Când Buna mi-a zis: „În seara asta te iau cu mine!”, mi-a săltat inima atât de tare încât am crezut că îmi despică pieptul și își ia zborul. Știam unde mă va duce, că doar „plecările” ei din fiecare joi erau ca un ritual pe care nimic nu îl putea întrerupe.
„Știam” e impropriu spus! Habar nu aveam unde era și cum arăta locul acela, mi-l închipuiam doar diferit față de cele pe care le cunoșteam, fiindcă de acolo se întorcea de fiecare dată cu brațele încărcate de cărți, pe care le așeza într-o ordine îndelung studiată pe taburetul de lemn vopsit în verde, lângă patul ei.
Nu buchiseam încă toate literele alfabetului când bibliotecara satului, o femeie cu obraji bucălați, roșii și buze țuguiate din cauza rujului aplicat din belșug, dând din cap dezaprobator, convinsă că își pierde vremea, mi-a completat fișa ce mă făcea membru cu drepturi și obligații al locului acelui în care polițele rafturilor se încovoiaseră sub greutatea cărților de pe ele. Un miros înțepător de încăpere ținută departe de aer proaspăt, amestecat cu cel de șoareci ar fi trebuit probabil să îmi știrbească curajul de a mă pierde prin labirintul dinăuntrul ei. Dar nu s-a întâmplat așa, ci din contră, mi-a accentuat curiozitatea de-ai găsi mirajul ce o făcea pe bunica mea să îl viziteze mai des decât mergea la biserică.
Tot Buna mi-a ales prima carte pe care, mai apoi, ajutată și de tata, am citit-o încetișor, uneori cu răbdarea greu încercată, căci timpul se scurgea parcă prea repede, iar eu înțelegeam că nu voi putea să ajung la sfârșitul poveștii până joia care urma. Totuși, până când clasa I-a s-a terminat, m-am putut lăuda cu fișa mea de la bibliotecă pe care se înșiruiau câteva titluri de cărți și că în cele din urmă, reușisem să le citesc singură, fără ajutorul bunicii sau al tatii.
Am fost mândră când domnul învățător mi-a pus coronița de margarete pe cap, dar și mai mândră când mi-a întins o carte groasă, de câteva ori mai groasă decât a celorlalți colegi de lângă mine. „Zora cea roșie și banda ei”, se chema cartea și deși mulțimea paginilor ei m-a ținut departe aproape întreaga vacanță de vară de biblioteca satului, la începutul clasei a II a am putut să povestesc povestea fetei de pe malul Mării Adriatice și a prietenului ei, Branko. Tot atunci a luat naștere dorința, ca într-o zi, chiar dacă nu locuiam la mare, să scriu și eu povestea unei fetițe.
Buna, tata, învățătorul meu, cu o personalitate strălucitoare, ca însuși numele pe care îl purta – Samson -, apoi profesoara de limba română au fost cei care mi-au călăuzit pașii spre cunoaștere, mi-au pătruns în suflet și mi l-au modelat, sădind acolo sămânță bună, din care a crescut pasiunea pentru lectură și respectul pentru făuritorii atâtor cărți minunate.
Exceptând prima carte „mare” citită, de care sunt legată sentimental, nu cred că am avut sau am o carte preferată. Fiecare a avut farmecul ei, în funcție de vârsta sau starea în care o aveam în momentul lecturii. S-a întâmplat însă, ca o lungă perioadă de timp, frumusețea poveștilor depănate de Șeherezada să mă facă să renunț la caramele sau înghețată și să folosesc leul primit de la părinți, bunici sau vreun neam pentru a-mi cumpăra un volum din „O mie și una de nopți”, asta pentru că bibliotecara satului refuza să mi le împrumute, considerând că nu am anii potriviți ca să deslușesc tâlcurile de acolo. Pe Emil Zola l-am citit pentru că, pe scaunul de lângă patul bunicii mele, nu lipsea niciodată o carte a scriitorului francez și am vrut să-i descopăr taina femeii atât de diferită în comportament față de cealaltă bunică, cum de altfel diferită era și față de toate femeile de-o seamă cu ea pe care le cunoșteam.
„Lorelay” a lui Ionel Teodoreanu mi-a căzut în mâini când mi-am simțit și eu întâia oară inima bătând într-un „galop de soli călări trimişi de un împărat spre toate hotarele” și asta nu se poate uita, iar pe Radu Tudoran l-am descoperit cu adevărat la maturitate și, da, dacă aș fi nevoită să numesc doar o singură carte, aș zice că „Un port la răsărit”, este cartea mea preferată.
În timp, visul acela din clasa I, de a scrie povestea unei fetițe, s-a ascuns undeva într-un ungher depărtat. Mai întâi, pentru că am fost extrem de dezamăgită când povestea mea de la Olimpiada de limba română de pe clasa a VI-a – singura la care am participat de altfel – nu a primit un punctaj încurajator – poate și pentru că personajul meu nu avea la gât cravata roșie – , apoi, pentru că valurile vieții, în ciuda dorințelor din suflet, m-au împins spre meserii tehnice, îndepărtându-mă întrucâtva din mediu în care m-aș fi putut dezvolta și mi-ar fi dat încredere să pun pe hârtie ceva. Este adevărat totuși, întotdeauna am fost însoțită de un caiet în care, la ceasuri de cumpănă sau bucurie scriam pagini întregi. O practică la care tatăl meu m-a împins, poate, pentru că văzându-mă introvertită, incapabilă să îmi spun ofurile cuiva, s-a gândit că mi-aș găsi un prieten de nădejde în caietul acela de o sută de file, caiet studențesc cum îl numeam pe atunci, pe care mi l-a făcut cadou într-o zi.
Prima mea poveste scrisă nu a fost despre o fetiță, ci despre o tânără, așa cum eram și eu la vremea aceea, o poveste inspirată din câteva scrisori primite la redacția unei reviste. Am avut ocazia să le citesc fiindcă muncind într-un birou aflat în aceeași clădire cu redacția respectivă, îmi făcusem prieteni acolo și datorită lor am avut prima tangență reală cu truditori ai scrisului. Manuscrisul acela ar fi devenit o carte, prima mea carte, dacă nu aș fi făcut greșeala să îl dau spre citire și omului de lângă mine de atunci, ce a găsit nepotrivită mezalianța dintre o mamă și soție cu o scriitoare. Așa că filele lui ne-au încălzit preț de câteva minute locuința.
Apoi a venit o vreme, când, tot ce se poate, încercând să-mi vindec rana pe care flăcările mi-au făcut-o, intram seară de seară pe situri literare minunându-mă și bucurându-mă în același timp de mulțimea celor care au curaj de-a-și face publice rândurile scrise, probabil ca mine, pe caiete studențești. Nimic nu îmi prevestea că mă voi alătura lor, deși mă încăpățânam dintr-un motiv neînțeles să le țin companie. Dar, a fost să fie…
Departe de țară și de vorbă românească, ascultam cu regularitate un radio privat online și acolo, într-o zi, moderatorul m-a provocat cu întrebarea lui. Era tentat să plece din țară, dar în același timp motivația arătată de unii din cunoscuții lui nu îi era într-un totul deajuns să se desprindă de rădăcinile lui.
Mi-am pus gândurile pe hârtie cu intenția să-i răspund într-o ediție viitoare. Se pare însă, că o dată cu scrierea primei propoziții, am desfăcut sigiliile puse pe o ușă invizibilă și o dată ce ea s-a deschis larg, ele, gândurile și-au luat zborul din închisoarea unde fuseseră țintuite și nu s-au mulțumit doar să se așeze pe hârtie, ci s-au vrut strigate în gura mare.
Nu știu ce din mine mi-a dat curajul să public – ceea ce scrisesem aproape dintr-o suflare – pe acele situri literare, dar știu că a doua zi când am văzut mulțimea comentariilor am plâns cum nu mai plânsesem niciodată nici de tristețe, nici de bucurie.
Până în ziua lansării primei mele cărți, eram sigură că aceasta urma să rămână prima și ultima mea apariție editorială. Pe atunci nu credeam că ceea ce ți se întâmplă în viață nu este deloc întâmplător. Acum cred și afirm cu convingere că nu întâmplător m-am reinventat și am semnat această primă carte cu un nume care parcă funcționează ca un scut și nu lasă fricile și neîncrederea să pună stăpânire pe mine, care îmi dă forță și, mai mult decât orice, mă face să mă simt liberă; liberă să fiu eu, să spun ce cred, să fac ce îmi place. Acum cred și afirm cu convingere că nu întâmplător titlul primei cărți – ce de fapt s-a ales singur – este și „Un nou început”, cum nu întâmplătoare sunt toate celelalte; „Jurnalul șefei mele”, doar primele mele scrieri au fost acolo, în caietul acela studențesc, așa ca să revers din mine bucuriile și tristețile trăite, „Umbra din noapte”, că doar de câte ori mi-am dorit ca în noaptea neagră ce mă apăsa nemilos să apară o luminiță în care să-mi văd măcar umbra, ca să fiu sigură că nu sunt doar un suflet călător ci că eu chiar exist, „Căutări”, căci doar asta mi-a fost întreaga viață, o căutare, iar să apuc ziua în care să mă leapăd de toate tenebrele („Lepădă-te de Ieri”) și să merg mai departe atât cât voi avea zile pe acest Pământ a fost cel mai mare vis.
Sigur, poveștile din cărțile mele nu au izvor autobiografic, dar m-am renăscut cu fiecare personaj, i-am trăit trăirile, i-am dăruit din trăirile mele. Într-o lume în care relațiile și foloasele materiale pe care le oferi îți pune cartea pe masa criticilor sau a redactorilor revistelor de specialitate (eu nu am „calitățile” necesare de a-mi face „relații”), aprecierile venite din partea celor de specialitate vis à vis de cărțile mele au fost haotice și întâmplătoare, poate nu atât de numeroase încât să conteze cu adevărat într-o statistică făcută de nu știu cine, dar destule încât să-mi dea încredere în scrisul meu, să cred că am ceva de spus și să mă provoace la a continua să public din ceea ce scriu. Da, de a publica, nu de a scrie, căci de scris nu mă pot despărți, el face parte din mine de mult prea multă vreme ca să mă pot opri, e ca drogul de care ai nevoie în fiecare zi ca să-i simți binecuvântarea și sensul de a o trăi.
Mai importante decât aceste aprecieri – cărora nu le contest de loc greutatea – au fost și sunt pentru mine cele ale cititorilor și mă pot mândri că există un grup destul de numeros, care stă strâns lângă mine, care mă prețuiește în adevăratul sens al cuvântului, lăudându-mă și criticându-mă în aceeași măsură, și care îmi dezvăluie subiecte, deoarece cărțile mele sunt povești de viață în care el, cititorul se poate regăsi, sau îl poate recunoaște în omul de lângă el, fie soț sau soție, mamă sau tată, vecin sau vecină, sau pur și simplu o persoană de pe stradă, cu care a interacționat întâmplător.
Șase cărți numără aparițiile mele editoriale, care s-au produs în ultimii zece ani și chiar dacă nici una din poveștile spuse acolo nu seamănă cu cea pe care mi-am propus-o la opt ani, în afara a două dintre ele – „Dezrădăcinare” sau Un nou început” ( 2012), o carte cu accente autobiografice și Sri Lanka, „Lacrima din ocean” (2017), un jurnal de călătorie, subiectele celorlalte se dezvoltă în jurul unor fetițe; Ana în „Umbra din noapte”, Lelia în „Căutări” și Alma în „Leapădă-te de Ieri”.
Mulți din cei care mi-au citit cărțile au remarcat, că nici una din poveștile lor nu au un sfârșit categoric, fie el fericit sau nu, că au impresia că mai este ceva de spus. Și au dreptate! Eu trăiesc viața personajelor mele, așa că nu le pot îngropa, ar însemna să mă îngrop pe mine, dar nici nu le pot obliga să trăiască sănătoși până la adânci bătrâneți, fiindcă viața este atât de imprevizibilă, ar trebui să îi închid într-un clopot de sticlă ca să dau credibilitate spuselor mele. Și apoi, cât de fericit ar fi traiul acolo? Așa că îl las pe el, cititorul, să își închipuie cum se va continua povestea sau poate, este felul meu de-ai ține aproape de mine, în așteptarea uneia noi, care cine știe, poate o va continua pe cea lăsată într-un punct sau va fi o alta, dezvoltată pe o temă auzită întâmplător – sau, nu – în timpul zborului din România spre Germania, sau în timp ce îmi aleg de pe tarabă roșiile pentru salata pentru cină.
Nu aș știi cum să definesc exact taina scrisului. Pentru mine scrisul înseamnă o veșnică căutare în mine însumi, iar atunci când descopăr ceva și pot să redau acel ceva prin cuvânt, e ca și cum aș fi într-o zi de primăvară sub un cireș ce își cerne florile rozalii peste creștetul meu. Și devin ușoară, și parcă îmi cresc aripi. Iar când cel care îl citește se simte la fel, pot chiar să mă desprind de la Pământ și dacă aș da din mâini, sunt sigură că aș putea să zbor. Nu o fac însă, cred că încă nu m-am descoperit pe deplin, mai trebuie să mă pătrund, mai trebuie să împrăștii bucuria cuvântului celor care încă cred în el și în puterea lui.
Cuvintele sunt vocea inimii spunea Confucius, iar fără inimă, nimic nu am fi.
————————-
Helene PFLITSCH
Wiehl, Germania
25 aprilie 2024
