Dacă familia, la botezul meu, mi-ar fi întins o tavă cu diverse obiecte – să îmi aleg viitorul, așa cum se face acum la orice botez, cu sau fără dansul ursitoarelor bune și al vrăitoarelor rele – aș fi ales… Tupu. El ar fost pe primul, pe al doilea și pe al treilea loc. Tupu este chintesența jocurilor copilăriei mele. Dar, din păcate, este cam greu să materializez jocul ”De-a v-ați ascunselea”, adică Tupul meu și al tovarășilor mei de joacă. Să îl concretizezi, ca apoi să îl așezi cu grijă pe o tavă. Și nu pe orice tavă ci pe una dintre tipsiile ce îi ajută pe cei pricepuți să facă profilul sau chiar graficul viitorului unui bebeluș. Fără doar și poate că profilul și graficul viitorului sună cam pompo-ciudăros, mai ales că nu am nicio diplomă de absolvire a vreunui curs numero-futuro-astro-carteo-rechercheolog în… boabe de muștar, linte, fasole, mazăre, boșorcă sau măcar… în boabe de mărgăritar.
Așadar, Tupu, fiind ceva imaterial, primul obiect ales de pe acea tipsie ar fi fost o funie. Doamne ferește! Nu una pentru gânduri rele ci una pe post de coardă de sărit. Și săream până obosea și cel care făcea numărătoarea săriturilor. Țopăiam cât era ziulica de mare, ba prin curte, ba prin grădină sau ogradă ba, cu învoirea celor mari, pe ulița noastră pe care atunci o numeam, „Ulița dintre Biserici”. Acum poartă un nume sobru, „Strada Unirii”.
Ar fi trebuit să mă mulțumesc să aleg o funie pentru că pe vreamea acea nu se găseau, prin gospodăriile ulmenenilor, corzile de sărit, adică aceea sfoară mai groasă, prevăzută cu două mânere colorate, din lemn atunci, acum din plastic. Apoi aș fi ales un dărab de cretă ca să conturez șotronul săltăreț. Săream, săream și iar săream, cu scrijaua unsă cu unsoare, într-o mână și cu porodicul în cealaltă. Asta dacă mai era unsoare în candirul cu unsoare.
Dacă nu, era foarte bună și ne dădea destul avânt în țopăiala noastră și pthita unsă cu ulei și presărată cu mniere. Dar nu de albine… albinele le-am avut mai târziu, ci cu mniere=zahăr. Apoi, obiectul următor ales, musai, ar fi fost cartea. „De musai, sus sai!”, spune o vorbă. Mai bine nu o descoperam că m-a chinuit prea mult atunci când am început să prind gustul cititului. Dacă țopăiala poate face casă bună cu scrijelile unse cu ceva, fie și cu „popthiroș uns de la nănașa”, nu poate face nici casă, nici șură nici măcar cohe bună cu nicio carte, nici măcar cu „Cartea funciară”. Nu poți să joci șotron și să citești o carte după cum nici nu poți juca șotron și să conduci în același timp, o țară. Sau poate că ultima combinație… unii pot să o facă.
Dacă mă veți întreba care a fost cea mai fericită perioadă din viața mea nu aș avea încotro și ar trebui să recunosc cu umilință, că a fost aceea care a înghițit primii ani, cei în care nu am știut să citesc. Sper din suflet că nu veți pomeni nimic de scris. Că atâtea păcate mi-aș face dacă aș răspunde, încât nu ar face față să le transporte toate tiriboanțele de pe ulița mea. Fără lectură, iată un răspuns care ar face să crape irima, rărunchii și să despice limba celor care formulează întrebări nepieritoare, un fel de tango al întrebărilor.
Ba să nu crape că nu dă bine nici pentru CV-ul meu nici pentru cel al posibil-crăpaților. Poate crăpa piatra cea care ne împleticea limba, când trebuia să recităm, repede, repede, poezia crăpciune. Acum dacă tot m-am întors în perioada fericită în care nu știam să citesc, pot să pomenesc de primele melodii auzite la Radio și care mi-au rămas întipărite în minte. Ele sunt: „Ciobănaș cu trei sute de oi”, „Marina, Marina”, „Tangoul de demult” și „A trecut o caravană”. Este vorba de acea caravană pe care o cântă un cunoscut interpret, pe care nu știu de ce, îl suspectez că nu ar avea nicio legătură cu iubirea. Nu cred că voi afla vreodată cine a cântat-o la radio în copilăria mea, așadar mă mulțumesc cu prezentul nu prea original.
Fac o pauză ca să spun poezia cu barza, lucru pe care trebuia să-l fac la început. Tupu, Tupu, dar, dacă nu m-ar fi adus barza în localitatea Ulmeni-Sălaj… de Maramureş, aşa cum este menţionat şi acum, numele proaspătului oraş, pe frontispiciul gării, nu ar fi avut cine să joace Tupu cu ceata de copthii din vecini și să facem atâta hărmălaie prin curțile oamenilor, mai ales a lelii Anica.
Dacă căutăm pe internet vom afla că „Prima atestare a actualului oraș datează din anul 1405, cu numele de Şilimeghiu, aşezarea Sylelmed fiind menţionată într-o scrisoare a regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg. Din monografia sa aflăm că în anul 1765, localitatea va apărea sub denumirea Sulimediu (sol mediu), în Evanghelia tipărită la Blaj. În timpul ocupaţiei austro-ungare, numele va fi schimbat în Sulelmed, apoi, din anul 1926, în Ulmeni.
Din punct de vedere geografic, atât localitatea Ulmeni, cât și satele aparținătoare, se suprapun unei zone de contact între Depresiunea Băii Mari, Dealurile Sălajului, Masivul Dealul Mare – Țicău și Piemontul Iadărei (parte a Piemontului Șomcutei). Lor li se adaugă și defileul Benesat – Țicău, creat de râul Someș prin adâncirea epigenetică în cadrul rocilor metamorfice Precambrian suprioare, care mărește potențialul peisagistic. Această aşezare, până mai ieri comună, azi oraş, a fost de-a lungul vremii o minge disputată de cele două judeţe, Maramureş şi Sălaj, judeţe care se despart prietenos prin Strâmtorile Ţicăului”.
Când eram copii, părinţii ne dădeau voie, mie şi surorii mele mai mari, Valeria-Ana, să ieşim duminicile cu alţi vecini la câte o plimbare cu bicicletele până la zona sălbatică şi frumoasă în acelaşi timp, numită, „Strâmtorile Țicăului”, unde Someşul este silit să curgă cuminte, înghesuit între dealuri. Ca să ajungem la Strâmtorile Ţicăului, treceam prin satul Ţicău, ce aparţinea şi atunci de comuna noastră, acum aparținând orașului Ulmeni.
Poposeam sub sălciile bătrâne ce făceau plecăciuni în faţa râului, iar de pe malul celălalt ne zâmbeau dealurile ce străjuiesc satul Chelinţa, unde a văzut lumina zilei, maestrul Emil Gavriș. Desigur, nu mergeam până acolo degeaba, doar să ne bucurăm privirea ci, să mâncăm la iarbă verde, noţiunea de picnic ne era total străină, atunci. Dintre toate bunătăţile lumii pentru noi, slăninuţa friptă, alături de ceapa verde sau uscată, porodici (roşii), poprici (ardei), pepeni (castraveţi) erau cele mai gustoase bucate.
Pentru a aduce slăninuţa în stare apetisantă, era musai să o trecem prin flacără. Aţuţam (aprindeam) focul, folosind iască şi amnar şi uneori cu ajutorul cremenelor, depinde ce aveam la îndemână. O crestam sub formă de soldăţei şi cu ajutorul vergelelor-țepușe confecţionate de către noi, o ţineam deasupra focului, la fel cum procedam şi cu legumele. Pentru a nu pierde nimic din bunătatea fripturii, din când în când unsoarea (grăsimea) topită o lăsam să se scurgă pe feliile de pithă (pâine) coaptă de bunica Valeria sau mamica Cornelia, în cuptorul nostru.
Lângă slănină mergeau foarte bine ouăle răscoapte, pe care le pregăteam pe vatra focului, clădite din una sau mai multe pietre. Tot acolo frigeam şi picioicile în coajă (cartofii). Ca desert, aveam câțiva cucuruzi fripți și ei pe pietrele fierbinți. Așezam cu grijă bunătăţurile pe masa noastră improvizată, adică o şthergură (ştergare) ţesută în război de mama sau rămasă de la bunica, așa cum erau toate șthergurile țesute de femeile satului și porneam bătălia. Un observator atent și împarțial ca toți observatorii, dacă ne-ar fi văzut cum ne războiam cu bucatele, ar fi putut crede că… se băteau turcii la gura noastră!
—————————-
BUD Florica
„Pofta-n cui și alte pohte”
Editura „eLiteratura”, București, 2022
ISBN:978-606-001-442-3
