Dacă în ziua botezului mi s-ar fi întins acea tipsie a sorții, nu aș fi ales, cu mintea de acum, plăibasul. Prin reducere la absurd nici mașina de scris, nici laptopul și nici calculatorul. De ce? Simplu. Alegerea lor ar fi fost contrară temperamentului meu, ce nu m-a lăsat să stau locului. Orice aș fi făcut, numai să nu mă aflu pe scaun, în pat, la masă ori să îmi fac temele. Nu am avut răbdare nici să mănânc. De învățat a fost mai simplu, mă plimbam cu manualul în mână, repetând lecțiile prin casă, curte și ogradă. Mă adresam pomilor ca unor dascăli care ar putea să îmi dea note. Îi răsplăteam cu priviri calde, mai ales, când erau plini cu flori. Zăboveam pe mejda cu pruni pentru a sufla câteva păpădii să aflu încotro mă vor purta.
Eram responsabilă și cu holda semănată cu sămânță de cânepă. Mă învârteam în jurul ei ca să speriu păsările, mai bine zis vrăbiile. Bodhiu (uliul) prefera puii și galițele. Așadar, pot să mă laud că am fost și ciuhă în holdă. Dar asta mai târziu după ce am fost Regina Broaștelor. No, amu, la timp prezent, ademenesc păsările cu pâine, grâu și porumb în curtea mea. Hrănesc mierlele, vrăbiile și porumbeii și păstoresc două tufe ce rămân și iarna verzi, Brânca (Mâna) Maicii Domnului, una s-a întins pe acoperișul terasei, cealaltă pe gard, blocându-mi poarta. Vrăbiile și-au făcut culcuș în ele. Cât este ziua de mare ciripesc… mulțuminde.
Revin la copilul nesățios de joacă, care am fost. Mereu eram în mișcare și mereu țopăim într-un picior. Îmi este milă de acea fetiță ștrulubatică și copilăroasă pe care viața a silit-o să se liniștească. Prima care a început procesul de cumințire a fost mama, „mamica” cum îi spuneam. Obiecte ajutătoare au fost cele două scăunașe pe care taticul le-a meșterit din căte trei scânduri, în formă de U. Cel mai înalt pentru sora mea, iar cel mai scund pentru mine. Când venea cineva la noi, trebuia să stăm cuminți una lângă alta, fără să ne amestecăm în discuția adulților. Ba mai mult, pentru reușita vizitei, stăteam cu mâinile la spate. Mă chinui să îmi amintesc poziția brațelor pe care o foloseam și la grădiniță pentru a păstra liniștea. Parcă le îndoiam la nivelul coatelor cu antebrațul drept perpedicular pe ele, iar degetul arătător ne pecetluia buzele. Chiar dacă, în copilăria prelungită, ciripeam mult, crescând am devenit tot mai introvertită. Târziu am aflat că, în primii ani de viață, tăcerea mea i-a speriat pe ai mei. Am pornit să vorovesc, greu și stâlcit, abia după ce am împlinit trei ani. La poșetă îi ziceam poletă. Chiar s-a pus problema unei școli speciale, școală ce funcționa într-o altă comună, dar am scăpat. Și amu am cuvinte care mă sperie. Acasă le repet cu voce tare și totuși îmi este frică să le pronunț, nedorind să mă fac de râs. În schimb le folosesc cu plăcere în scris. Sub nicio formă nu doresc să las neexplicată afirmația: „mi-a fost mai de bine când nu știam să citesc”.
Aș vrea ca răspunsul meu să nu fie în genul copilăresc, „Mi-a fost și gata”, dar nici să fie o demonstrație complicată pentru un fapt simplu. Așadar, când nu știam citi nu am fost nevoită să mă împart în atâtea direcții. Mă jucam liniștită fără să doresc să fac altceva sau să fiu în alt loc, așa cum s-a întâmplat după ce am dat în patima cititului. Grea patimă. Cam de același soi cu plăcerea de a învăța, dacă ai norocul ca ea să îți fie sădită de mic. Citind și învățând afli lucruri noi, detașându-te încet de realitate. Pe măsură ce înțelegi materiile predate în școală crește încrederea în tine. Dar începi să faci comparații, care, din păcate, nu aduc cu sine liniștea. Nu aș vrea să trec peste anii petrecuți la grăgăniță. Clădirea grădiniței se afla în pupul ulițîi noastre, acum clădirea a fost retrocedată Bisericii Reformate. Era o clădire înaltă, împărțită în trei odăi mari. În prima stătea domnișoara educatoare, Maria. Era o femeie frumoasă. Ea avea multe rochii minunate și o mulțime de pantofi cu toc înalt. Tovarășa educatoare, fiind singură ne oprea să-i ținem de urât, după activități, pe noi, fetițele Trif a lui Ionu lui Victoru lui Hedeș. Doar o supărarea am legată de tovarășa Maria și de timpul petrecut cu ea. Aceea că nu m-a învățat, acum vorbesc doar în numele meu, să cânt la acordeonul la care ne zâcea atât de frumos. Ca să îmi ogoi dorul, îmi făcem acordeon din troaca de pantofi. Dar despre pseudo-acordeonul meu atârnat de gât, ceva mai încolo.
Am avut trei doamne învățătoare. Tovarășa Rozica a fost prima, cu dânsa am început clasa întăi. Am încheiat pe locul doi. Vine la rând tovarășa Maria, tonțătoarea din clasa a doua și a treia. Am picat pe locul trei. Atunci am aflat că maturii au antipatii și simpatii. Tovarășa Melania i-a luat locul în clasa a patra. Doamnei Melania îi datorez multe, mai ales, să am încredere în mine și în forțele mele. Cu ajutorul răbdării și intuiției sale am ajuns și eu pe locul întâi. Nu este de mirare că m-am despărțit cu greu de Domnia Sa.
În timpul cât am fost elevă la Şcoala Generală din Ulmeni, nu o dată am participat la acţiuni şcolare. Pe atunci era un lucru firesc. Acum se vorbeşte mult despre lupta împotriva poluării, despre protecţia mediului, dar se face atât de puţin. Cu cât se vorbeşte mai mult despre asta, cu atât semenii noştri strâmbă mai des din nas, din goana automobilelor care ne-au înrobit şi ne otrăvesc în mod constant cu gaze lux de eşapament. Cât despre acţiuni colective… ce să mai vorbim? Cine să pună osul? Dar să nu pic în ispită, devenind didactică. Mă întorc la oile mele și la prima acțiune școlară. Am pornit din fața clădirii văruite în alb, care timp de opt ani ne-a legănat visele. Aliniaţi doi câte doi, mărşăluiam către satul Ţicău. De aici am trecut Someşul cu podul plutitor pe malul celălalt, în satul Chelința. Din acest sat a plecat la București Emil Gavriș, cel care a încântat cu vocea și vioara măiastră atâtea generații. Tot aici a văzut lumina zilei tumultosul poet și prozator Vasile Morar. Nu ştiu câţi dintre voi aţi traversat un râu cu podul plutitor. Este o experienţă plăcută, mai ales într-o zi minunată de primăvară târzie, când abia scăpasem de teze şi lucrări de control. Pentru un sfert de ceas romantic, cât dura trecerea râului, rămâneam prizonierii podarului şi ai naturii. Dacă la Ţicău, malul Someşului este abrupt şi plin de sălcii, pe malul opus te întâmpină îmbietor o plajă cu nisip fin. De cum se termină plaja, se ridică domol dealurile. Uşor ameţiţi părăseam vasul nostru primitiv. Ar fi fost bună o scaldă în Someş, dar scopul expediției nu era să facem baie, ci, împreună cu dascălii noştri să răsădim puieţi pe dealurile golaşe, în vremea aceea. Chiar dacă la început, înconjuraţi de pustietate dealului neîmpădurit, ne speria puţin acţiunea în care eram antrenați, am depășit repede spaima, luând totul ca pe o joacă; cine sapă mai repede o groapă sau cine plantează mai mulţi pomișori.
Şi, fiindcă orice armată are o popotă și noi o aveam pe a noastră, improvizată ad-hoc în aer liber, în jurul unui foc de tabără. Partea pitorească era pregătirea mâncării pe loc. Pentru asta aveam nevoie de un disc de metal. Discul era aşezat pe câteva thegle (cărămizi), care erau chiar vatra focului. Când era încins, bucătarii îl populau cu dărăburi (bucăţi) de clisă (slănină), coapse (pulpe de pui), flechene (grătare de porc) şi scrijeli (felii) rotunde de picioici (cartofi). După ce aceste bunătăţi erau gata, venea rândul scrijelilor de pthită (pâine), la prăjit. Aceste bunătăţi meritau efortul depus.
De câte ori trec prin acele locuri, mă minunez ce falnici au crescut copacii sădiţi de către noi. În astfel de momente chiar mă simt importantă! Acum, oraşul Ulmeni, aparţine judeţului Maramureş. El îmbină armonios datinile, obiceiurile şi tradiţiile a trei zone, Codru, Someş şi Chioar, o trăsătură ce îl apropie mai mult de Sălaj şi, oarecum, îl delimitează de tradiţiile specifice Maramureşului Istoric. Alături de orăşelele Seini şi Tăuţii Măgherăuş, actualul oraş Ulmeni este una dintre capitalele politice ale Colegiului Parlamentar Codru-Someş-Chioar. Din păcate, cei care ne conduc destinele au smuls dintre aceste, aşa-zise capitale politice, însăşi inima Chioarului, oraşul Şomcuta Mare. Ulmeni-ul a fost şi este un nod important de cale ferată. Şi… prin nostalgicul pod plutitor din lemn – ce poartă alene de pe un mal pe altul oameni, vite, căruţe şi maşini, în concurenţă cu Podul de Fier, care susţine pe spatele său bătrân calea ferată peste râu – este şi primul orăşel-port pe… Someş.
—————————-
BUD Florica
„Pofta-n cui și alte pohte”
Editura „eLiteratura”, București, 2022
ISBN:978-606-001-442-3
