas în istorie ca cei mai sălbatici năvălitori în imperiul Roman – dar că numai el i-a învins, e un adevăr. Timp de două decenii (433-453) au trecut prin foc şi sabie Eurasia, snopind în bătaie, pe râd, legiunile romane. Cel care le-a venit de hac acestui popor de barbari a fost generalul pelasgo-dac/ valah Aethicus, născut şi format ca „războinic nemuritor” în Dacia, la Durostor-Scythia Minor. În bătălia pe Câmpiile Catalaunice, din 451, îi zdrobeşte definitiv pe huni.
Așa sunt cunoscute migrațiile din mijlocul mileniului întâi, care au trecut peste teritoriul României de astăzi: hunii, goții, avarii, slavi, tătarii. Migrația s-a produs atunci când unii, împinși de alte popoare în expansiune, pe calea armelor și-au stabilit o nouă patrie: Dacii din Panonia, de exemplu au ocupat peninsula Scandinavă. Alții și-au riscat viața ajungând pe mare pe tărâmul „speranței”. Mulți au luat drumul pribegiei de frica opresiunii politice, de război, de catastrofe naturale sau de sărăcie.
Cum se explică faptul că înconjurați de popoare slave, neprietene, poporul român a rămas și continuă tradiția pelască? Prin rădăcinile istorice și primordialitatea culturii și civilizației aici de ei creată și prin suficiența hranei și a sării din „Grădina Maicii Domnului”. Apoi trebuie amintit faptul că fortificaţiile străbunilor noştri încă din antichitate arătau gradul lor de civilizaţie, de cultură, de râvnă, de pricepere şi de ingeniozitate, astfel încât precum Marele Zid Chinezesc care, şi-a atras faima întregii lumi şi geto-dacii ridicaseră cetăţile lor pe crestele cele mai abrupte, sau pe platouri înalte, ca de pildă Costeşti, Sarmisegetusa, Corneşti, Sântana, Stânceşti, Bâtca Doamnei ş.a., înconjurând lanţurile de munţi cu ziduri-fortăreţe. „Construcţiile din pământ, lemn şi piatră sunt mărturii ale ingeniozităţii locale făurite în scop de apărare”[2]. Iată o posibilă cheie care deschide orizontul unor noi cercetări.
***
(2) Emigrant (migrant) și refugiat în propria ta țară
„Am pus, domnule general, la dispoziţia ţării şi neamului meu, pe lângă trei copii, tot ce D-zeu mi-a dat, ca suflet, trup şi minte. Regret din suflet că a fost imposibil să ajungem la rezultatele ce speram, când nu cunoşteam îndeajuns forţele inamicului.”[3]
Apropierea de contemporaneitate ne evidențiază „refugiul” în și din propria țară, așa cum s-au petrecut lucrurile în urmă cu mai bine de 100 de ani, după căderea Munteniei în mâna germano-austro-ungară (1917/1918). Cum au stat lucrurile pe front, sau dincolo de tranșee? Pentru un documentat argument mă folosesc de decalogul concluziile desprinse în cartea Marșul spre marea Unire[4] (apărută în 2018).
În timp ce generalul Falkenhayn transmitea, pe 1 noiembrie 1916, la 6.10, ordinul către Corpul 54 Alpin de a înainta pe direcţia generală Sud, iar Corpului de cavalerie Schmettow, la ora 7 seara, îi fixa ca misiune „urmărirea învăluitoare a inamicului” [5], într-o asemenea împrejurare Divizia 1-a transmitea unităţilor ordinul de a reface poziţiile cu interdicţia de a „nu se mai permite retragerea cu nici un pas”. Proiectul de a opera o rezistenţă pe front şi o manevră cu dreapta asupra stângii şi spatelui inamicului era înaintat de generalul Cocorăscu, pe 2 noiembrie 1916. Reuşita proiectului depindea de tăria rezistenţei şi de reuşita atacurilor şi contraatacurilor, de zi şi noapte, ale unităţilor Grupului Jiu. Proiectul generalului se baza pe tirul reuşit al artileriei şi distrugerea unei coloane de 5 km care se deplasase spre Tg. Ioneşti, şi respingerea a 2 companii de cavalerie care înaintase de la Tg.-Jiu spre Româneşti-Rovinari. Ceva mai târziu, inamicul a atacat viguros dinspre Tg.-Jiu. Armata 1-a, prin recunoaşteri aeriene, constata concentrarea de forţe superioare pe şoseaua Bumbeşti-Tg.-Jiu, forţe care au determinat retragerea trupelor noastre spre sud. Dacă la ora 5 generalul Vasilescu, comandantul Armatei I-a, repeta cu insistenţă subunităţilor Grupului Jiu că „vă reamintesc tuturor marea nenorocire ce ar lovi dacă s-ar întâmpla ca duşmanul să ne învingă. Trebuie să-l zdrobim cu orice preţ, cu orice sacrificiu”, la numai o oră constata superioritatea inamicului. Unităţile Diviziei 17, care executase marşul pe cale ferată au întârziat şi în acest fel situaţia se agrava, după cum raporta generalul Cocorăscu, pe 3 noiembrie 1916, la ora 12,15. Comandantul Grupul Jiu, colonel Anastasiu a trimis diviziei raportul cu nr. 42, din care rezultă dramatismul luptelor din acea zi. „Conform ordinului de operaţii nr. 80, toată ziua astăzi, trupele Grupului Jiu au luptat continuu; sate şi poziţii au trecut din mână în mână, de mai multe ori. Forţe noi inamice intră necontenit în luptă. Şomăneştii a fost luat de inamic; Dăneştii jumătate în stăpânirea noastră, jumătate ocupat de inamic. Urecheştii pierdut, l-am reluat. Inamicul operează pe flancurile noastre, grăbind retragerea. Zăpada face cu neputinţă funcţionarea telefoanelor căci firele cad. Peşteana şi Filiaşi de 5 ore nu putem comunica Diviziei 17, care ar fi uşurat lupta; neacţionarea ei a atras masa forţelor inamice asupra noastră, aşa că situaţiunea ne devine de tot grea. Mai păstrăm încă cea mai mare parte din poziţiuni trupele complementare epuizate nu mai pot ţine mult, presiunea fiind din ce în ce mai mare. Au apărut noi coloane inamice angajate pe valea Tismanei, venind de la Câlnic, pe la Stejerei, etc.” [6]
Din citatele folosite mai sus putem trage următoarele concluzii:
- Eşaloanele superioare avansau ordine de luptă în care cereau sacrificiul supreme, din necunoaşterea exactă a situaţiei, sau/şi datorită deselor şi rapidelor schimbări a liniei frontului.
- Eşaloanele de luptă, din contact, erau epuizate fizic şi zdruncinate moral.
- Aveau lipsuri materiale de tot felul, şi totuşi luptau cu dârzenie şi dăruire.
- Ierarhiile superioare raportau suveranului că au dat ordine corespunzătoare, numai că acestea nu erau susţinute şi prin împrospătarea din rezerve, deoarece acestea lipseau.
- Previziunile generalilor privind folosirea surprinderii şi concentrarea forţelor manevriere ale inamicului au fost sesizate cu întârziere. De aceea, uneori, ordinele nu puteau fi întocmai executate. Dau ca pildă ordinul prin care nu se permitea „nimănui a da îndărăt, decât numai atunci când forţe vădit superioare vor impune aceasta”. Dar ce era oare în sufletul şi mintea unui comandant pe front când primea informaţii ca acestea: „vă anunţ că nu vor sosi ajutoare peste suficient”, iar acestea nu ajungeau de loc! „Trebuie deci să rezistaţi cu orice preţ,…să acoperiţi direcţiile de adunare şi concentrare…,nu vă putem da ordine de detaliu”[7]. Folosiţi toată populaţia civilă pentru a săpa!
- Breşele din dispozitivul rupt de inamic erau lărgite cu forţe noi, aduse din adâncime, în timp ce Grupului Jiu i se cerea să le astupe cu resturile aruncate înapoi în dezordine. Noul comandant al trupelor de la Jiu, generalul Spirescu reamintea Înaltul Ordin a M.S. Regelui „de a rezista cu îndârjire şi a nu ceda terenul, decât după luptă aprigă şi pas cu pas” [8]. Cât de aprigă a fost încleştarea rezultă din rapoartele centralizate din prima linie.
- Etichetele şi ameninţarea cu Curtea Marţială a „laşilor şi fricoşilor” sau „oprirea sub pedeapsă cu împuşcare a oricărui ofiţer, grad inferior şi soldat, care s-ar retrage din faţa inamicului, fără ordin”, considerăm că nu aveau temei real[9]. În instrucţiunile sale, generalul Cocorăscu cerea comandanţilor de sector să-i aducă la cunoştinţă „pe aceia care se fac vinovaţi de retragere nejustificată”. O astfel de listă lipseşte. Rapoartele justifică de altfel orice părăsire fortuită a poziţiilor. În raportul său către armată comandantul Grupului Jiu avea să mărturisească: „nu am mai putut rezista, având efective în ofiţeri şi trupă foarte mult slăbite. Am pus, domnule general, la dispoziţia ţării şi neamului meu, pe lângă trei copii, tot ce D-zeu mi-a dat ca suflet, trup şi minte. Regret din suflet că a fost imposibil să ajungem la rezultatele ce speram, când nu cunoşteam îndeajuns forţele inamicului. Ar fi un păcat să mă învinuiască cineva de acest rezultat. El este inerent situaţiunii în care ne-am găsit şi ne găsim încă. (…)Sunt dator să vă afirm că situaţia mea este foarte critică şi că îmi este teamă că retragerea trupelor şi convoiurilor, să nu fie tăiate de cavaleria şi coloanele inamicului. (…). Întârzierea trimiterii de ajutoare a fost una din cauzele care au dat naştere acestei situaţiuni, fiindcă inamicul a câştigat vreme, a câştigat teren şi câştigând teren şi-a asigurat ieşirea defileului, prin care a putut trece forţe şi materiale după voie” [10].
- Pe front soldatul român, în raport cu posibilităţile sale, s-a bătut cu străşnicie pentru a-şi apăra pământul străbun. Ordinul dat, susţinea în raportul său din seara zilei de 6 noiembrie 1916, colonelul Anastasiu, comandantul Diviziei1, nu pute fi susţinut din cauza „forţelor morale şi fizice scăzute, încât rezistenţa nu mai putea fi serioasă” [11].
- Informaţiile sosite din teritoriul ocupat, despre jaful generalizat, ceea ce fusese un fapt real, a influenţat, demoralizat şi a redus forţa combativă a trupelor. Vestea că la Strehaia un automobil blindat a tras din plin în populaţie a produs o mare supărare. Să nu uităm că, soldatul unirii, începuse războiul cu două luni jumătate în urmă şi plecase la război doar cu 225 cartuşe! Trupele erau reaprovizionate cu muniţii, de regulă, pe timpul nopţii. Contactul permanent cu inamicul a dus la istovirea trupelor. Lipsa rezervelor pentru împrospătare a fost o cauză serioasă a cedărilor.
- Raportul de forţe ajunsese devastator favorabil pentru inamic atât numeric, calitativ, cât şi ca forţă manevrieră. Într-un asemenea moment, generalul Cocorăscu avea să ordone distrugerea tuturor „lucrărilor de artă” pentru a împiedica înaintarea inamicului. Pentru a împiedica înaintarea rapidă s-au blocat podurile cu sârmă ghimpată, iar podeţele distruse. Oamenilor li se recomanda să se ascundă din faţa blindatelor şi să nu fugă. Atacul prin surprindere, noaptea, era des folosit. S-au săpat şanţuri transversale peste şosele pentru a împiedica înaintarea autovehiculelor blindate. În aceeaşi împrejurare Grupul Jiu raporta Diviziei 1, din oră în oră şi la ora 2 noaptea, că atacul „cu toată masa forţelor inamicului a întors frontul prin mai multe locuri, ceea ce a produs o completă debandadă. Ţin a raporta că suntem peste tot înconjuraţi de patrule de cavalerie”, se încheia unul din multele rapoarte ale colonelului Anastasiu.
***
(3) Emigrant (migrant) și refugiat în propria ta țară
Pe 22 octombrie 1917, ziarului „Ardealul”, publica la Chișinău, sub egida marelui intelectual și politician Onisifor Ghibu, un text intitulat ”Vești din Transilvania”. Iată câteva spicuiri din articol: Pe acasă-i supărare multă. Ungurii prigonesc pe-ai noștri fără nici o milă. Acum pun mâna pe fruntași. Astfel aflăm că deputatul nostru Dr. Ștefan Pop de la Arad, care s-a luptat necontenit în parlament pentru drepturile românești, a fost dus la închisoare. Tot așa au pățit-o și alți fruntași care îndrăzneau să strige împotriva chinuirii părinților și fraților noștri. Prin sate abia mai vezi moșnegi, femei și copii. Ceilalți sunt târâți în război, la tranșee ori în închisori, pentru că au primit cu bucurie oastea României. Bisericile stau fără preoți, iar școalele sunt goale căci învățătorii au fost luați și ei în oaste. Ne doare mult soarta tristă a frumoaselor noastre școale din Brașov. Profesorii lor au plecat și ei cu armata română așa că numai câțiva inși au mai rămas. Astfel școlile merg greu de tot, mai ales că au fost mutate în niște căși strâmte iar zidurile frumoase ce le aveau s-au luat de Unguri pentru spitale. Între profesorii rămași sunt doi oameni de nimica: Arsenie Vlaicu și Nicolae Sulică, cari s-au pus în slujba ungurilor. Ei scriu în gazetele ungurești, batjocurind armata română și spunând că lor nu le trebuie România Mare. Asemenea ocărăsc pe tovarășii lor, profesorii plecați în România, zicând că-s niște vânzători ai patriei maghiare. Așa și trebuie să fie oricare român: Vânzător al Ungariei, căci ea nu e patria noastră. Patria noastră e România și pentru ea trebuie să ne punem noi viața, iar nu pentru Ungurii cari ne au supt sângere.
Legea diferențierii e bună în măsura în care, graţie ei, a fost posibilă naşterea vieţii spiritului în lume. În consecinţă, dacă admitem că Duhul, ca vântul, suflă unde vrea, atunci este posibil ca în mijlocul oricărui popor, fie el cât de mare, mic, tare sau umil, se poate naşte OMUL excepţional, om care, poate întrupa cel mai înalt ideal de umanitate al vremii sale. Și/sau dacă admitem că toate popoarele sunt egale înaintea Tatălui Ceresc, atunci de ce unii pretind mai mult decât li s-a lăsat ca dat?. O fi ungurii popor ales și noi încă nu am aflat? Conform unei asemenea teorii fiecare naţiune, mică sau mare, puternică sau slabă, dezvoltată din punct de vedere material, este în principiu un rezervor de puteri creatoare de cultură originală. Să ne gândim la cultura materială și spirituală ce o avem moștenire în vatra ardeleană, de pildă, de la daci încoace și trebuie să călcam cu grijă și băgare de seamă, spre a nu stirvi trecutul, căci la el au pus umărul și străbunii mei!
Memoriu după refugiul din Maramureș – 3 septembrie 1940
Flora Dr. Iuga, din Vișeu, sub amenințarea armelor s-a refugiat din Vișeu, inițial la Vatra Dornei, apoi la Craiova. Ea era învățătoare și directoarea școlii de ale cărei acte s-a îngrijit să fie evacuate la Alba Iulia. N-a apucat căci în gara din Sighet – bandiții (n-a vrut să-i numească pe ungurii răzvrătiți care atacau orice convoi pentru a se înfrupta) precum au procedat și cu lenjeria internatului. Pentru a nu fi spânzurată de comitetul ungurilor din Sighet a abandonat inventarul școlii și după peripeții a ajuns la Vișeul de Sus unde își avea soțul, avocat și proprietar de bancă. Familia Iuga era cunoscută prin faptul că cel investit în funcția de prefect de Maramureș, fusese consilier tehnic în delegația românească care a semnat tratatul de pace de la Paris.
Familia Iuga era cunoscută ungurilor din loco, dar nu numai, și prin faptul că Gavril Iuga pe front a fost unul dintre organizatorii grupului de voluntari români de pe frontul din Rusia, și autorul Declarației de la Darnița[12].
El avea o sentință de condamnare la moarte date de către unguri în 1916, după ce a căzut prizonier la ruși și s-a înrolat voluntar în Armata română! Sub noua ocupație ungurească pe „lista neagră” figura și avocatul-bancher și învățătoarea româncă. Singura lor scăpare a fost plecarea urgentă.
Familia Iuga, înștiințați de autoritățile române despre informația care circula în legătură cu soarta „spânzurării lor” [13] și-a abandonat întreaga avere, o casă cu 11 camere, pe care în prezența comandantului Cercului de recrutare a predat-o vecinului Olsavschi Ștef. Refugiul a fost atât de dureros pentru cel care în tinerețe nu-și precupețise viața pentru țară, încât la Vatra Dornei a murit, după un atac de cord suferit, fără să fi fost bolnav. Întreaga poveste redată în memoriul semnat de Flora dr. Iuga.
Memoriu[14]
asupra activităţii comisiei române de inventariere a materialelor de fortificaţii pe timpul cât a lucrat împreună cu comisia ungară, de la 12 la 24 Septembrie 1940
Sosirea comisiei la punctul de frontieră s-a făcut la data de 13.lX.1940 dată fixată şi ordonată de Marele Stat Major Comisia Ungară nu s-a prezentat decât la 17.lX 1940 şi aceasta în urma unor noi intervenţii ale Marele Stat Major roman. Până la această dată atât organele grănicereşti române, cât şi cele grănicereşti ungare nu au avut cunoştinţă de existenţa comisiunii ungare (a se vedea actul de la fila Nr.1 din dosarul acte.)
Lucrările de inventariere s-au început propriu zis numai la 18.IX 1940 şi din cauza insistenţelor deosebite asupra detaliilor, lucrul a mers foarte greu. Astfel în prima zi s-a putut executa măsurătoarea numai la reţeaua de sârmă ghimpată pe un front de abia 800 metri. Dacă se continuă în acest fel, lucrul nu s-ar fi putut terina minimum 90-100 zile.
De aceea comisa română propus pentru urgentare, înmulţirea numărului de echipe şi folosirea aparatelor topografice. (a se vedea procesul verbal Nr.2 din.18.lX.1940).
RezultatuI final a fost că echipele au rămas aceleaşi, iar aparatele topografice aduse, nefiind complete, nu au putut fi utilizate.
Din acest motiv nu s-a putut obţine nici în zilele următoare o sporire apreciabilă a zonelor măsurate.
Altă cauză de încetineală în operaţiuni a fost timpul cerut pentru deplasări de la sediul stabilit la punctul de lucru. În urma propunerii comisiei ungare, comisia română a continuat sa-şi păstreze sediul la graniţa română, punctuI de frontieră Ciumeghiu.
Cum în fiecare zi comisia română era primită mai întâi şi apoi însoţită de membri comisiei ungare, formată din ofiţeri cu garnizoana în Salonta şi Oradea, rezulta pentru deplasări o consumare apreciabilă de timp inutil, care ajungea până la 2-3 ore pentru un singur parcurs.
Lucrul s-a continuat deci cu aceiaşi încetineală, marcată şi mai mult în ultimul timp, printr-o serie de pretenţii şi încercări care însoţeau inventarierea reţelei îngropate; acestea, după părerea noastră, aveau ca tendinţă mai mult intenţia de documentare a comisiei Maghiare, asupra reţelei îngropate (documentare ce mergea de multe ori până la cele mai mici amănunte) de cât dorinţa de inventariere.
Cu toate că comisia română a încercat să simplifice operaţia pentru a se lua de bază actele şi documentele prezentate, comisia ungară nu a acceptat punctul de vedere al comisiei române şi a continuat cu aceleaşi nesfârşite detalii.
În ziua de 20 Septembrie 1940 s-a stabilit în fine, prin procesul verbal Nr.3 condiţiunile în care se va putea continua cu inventarierea reţelei de transmisiuni îngropate, pentru a se putea obţine rezultatele ordonate în cel mai scurt timp. Sistemul admis, de ambele comisiuni, necesita o serie de operaţiuni (sondaje şi secţionări ale cabluIui) care aduceau cu sine o serie de cheltuieli, necesare pentru ca operaţiunile să fie făcute în bune condiţiuni pentru ca materialul cercetat să nu fie prejudiciat în calitatea lui.
Întrucât toate aceste operaţiuni însumau cerinţele comisiunii maghiare, iar comisia română nu avea nevoie de ele, pentru motivul că a luat ca element de bază documentele Direcţiei Fortificaţiilor şi situaţia de pe teren pe care o cunoştea, de la sine înţeles era ca aceste cheltuieli trebuiau suportate de comisia ungară.
Intervenindu-se la Direcţie pentru a se primi instrucţiuni, aceasta a ordonat comisiei române să nu accepte nici o cheltuială, fapt menţionat în procesul verbal Nr.3. din 21. IX 1940.
În ziua de Marţi 24 Septembrie 1940, comisia ungară cere din nou convocarea ambelor comisiuni, pentru a stipula în aceiaşi zi că operaţiunile de inventariere se suspendă pentru toate lucrările motivând suspendarea pe faptul că comisiunea română nu a acceptat să facă cheltuieli pentru operaţiunile de cercetarea şi măsurarea cablului telefonic subteran.
În procesul verbal Nr.4 din 24.IX.1940, încheiată cu această ocazie comisia română precizează, că nu găseşte nici un motiv pentru suspendarea lucrărilor de inventariere, cu atât mai mult cu cât celelalte lucrări (reţele de sârmă şi reţeaua telefonică aeriană, care reprezintă cantitatea cea mai mare – 241.000.000 lei cca., în raport cu reţeaua telefonică subterană – 39.000.000 cca.) s-au putut executa fără nici un inconvenient din nici o parte şi răspunzând tuturor cerinţelor, oricât de exagerate ar fi fost ale comisiei ungare.
Comisia ungară deşi a luat act de răspunsul comisiei române a menţinut mai departe suspendarea lucrărilor.
Concluziuni.
Din modul cum a decurs activitatea comisiilor, în concluzie se poate desprinde următoarea apreciere:
1/ Din capul locului s-a putut remarca o tărăgăneală voită a comisiei ungare, în scopul ca între timp să se poată cât mai bine documenta asupra fondului chestiunii.
2/ Insistenţa asupra detaliilor, care de multe ori nu erau numaidecât necesare la inventariere, ne-au dovedit că intenţia primordială a comisiei ungare era de ordin pur informativ; numai pe al doilea plan era pusă chestiunea inventarierii, al cărui sfârşit, ţinând seamă de încetineala voită a acţiunilor, nu părea că o interesează.
3/ Din modul cum a căutat să ţină departe comisia română de orice, ar fi putut să dea oarecare indicaţii asupra stării de spirit din ţinuturile ocupate, rezultă preocuparea de a evita orice lucrare a comisiunii, care ar fi putut-o aduce în regiunile populate, sau fixarea sediului comisiunii în vreunul din oraşele din ţinutul ocupat.
4/ În momentul în care această chestiune nu s-a mai putut evita (lucrările ajungând la Criş) avem impresia că s-a comunicat orice motiv pentru suspendarea lor. Această remarcă este justificată şi de faptul că în ziua de 24 Septembrie 1940, când s-a comunicat întreruperea lucrărilor, urma să se fixeze programul pentru operaţiile viitoare la nord de Criş (pe linia Episcopia Bihorului, Biharia, Tămăşeu, etc.) şi fixarea reşedinţei comisiei române în raport de aceste lucrări.
5/ Socotind deci că pe de o parte nu puteau să mai obţină alte informaţii, întrucât comisia română ghicind intenţiunea comisiei ungare, s-a abţinut de la explicaţiuni care le-ar fi putut fi de prea mare folos, şi că în acelaşi timp comisiunea urma în mod fatal să lucreze în centre de unde se putea obţine uşor informaţii de orice fel, credem că au căutat expres un motiv, care să ducă la suspendarea lucrării.
—————————————————
PREŞEDINTELE COMISIEI ROMÂNE
Lt. Col. Theodor Ionescu.
Refugiații sunt cunoscuți ca fiind cei care fug de conflicte armate sau de persecuție. Ei au statut recunoscut în țara gazdă, pe baza unei înțelegeri bine justificate de frica persecuție noului administrator, din motive de rasă, religie, cetățenie, politică sau apartenență la un anumit grup social.
O statistică, evident incompletă, stabilea la circa 30 milioane numărul refugiaților din UE care ceruseră protecție internațională. La acest număr ar mai trebui adunați și azilanții, care încă nu căpătaseră statutul de refugiat. Cum o mai arăta astăzi această statistică după războiul din Ukraina, de unde au fugit cca. 5 milioane de oameni, nimeni nu știe! Într-o primă fază, statele de adopție suportă costurile acestor refugiați, apoi încearcă integrarea lor. Așa s-a constituit de exemplu grupul turc-curd în Germania, obținând și statutul etnic pentru reprezentare în parlament. Evident că refugiul, în toate timpurile, s-a produs prin surprindere, mijloacele legale de plecare erau limitate. Pentru integrare s-au conceput și pus în aplicare tot felul de programe comunitare. Dar tema pe care voiesc a o aborda se referă la trecutul recent: refugiu în propria ta țară!
Orice refugiu, determinat prin surprindere de unele înțelegeri și aranjamente anormale ale vecinilor pe care nu-i afectează măsura lor, grevează asupra situației materiale, și mai cu seamă are consecințe de natură psihică și sociale, care afectează în cel mai înalt grad ființa umană. E asemenea când unei păsări i se strică cuibul! E asemenea unuia rătăcit prin pădure și ca să ieși, te duci încotro vezi cu ochii. E o dezrădăcinare forțată! Doar în calitate de membru al unei comunități omul își poate exercita drepturile universale izvorâte din principiile egalității, fraternității și libertății[11]. Refugiații reprezintă o anomalie într-o lume în care populația umană este coordonată de principiul apartenenței fiecărui individ la o națiune, la un stat suveran.
Reglementările legale în materie de refugiați în România (HG nr. 28/1994, Legea nr. 15/1996, Ordonanța Guvernului r. 102/2000, Legea nr. 122/2006), și procedura de acordare a statutului de refugiat și de azilant, încetarea și anularea statutului respectiv, atribuțiile Oficiului Român pentru Imigrări, autoritatea centrală responsabilă cu implementarea politicii privind refugiații, și competențele sale au bază legală astăzi. Conform reglementărilor internaționale, statutul de refugiat poate fi acordat acelor persoane care, având temeri întemeiate de a fi persecutate pe motive de rasă, religie, naționalitate, opinii politice sau apartenență la un anumit grup social, nu pot sau nu doresc protecția țării ale căror cetățeni sau rezidenți sunt.
————————–
NOTE:
[1] Col. r. dr. Constantin Moșincat, Cazemata. Sistemul românesc de fortificații (1937-1940), Editura Tipo MC, Oradea, 2021
[2] Col. r. Dr. Constantin Moşincat, Cazemata. Sistemul românesc de fortificații (1937-1940), Ed. Tipo MC, Oradea, 2021, p. 119
[3] Raportul generalului Ion Culcer, către regele Ferdinand I
[4] În prefață scrie comandor prof. univ. Dr. Jipa Rotaru – Autorul cărții analizează în detaliu, cauzele și consecințele acestei catastrofei insistând pe înfrângerile suferite de trupele române, retragerea în Moldova a armatei, inclusiv a celei rusești, aliate, a instituțiilor statului, inclusiv a Casei Regale și a milioane de refugiați în condițiile unei ierni cumplite și a tifosului exantematic care a secerat sute de mii de vieți.
[5] Românnia în Războiul Mondial (în continuare RRM), vol.III, doc. nr. 1001, 1002, p. 191/192
[6] Ibidem, p. 210/2011
[7] Ibidem, doc. 83/5 noiembrie 1916, p. 240
[8] Ibidem, p. 245
[9] Ibidem, doc. 4766, din 5 noiembrie 1916, a Diviziei 1 către Armata 1–a, p. 243
[10] Ibidem, raport nr. 82/4 noiembrie 1916, p.237
[11] Ibidem, p. 249. Colonelul Jipa, comandantul Regimentului 43/59, scria că Ecaterina Teodoroiu, înrolată în regimentul ce-l comanda, a căzut prizonieră împreună cu alţi camarazi, fiind dusă sub escortă spre Bumbeşti. „Făcându-se noapte şi profitând de neobservarea santinelei, ea a scos un revolver pe care îl avea în sân şi, fără a avea un singur moment de ezitare, a împuşcat santinela”. A scăpat cu o rană uşoară la piciorul drept şi s-a alăturat din nou regimentului său. Nerămânându-i pe lume, după cum declară domnia sa, decât singurul frate din Compania a 8-a, Regimentul 18 Gorj, se hotărî să lupte ca soldat lângă dânsul, spre a îmbărbăta pe soldaţi să-şi elibereze pe mama sa. Într-adevăr, în ziua de 16 octombrie 1916 dimineaţa, tocmai pe timpul loviturii furioase ce am dat cu Divizia noastră, distrugând Divizia 11 Bavareză, trecând să observ mersul luptei a Secţiei a II-a de Mitraliere a Regimentului 18 Gorj din compania ce comandam, am întâlnit în drum pe domnişoara Teodoriu Ecaterina cu fratele ei, care tocmai îi arăta cum se încarcă arma, ochirea şi punerea baionetei. Întrebând-o ce voieşte cu aceasta, mi-a răspuns că se duce la Schela să-şi scape pe mama sa. De aici înainte cercetaşa Teodoriu Ecaterina a luptat cu arma în mână lângă fratele său, constituind un adevărat exemplu eroic pentru soldaţi, cu care a îndurat toate greutăţile şi de care nu s-a despărţit nici un moment, chiar când compania pornea la asaltul cu baioneta, după cum mi-au istorisit mulţi dintre oamenii companiei mele, în special sergentul Safta Pavel din Compania de Mitraliere, comandantul Secţiei a IV-a care a luptat mai ales în timpul retragerii din Oltenia, împreună cu Regimentul 18 Gorj” – scria locotenent-colonelului Traian Stârcea, aghiotant regal, şeful Biroului 7 Decoraţii din Marele Cartier General. De altfel, pentru faptele sale de arme, Comandamentul Marii Legiuni a Cercetaşilor i-a decernat Ecaterinei Medalia „Virtutea Cercetăşească” de aur, iar prin Înaltul Decret nr. 191 din 10 martie 1917, publicat în „Monitorul Oficial” nr. 292 din 16 martie 1917, la propunerea ministrului secretar de stat la Departamentul de Război nr. 12678 din 10 noiembrie 1916, „domnişoara Teodoriu Ecaterina din Legiunea de Cercetaşe «Domnul Tudor» a fost distinsă cu Medalia «Virtutea Militară» de război clasa a II-a pentru vitejia şi devotamentul ce a arătat pe câmpul de luptă, s-a distins în toate luptele ce Regimentul 18 Infanterie a dat cu începere de la 16 octombrie 1916, dând probe de vădită vitejie, mai ales în luptele ce s-au dat la 6 noiembrie 1916, în apropiere de Filiaşi. A fost rănită de un obuz la ambele picioare”. Vezi Marian Moșneagu, Legenda Ecaterinei Teodoroiu: Ce spun Arhivele Militare, în Historia.ro
[12] La 24 aprilie 1917, a fost organizată o întrunire a ofițerilor români din Rusia, în cadrul căreia s-a decis să fie trimis un memoriu guvernului provizoriu al Rusiei, guvernului român, guvernelor statelor occidentale aliate, precum și reprezentanților celorlalte națiuni minoritare din Austro-Ungaria. Pentru redactarea acestui memoriu a fost alcătuită o comisie formată din locotenentul Pompiliu Nistor (medic), Simion Gocan (preot), Emanoil Isopescu (profesor), Victor Deleu, Octavian Vasu, Nicolae Nedelcu, Gavrilă Iuga, Vasile Chiroiu, Trifon Ghilezan (avocați). Două zile mai târziu a avut loc adunarea tuturor voluntarilor români concentrați în lagărul de la Darnița, care a adoptat în unanimitate memoriul-manifest, cunoscut ca „Declarația de la Darnița”. Acest document a exprimat dorința poporului român din Austro-Ungaria de a dispune de soarta sa, anticipând cu un an și jumătate Declarația de autodeterminare de la Oradea (12 octombrie 1918). Documentul subliniază încă din primul paragraf scopul unic al constituirii Corpului Voluntarilor Români din Rusia: „[…] Astăzi, când noi Românii – ca și celelalte neamuri subjugate – ne-am convins definitiv, că nouă ca Români nu ne mai e posibilă existența în cadrele statului austro-ungar, noi cari în limbă, în cultură, în structura socială și în întreaga ființa noastră etnică și politică formăm un trup unic și nedespărțit cu toate celelalte părți constitutive ale națiunii române, cerem cu voință nestrămutat încorporarea noastră la România liberă, pentru a forma împreună cu ea un singur stat național românesc, pe care îl vom zidi pe bazele celei mai înaintate democrații. Pentru acest ideal ne punem în cumpănă tot ce avem, viața și averea noastră, femeile și copii noștri, viața și fericirea urmașilor noștri. Și nu ne vom opri, până ce nu vom învinge, ori vom pieri. Corpul Voluntarilor Ardeleni şi Bucovineni s-a constituit în 1917 şi era format din aproape 2.000 de luptători, din care 250 ofițeri și 250 subofițeri, ce avea ca scop eliberarea Ardealului şi unirea lui cu ţara. Corpul Voluntarilor Români a fost recunoscut oficial de Ministerul de Război al României în februarie 1917.
[13] Vă reamintesc episodul spânzurtării a peste 10.000, practicat de nobilul colonel P, în 1919. Vezi Constantin Moșincat, Generalul H.M. Bertheloth, prima vizită în Ardeal după Marea Unire, Ed. Tipo MC, Oradea 2018
[14] A.M.R., fond 5418, dos. 1905, f.49-51
[15] Aceste principii se găsesc clar formulate pentru întâia dată în “Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului” din 26 august 1789, sinteză a ideologiei iluministe și având ca exemple “Declarația Drepturilor de la 1689 din Anglia și mai ales “Declarația de independență” a coloniilor britanice din America 1776 (cf. Culegere de texte pentru istoria universală, epoca modernă, vol. I, 1640-1848, București, 1973, p. 146-147).
——————————————–
Col. r. Dr. Constantin MOȘINCAT
Oradea, februarie 2023
