Sunt născut şi crescut pe aceste meleaguri reprezentate de câmpiile verzi pline de grâne, de munţii semeţi acoperiţi de păduri dese şi de dealurile bogate în rod. Râuri repezi cu apă cristalină scaldă aceste plaiuri şi poartă pe valurile lor povestea acestor pământuri. Apoi povestea este şoptită Dunării, care duce mai departe taina acestui popor şi o împărtăşeşte Mării Negre, sora bună a acestei ţări, numită România. Aceasta este ţara mea, aici s-a format naţiunea mea. Dar mai presus de orice asta este patria mea, România.
Patria mea înseamnă mai mult decât cadrul pitoresc şi binecuvântat în care s-a născut poporul român, mai mult decât râul, ramul, codru şi marea. Înseamnă locul în care au trăit şi au creat părinţii mei, dar şi părinţii bunicilor mei. Pe lângă dragostea pe care le-o port părinţilor mei, o dragoste specială le-o port şi bunicilor mei români. Ca orice român care îşi iubeşte patria, am ca bunici nume ilustre ale acestor pământuri: Mihai Viteazu, Ştefan cel Mare, Avram Iancu, Mihai Eminescu, Aurel Vlaicu, Nicolae Grigorescu, George Enescu, Constantin Brâncuşi şi mulţi, mulţi alţii. Fără ei, cuvântul patrie ar fi gol de conţinut. Fără sacrificiul lor pe altarul istoriei, al culturii şi al ştiinţelor, România ar fi doar o etichetă agăţată de un anumit contur pe harta lumii.
Frumuseţea gândurilor despre patria mea România sunt doar vorbe dacă respectul şi iubirea faţă de ea nu sunt dovedite. Iar dovada se aduce nu prin vorbe, ci prin fapte. Iar dacă este cazul prin sacrificiu, aşa cum au făcut întemeietorii şi strămoşii României. În viaţa de zi cu zi, iubirea faţă de ţară se traduce printr-o muncă cinstită, prin îndeplinirea îndatoririlor cetăţeneşti, prin respectul faţă de semeni, indiferent de naţionalitate sau etnicitatea lor. Să iubeşti libertatea ta şi a celorlalţi, să lupţi pentru dreptatea ta şi a celorlalţi este datoria oricărui om care-şi iubeşte patria. Toate acestea sunt acţiuni prin care bunăstarea locuitorilor acestor ţinuturi creşte, devin mai bogaţi, iar patria progresează spre un viitor pozitiv.
Dar patrie nu înseamnă doar privirea îndreptată spre trecut şi prezent. Patrie înseamnă şi viitor, viitorul acestor locuri, precum şi al locuitorilor acestor pământuri: copiii şi nepoţii noştri. Faţă de ei trebuie să nutrim aceleaşi sentimente ca şi faţă de strămoşii noştri. Trebuie să ne asigurăm că le lăsăm o României curată, nepoluată, o ţară echilibrată social şi economic, precum şi un mediu înconjurător propice unei vieti linistite si sanatoase.
România mea este o capodoperă naturală: o ţară frumoasă şi binecuvântată!
Mă gândesc acum, că Dumnezeu a făcut, cu dragostea Sa de Tată, o ţară binecuvântată: o grădină frumoasă pe pământul, unde m-am trezit la viaţă şi eu! Sunt sigur, că Arhitectul acestui Univers infinit ne-a iubit pe noi: românii mai mult, de ne-a dat o ţară atât de frumoasă, care să ne fie unicul loc de pe lume, unde sufletul nostru nu este surghiunit în sentimente de dor, căci este Acasă! Ce n-are frumos ţara mea România? Grădini şi livezi în culorile de curcucubeu, munţi pleşuvi în tăcerea de piatră adâncă, păduri milenare, cu arbori ce păstrează frumuseţea paletei folosită de-o mână măiastră şi sfântă, dealuri cu miile de flori, cu o mulţime de culori, ce ne mângâie privirea, cu livezile îmbrăcate în sărbătoarea de clorofilă şi viaţă, trezite din somnul de iarnă la o altă dimineaţă, scăldată în soarele mai luminos şi mai călduros, cu râurile izvorâte de peste tot cuprinsul ţării, ca să stâmpere setea românului cuprins de hărnicie, când trudeşte pământul, munceşte-n uzină sau scrie vreo poezie, căci românul se naşte poet, cântându-şi bucuria şi dorul, durerea şi nefericirea, speranţele şi iubirea…
România mea este locul meu de naştere; şi toţi românii îmi sunt fraţi. Sunt fraţii mei de bucurie şi jale, de cântec sau înlăcrimare, de optimism, de credinţă şi biruinţă… Purtăm toţi, cu noi o casă, în sufletele noastre, cu ochi, ca ferestre spre cer; şi o ţară numită limba română, primită ca dar de la străbunii ce au sădit în noi – ca zestre sfântă şi bună – florile sacre de comunicare, în cuvintele frumoase din limba noastră de origine latină, oriunde ne-am trăi viata pe acest pământ şi nu ne-am lăsat inima să ni se păgânească şi nici sufletul să ni se facă iască, căci ne-am păstrat credinţa în Dumnezeu.
Roamânia mea este o grădină imensă de 237.500 kilometri pătraţi, îngrijită şi păstrată frumoasă, prin munca harnică a milioanelor de fraţi şi surori ale mele, de care mă simt legat prin neam strămoşesc şi prin sânge latin, ce ni l-a dat Dumnezeu, când ne-a dăruit un suflet şi o credinţă, şi o limbă frumoasă pentru comunicare, când am văzut întâia dată soarele pe felia de glie ce-o numesc de-atunci ţara mea: Acasă!
Munţii falnici, dealurile în culori de curcubeu, câmpii mănoase, ape curgătoare, lacuri binecuvântate, marea cu valurile ei neastâmpărate, delta Dunării, apele termale, ape minerale, lanuri bogate de grâu „pe cel mai gras şi bogat pământ din Europa”, aur şi argint, sare şi multe alte bogăţii se ascund „în pântecele” ţării mele, grădini lângă grădini, cu flori, din curcubeul de culori, livezi cu fructele gustoase şi bune, podgorii de vii şi alte bogăţii îmi spun că am de ce să fiu fericit că sunt român, afirmând plin de bucurie: Este nu numai frumoasă, dar şi bogată a mea Românie!
România visurilor mele, din copilărie şi de mai târziu, este locul în care munţii cântă în bătaia vânturilor, văile răsună de murmurul stropilor de ploaie şi de trăsnetele care străbat adesea văzduhul, iar pârâiaşele zburdă, ca apoi, râurile domolite să ducă speranţele românului în lumea largă, contopindu-se cu zbuciumul continuu al Mării Negre, în care s-au acumulat şi lacrimile din sufletele străbunilor mei, ce-au trăit şi-au murit pe plaiurile Mioriţei, dar mi-au sădit în suflet mirabila sămânţă a sentimentului de dragoste pentru România mea şi pentru limba ei frumoasă română! Am în suflet un cămin ce-l port oriunde si oricand cu mine in suflet : E România mea!
În opinia mea, un bun român care-şi iubeşte patria, România, respectă şi se îngrijeşte să pună în practică testamentul lăsat nouă de către marele nostru domnitor, Ştefan cel Mare: „aceste pământuri n-au fost ale strămoşilor mei, n-au fost ale noastre, ci ale urmaşilor urmaşilor noştri în veacul vecilor…”
