Maria Ieva, Un soare mai încet, poezie, Editura Absolut, București, 2022
Începând de la motto, foarte inspirat: ”Când Dumnezeu pe sine se creează, / Din ochii lui răsare prima rază, / Ce se coboară ca un heruvim, / Să ne împartă clipe de sublim…”, dacă parcurgi cele peste o sută de pagini de poezie ale acestei autoare, ai în față imaginea creației autentice și a transfigurării sufletești în natura lucrurilor și din natura lucrurilor. Muzicalitate, transcendență, ”În veșnicul astăzi, împins de un mâine” și fărâmele de suflet ascunse în urna de lut, încep să murmure, cu glas de vânt ajuns la ”poarta astrală”, învingând veșnicia clipei, viața și moartea care nu pot fi separate, ci trăiesc în om ”Sub voalul sub care mai zac îngropate ? Cuvintele apei, în inimi de foc” (Murmur).
Am încropit acest preambul din versurile poetei, alături de care am întreprins o călătorie ”pe filele de apă” din ”marginea luminii”, prin ”oglinzi de fum”, ”peste punți de-albastru”, căutând ”urma zborului” cu cântecul din noi iscat de ”glasul nesfârșirii”. Și toate acestea ”Pentru veșnicia clipei de sublim”.
Maria Ieva, poeta prin excelență dăruită cuvântului, metaforei, sublimului din noi. Cuvinte de foc aflate între coperți de apă.
Metaforele abundă, ca și alte figuri de stil inedite: ”timpul temnicer”; ”prin gândurile apei”; ”Când vântul dezgroapă tăcerea din stânci”; ”sufletul apei”; ”gândul aleargă scăpat de robie”; ”ecoul durerii”; ”umbra-și întoarce privirea spre soare”; ”moartea cea vie”; ”pași de rouă”; ”fructele apei în ceruri se coc”; ”fântâni de curcubeie”; ”nectar de timp”; ”Trecutu-i un roi fără matcă”; ”lacrimă de vânt”; ș.a.
Alegând forma clasică a poeziei, autoarea demonstrează rigoare, disciplină, formă, noțiuni de teorie a versificației stăpânite perfect, măsură, ritm, rimă, apetență pentru poezia clasică.
Poeta caută cuvinte mai puțin uzitate, scotocind prin bagajul învățat și răs-învățat pe de rost al anilor în care s-a hrănit cu clasici, cu moderni și postmoderni, de pildă: scadențar, talisman, paraclis, ș.a.
Nu nu e vorba de luciditate absolută, ci doar de dorințe materializate în clipe ”în care să spun că mi-e dor”, ori într-o rază ”spre care ca om să pășesc / Aș cere la clipa pe care-o trăiesc” (Aș cere). Și mai dorește ceva: ”Un pumn de cuvinte, un cântec de nai / Aș cere la viața pe care mi-o dai, / Dar viața iar umblă cu moartea de mână, / Să-i dea veșniciei un strop de lumină” (Aș cere).
În același timp, poeta nu poate să nu mărturisească: ”Eu am ținut durerea sub sigilii, / Dar sufletul l-am așternut pe foi” (Prea devreme).
Se remarcă în multe poezii, prezența visului, fie așternut pe foi, fie ascuns între poeme: ”Am dăruit din visul meu un Vis / Și am trăit visând în visul tău” (Prea devreme), dar în cele din urmă, poeta deși spune: ”intru în visul eternei povești” (Nopți), constată că ”visurile nu se mai întorc” (Prea devreme). Realitatea dar și necesitatea visului este evidentă: ”Sunt nopți în care visez că sunt vie” (Nopți). Și nu e de mirare că la un poet visul trece-n realitatea vieții și invers, viața poate trece în poveste: ”Am trăit odată, știu că-ți amintești, / Visul ca o viață, viața ca-n povești” (Peste punți de-albastru). Visul poate sta ascuns între poeme (Fântâni de curcubee). Și nu o dată, visul este îngemănat cu zborul: ”Mă năucește visul, mă las cuprins de vrajă, / Când peste nori spume mi se înalță zborul” (Fântâni de curcubee).
În același timp, vântul joacă un rol important în creația poetei, care se vede: ”Cu vântul de mână la poarta astrală, / În haine de prinț, am fost cerșetor” (Murmur). Vântul are puteri nebănuite: ”Când vântul dezgroapă tăcerea din stânci” (Nopți). Ca și gândul care ”…aleargă scăpat de robie / Ca pasărea albă desprinsă de zori” (Nopți). Ilustrativă este poezia ”Lacrimă de vânt”: ”Această lume nu ne aparține, / Venim, pe rând, să devenim iubire, / Dar îngropăm o dimineață-n vine / Și așteptăm din ceruri izbăvire. // Când colții nopții au străpuns lumina / Și a țâșnit un vaiet din cuvânt, / Mi-ai retezat c-o rază rădăcina, / Să zbor, mai sus, ca lacrimă de vânt. // Și am zburat la marginea uitării, / Acolo unde nu mai e nimic, / Ca renăscut din semnul întrebării, / Să m-oglindesc în roua de pe spic. // Dar lumea asta nu îmi aparține, / Mi-e trupul vânt și urma o lumină, / Iar sufletul-i ca aburul din pâine, / Care învață veșnic să devină”.
Nu numai visul și vântul sunt personificate în lirica Mariei Ieva, ci și Lumina care ”zâmbind mă privește” (Așteaptă). Nici umbra, în contrast cu lumina, nu se lasă mai prejos: ”Iar umbra-și întoarce privirea spre soare” (Așteaptă). Poeta e conștientă că puterea ei crește datorită Luminii: ”Din miezul Luminii lumina desfac, / Ca firul de aur să treacă prin ac” (Pași de rouă). De altfel, poeta recunoaște că: ”O ploaie de lumină îmi curge printre pleoape” (Fântâni de curcubee). Altăoară, poeta spune: ”Aș vrea să-ntreb, dar nu mai am putere, / Mi-a înghețat lumina în artere / Și voi lăsa tăcerea să vorbească / Sub aripa ce-a început să crească” (Din cel ce-am fost).
Albastrul, fie cel azuriu și nesfârșit, fie cel folosit ca suport al creației sale: ”Mâinile mele-s cerneală pe crug, / Ca ploaia de nuferi în ochi-demiurg” (Pași de rouă). Și: ”Căci așteptam să vină o clipă de noroc, / Ca sufletul să crească din pata de cerneală…” (Scrisoare către un poet). Cu poezia ei, Maria Ieva trece ”Peste punți de-albastru, unde timpul nu-i, / Ne trezea ecoul – urma zborului –” (Peste punți de-albastru).
Asemenea păsării măiastre care ”Și-nalță zborul spre lumină”, versurile Mariei Ieva ajung pe înălțimile sufletești, spre ”zarea plină de chemare”, pe acolo unde aerul este curat și lumina este mai dulce. (Fugă). Zborul înseamnă curaj, temeraritate, îndrăzneală: ”Mă depărtam de iarna mea polară, / Zburând mai sus, mai sus către zenit” (Te iubesc). Sentimentul zborului ca și al iubirii este perceput ca unul dinamic, în creștere și descreștere, în sintonie cu natura: mai întâi, la primul te iubesc, copacii înfrunzesc, pe măsura depărtării de iarna polară, având ca țintă zenitul, pentru ca apoi, când toți copacii s-au desfrunzit, să se apropie din nou de iarna polară, de data aceasta, ”Pășind încet, încet către zenit”. Pentru ca, rostind formula magică de către amândoi deodată, ”Eu și o umbră din care-am ieșit, / Nu-i nimeni, nu-i nimeni de vină, / Că viața se-ntoarce de unde-a venit…” (Te iubesc).
Nici jocurile de cuvinte nu-i sunt străine autoarei: ”Da, vreau să nu mai vreau, / Nimic din ce am vrut” (Portal).
Conștientă că nimic nu este veșnic, nici măcar harul, poeta regretă tot ce a risipit în viață: ”Am risipit cu harul ce-am primit / Și cântecul venit din infinit; / M-a risipit oceanul de tăceri / Ori așteptarea marilor plecări? // Dar am crezut că poate mă aduni, / Cu palmele ce stau în rugăciuni, / Să îmi arăți cum floarea se deschide / Și pentru ochiul care o ucide” (Am risipit). De asemenea, poeta e deplin conștientă de misiunea sa în această lume: ”Lumina îmi pare acum o mireasă / – Fecioară născută de cel nenăscut – / Și simt că am fost de clipă aleasă, / Să văd cum răsare un nou început” (Ascultare).
Între dorință și realizare rămâne loc de un ideal niciodată atins, în poezia ”Nectar de timp”: ”Toate poemele ți le știu pe de rost, / Deși nu le-am citit niciodată; / Îmi amintesc că odată ai fost / Izvorul la care veneam însetată. // Cu fruntea lipită de calea lactee, / Din cupele vremii doar timp am băut, / Visam să renască din mine o zeie, / Pe ultimul soclu-al statuii de lut. // Săgeata luminii tresare în arcul / Pe care un înger în vis mi l-a dat; / Se lasă iar bezna, se scutură macul…/ Unde sunt zeii, unde-au plecat?”
Tema fluturelui ieșit din crisalidă se întâlnește de asemenea în unele texte: ”Mai citesc, mai citesc uneori, / În lumina sfioaselor flori / Și dezbrac de dureri, de păcat, / Fluturul care în cer s-a-ngropat. // (…) // Îl privesc cum se-ntoarce în cer, / Cu aripi, cu aripi de eter / Și citesc doar în astrele verzi, / Că mi-e dor, că ți-e dor, să dezmierzi…” (Simbioză).
O percepție proprie a divinității are poeta în poemul ”Recunoștință”: ”Azi țin în mână o icoană, / Îl văd în ea pe Dumnezeu, / Nu are sceptru, nici coroană, / Dar e izvor de curcubeu. // Văd începutul și sfârșitul, / Și golul dintre veșnicii, / Din care curge infinitul, / Ca un ocean de stele gri. // Din candela ce-o țin aprinsă / Doi îngeri parcă prind contur, / Dar flacăra stă neatinsă / De frământările din jur. // Nu cer, nu rog, doar mulțumesc, / Când pun icoana iar în ramă; / Mi-a dat un dar neomenesc, / S-aud vecia cum mă cheamă…”
În căutarea nesfârșitei căi spre lumină, poeta nu dorește decât ”Să ștergem praful de pe amintiri”, și să-i dăruim astfel iubirii ”un colț de infinit” (Aș vrea să cred).
Nevoia de iubire este acerbă, încât poeta cere un semn: ”Trimite-mi o frunză, un gând sau o rază, / Prin vântul ce umblă de-o vreme hai-hui, / La capătul zării nu-i nimeni de strajă / Și galben e cerul ascuns în gutui. // Trimite-mi un semn să știu că ești bine, / În inima crucii ascuns stă un rai, / Și vin în altare doar sfinți să se-nchine, / Când dorul își cântă tăcerea la nai. // Trimite-mi un zâmbet ascuns într-o floare, / La marginea clipei aștept nesfârșirea / Și bobul de rouă învață-l să zboare, / Să ducă spre ceruri, mai pură, iubirea…” (Urmele toamnei).
O dimensiune covârșitoare a liricii acestei poete este cea spirituală, religioasă: ”Credința, iubito, e darul suprem, / Dar îngerii noștri trăiesc în poem, / Ca floarea de crin lăsată-n altar, / Au dat veșniciei iubirea în dar” (Dincolo de zăpezi). Și: ”Purtat pe aripi, ca un pelerin, / De murmurul chemărilor divine, / La nesfârșirea clipei să mă-nchin, / Pentru tăcerea veacului ce vine” (Pentru iubire).
Și lumea îngerilor îi este Mariei familiară: ”Aveai un înger păzitor, / Dar i-ai tot spus că e farsor / Și n-ai să știi cum s-a-ntâmplat, / De într-o seară a plecat. // Acum nu-l aștepta să vină, / El e un foșnet de lumină / Și în zadar îți ceri iertare / La înserarea care doare. // În beciul clipelor ce vin, / Când lacrima se face vin, / Să regăsești iubirea lui, / Întoarce axa timpului” (Foșnet).
Dar cel mai bine este ilustrată nevoia de înger în poezia ”Sihastră”: ”Din umerii mei ninge de-o vreme, / Pesemne un înger a ars o pădure, / Doar flacăra mâinii mai stinge poeme / Când lutul se crapă sub vinul de mure. // O umbră desculță strivește zăpada / Sub care un țipăt demult a tăcut, / Iar vântul îmbracă în negură strada / Pe care pășește un gând nenăscut. // Din capătul zării femeia de fum / aduce în palme doar rouă albastră, / Dar pașii ei umblă mai mult pe sub drum / Și luna rămâne pe cer tot sihastră…”
Din relația poetei cu Timpul, reținem: ”Iată, cuvintele cad de pe foi, / Ceasurile toate merg înapoi / Și-un om de zăpadă aruncă pe geam / Cu stele albastre căzute din ram. // În ciuturi fântâna se naște din nou, / Ca pasărea care se-ntoarce în ou, / Iar cerul devine mai mic, tot mai mic, / Când ochiul privește mirat spre nimic” (Comprimare). Și tot în același spirit al comprimării timpului: ”Vezi? Timpul parcă se absoarbe, / În clipa mea de nemurire…” (În clipa mea de nemurire).
Dragostea nu este mai puțin cântată de Maria Ieva, dimpotrivă: ”Mi-ar fi plăcut să fii un strop de rouă, / Să mă săruți pe pleoapele-amândouă, / Ca zorii clipei când se-nchină, / Să-ți fiu fecioară de lumină. // Mi-ar fi plăcut să-ți fiu un strop de vară, / Să te privesc când cerul se-nfioară, / Ca dincolo de forma ce ne ține, / Să-mbrățișăm tăcerile divine. // Mi-ar fi plăcut să știu că sunt ce sunt, / La cina cea de taină din cuvânt, / Ca pâinea care s-a întors în spic, / Să ne-ntregim din Marele Nimic” (Mi-ar fi plăcut).
În viziunea poetei, iubirea e îngemănată cu Dumnezeu: ”Tu știi că nu mai vreau să zbor, / Mă-ndrăgostesc de fulgul de zăpadă / Și nu vreau nesfârșirea s-o măsor, / Dar nici iubirii nu îi cer dovadă. // Ea nu se naște, nici nu piere, / Îngemănată e cu Dumnezeu / Și pentru fiecare-ngenunchere, / Mă-mbrățișează cu un curcubeu. // Mi-e pasul, astăzi, ca o adiere, / Dar urmele zăpezii se-adâncesc / Și crucea vine cu o înviere, / Când hainele luminii primenesc” (Îngemănare).
În spirit eminescian, în care poetul cerea Demiurgului ”O oră de iubire”, Maria Ieva cere măcar ”o clipă de iubire”: ”De mă întrebi nu știu să spun, / De ce mi-e dor de nesfârșire, / Dar ceru-n palme îl adun / Pentru o clipă de iubire. // Și strop cu strop aștept să cadă, / O rouă cu miros de timp, / Dar cerul plânge cu zăpadă, / Tăcerile de pe Olimp. // E poate încă prea devreme, / Zăpezile sunt mult prea crude / Și iarna fuge din poeme / Ca pasărea cu aripi ude” (Cu aripi ude).
Conștientă că are un mesaj de transmis posterității, Maria Ieva scrie despre sine: ”Eu n-am cântat, am fost un cântec / Născut din visuri de fecioară / Și-am încercat tăceri să spintec / Ca un arcuș fără vioară. // Pe aripa luminii sfinte, / M-am legănat ca bob de rouă, / Cerând azil printre cuvinte, / La clipele tăiate-n două. // Și alergam spre nesfârșire, / Acolo unde timpul nu-i, / Să fur fărâme de iubire / Din vistieria cerului. // Dar printre ruguri de lumină / Vedeam și rodul dat în pârg / Și m-am oprit cuprins de vină / Când mi-ai șoptit că-i prea curând. // Eu n-am cântat, am fost o boare / Pe buzele de vânt uscate / Mă iartă, clipă, de te doare / Aceste vise destrămate…” (Am fost un cântec).
Unele versuri par a izvorî dintr-o filozofie trăită, altfel nu ar fi atât de adevărate: ”Se pune taxă pe cuvinte, / De vrei ca te iubesc să spui, / Gândește-te mai bine înainte / De-a bate într-o cruce primul cui. // Cuvântul nu e pasăre, nici zbor, / El vindecă și ne sfințește rana, / Ne-arată calea către Creator, / Dar adâncește în tăcere taina. // Gândește-te, când vrei să juri iubire, / De vrednic ești să dai o mângâiere, / Căci drumul drept spre izbăvire / E drum de miel înspre tăiere” (Cugetare).
Revelațiile poetice ale Mariei Ieva sunt ca o baie binefăcătoare cu lumină pură pentru un cititor îmbâcsit de culorile veștede, prăfoase ale zilei.
CEZARINA ADAMESCU
20 Martie 2023
