Domnul Dabija era poate cel mai important personagiu din regiune, fiind şeful postului de jandarmi din satul Vărzăreşti, plasa Nisporeni, judeţul Lăpuşna cu capitala Chişinău. Tata, avea o slujbă la Serviciul Judeţean de Poduri si Şosele şi era toată ziulica mai mult pe drumuri. Tata era prieten la toartă cu Domnul Dabija, amiciţie ce se bizuia pe faptul că amândoi erau puternic înzestraţi cu darul „suptului”. Când îţi era lumea mai dragă, numai ce auzeai pe Domnul Dabija că bate cu bocancul cât ce poate în poartă şi strigă mieros la mama: „Coană Pompilico, Coană Pompilicooo, e acasă Domnul Vasilică (adicătelea tata), că avem să mergem de îndată până în satul megies la alde Pandele că avem cu el o tărăşenie”. Domnul Dabija, avea şaretă cum avea numai primarele. Mai avea şi o puşcă cu o singură ţeavă, nu cu două ca a lui tata, dar era lustruită de strălucea lună. Şi… mai avea si un chipiu arătos, pe care-l purta pe o ureche. Ce mai atâta vorbă, Domnul Dabija era grozav! Şi îl lua pe tata, şi când îl aducea înapoi cu şareta, tata abia mai nimerea să intre în casă şi aşa îmbrăcat se arunca în pat, de se chinuia mama să-l dezbrace ca pe un prunc, în timp ce-l blagoslovea cum îi venea la gură. Ei, din astă pricină, mama îl ura din toată inima pe Domnul Dabija, si eu ca să-i ţin isonul mamei, nu îl aveam deloc la pipota. Dar să vedeţi în ce mod parşiv m-am razbunat pe el.
Într-o buna zi, vine Domnul Dabija, cred că era vreo sărbătoare, că mama l-a poftit în casă. Domnul Dabija i-a pupat galant mâna mamei, şi-a spânzurat chipiul într-un cui din antreu şi a intrat respectos după mama în odaia cea mare, unde tata era gata aşezat la masă, lucru pe care l-a facut de îndată şi Domnul Dabija. Mama trebăluia prin bucătarie, dar până una alta le-a dus nişte cafele (numai de cafele nu le ardea lor). Eu, să fi avut vre-o patru ani, si eram tare cuminte… când dormeam!
Chiar atunci mama mă lăuda la Domnul Dabija ce deştept şi cuminte sunt. După ce m-au torturat cu „Păsarică alba-n cioc”, performanţă ce a stârnit adevarate tunete de aplauze, nu-mi găseam astâmpărul şi Nichipercea nu are de lucru mă îndeamnă să ies în antreu unde se odihnea chipiul lui Domul Dabija. Am târât cum am putut un taburet din bucătărie, m-am căţărat de am smuls chipiul din cui şi l-am pus pe taburet cu gura în sus ca pe un ţucal. Apoi fără să stau mult pe gânduri, deoarece de mult mă tăia un pipi de abia mă mai puteam ţine, l-am slobozit satisfăcut în faimosul chipiu al lu’ domnu’ Dabija. După ce m-am uşurat, am lăsat chipiul pe scaun, am intrat voios în odaia cea mare si adresându-mă surâzător Domnului Dabija care mă privea cu căldura, i-am zis cu multă mândrie:
– Ştii ţeva Domnu’ Dabiza?
– Ce puişor scump?
– Da n-ai să te supeli pe mine?
– Vai puişor cum să mă supăr.
– Am făcut pipilică în chipiul tău.
O atmosferă grea, prevestitoare de furtună s-a aşternut de îndată în camera cea mare.
– Hai nu glumi ştrengarule, zise Domnul Dabija cu jumătate de gură…
– Zău nu glumesc Domnu’ Dabiza!
Mama a sărit ca arsă drept în antreu de unde a venit cu chipiul în chip de ţucal, din care începuse să picure pic-pic o licoare tulbure căci se amestecase cu sudoarea lui Domnul Dabija. Cu o mână ţinea chipiul cu alta m-a însfăcat de subţiori, chipurile să mă ducă să mă bată în altă parte, a ieşit afara în ogradă unde a răsturnat „ţucalul”, şi în loc să mă bată, m-a pupat tare pe amândoi obrajii.
– Nu mai intra în casă până nu pleacă Domnul Dabija, ascunde-te în sarai şi stăi acolo, şi nu face gălagie! zise mama catre mine cu multă dragoste în glas.
Nu ştiu ce o mai fi fost, ceace îmi aduc aminte este că am adormit în paie, de unde m-a luat mama seara în braţe de m-a dus direct în pătuţul meu. Tata se duse-se cu Domnul Dabija „la vre-o tărăşenie”. Aşa m-am răzbunat eu (şi mama), pe „Domnu’ Dabiza”. Ce i-a trebuit, aia a căpătat.
——————————————
Din voumul „Din sacul lui Moş Bodrângă”
