Se împlinesc mai bine de 134 de ani de la apariţia revistei „Fântâna Blanduziei” şi a trecerii în eternitate a luceafărului poeziei româneşti, Mihai Eminescu, fondator de marcă al acesteia, care a făcut-o prestigioasă peste timp.
„Fântâna Blanduziei” este un nume de inspiraţie antică, ce apare prima dată într-o odă a poetului roman Horaţiu (43 î.Hr. – 14 d.Hr.). Această fântână, în viziunea sa, cuprindea un izvor cu apă cristalină, cu puteri miraculoase, ce reda vitalitate naturii şi vieţuitoarelor, ce beau din el.
„Fântâna Blanduziei”, a reprezentat o muză pentru scriitorul Vasile Alecsandri, ce a scris o piesă cu acelaşi nume, în trei acte, publicată în „Convorbiri literare”, în 1884. Acţiunea se petrece în timpul împăratului roman Octavian Augustus. Exista credinţa că oricine dintre muritori, ce-şi oglindea chipul în apa limpede a Fântânii Blanduziei, îşi putea afla viitoarea pereche. Getta, o frumoasă sclavă, i-a cerut fântânii această favoare, iar destinul i l-a adus în preajmă pe Gallus, sclavul poetului Horaţiu. Cei doi tineri se îndrăgostesc, pe loc unul de celălalt, iar după plecarea lui Gallus, Getta rămâne visătoare şi fericită lângă fântână. Aşa o găseşte poetul Horaţiu, care este impresionat de frumuseţea tinerei sclave, este cucerit de admiraţia pe care aceasta o are pentru harul lui poetic şi se îndrăgosteşte de ea. Poetul confundă admiraţia tinerei sclave, cu dragostea, dar se va trezi la realitate, după o vreme şi îi va ajuta pe cei doi protagonişti, să-şi împlinească visul de iubire. Sunt memorabile şi edificatoare în acest sens, următoarele cuvinte din cadrul piesei lui Vasile Alecsandri: „Fântână Blanduzie! Vei deveni tu încă/ Celebră-ntre izvoare, când voi cânta stejarul/ Ce-nfinge rădăcina-i adânc în alba stâncă/ Din care ieşi vioaie şi vie ca nectarul”.
Demn de amintit, acum, este faptul că Alexandru Andronescu, secretatul general al Teatrului Naţional, în anul 1902, a închiriat o grădină, ce va deveni „Galeriile Blanduziei”, în zona Centrului Vechi din Bucureşti, ulterior, înfiinţând Compania de teatru de operetă şi comedie „Blanduzia”, nume dat în cinstea lui Vasile Alecsandri. Din păcate, acestea astăzi nu mai există, fiind demolate în 1937, în locul acestora dăinuind restaurantul „Blanduzia”, la intersecţia străzilor Academiei şi a Doamnei.
Elucidarea misterului din titlu, ni-l oferă într-un mod concret, încă de la primul număr, fondatorul revistei, Mihai Eminescu: „în amintirea artei antice, care putea face minuni, am pus acestei foi numele Fântâna Blanduziei, numele izvorului ce răsărea de sub un stejar, în vecinătatea oraşului Tibur [din Latium, nu departe de Roma], izvor care întinerea şi inspira [oamenii]” („Fântâna Blanduziei”, nr. 1 din 4 dec. 1888).
Cât priveşte simbolismul revistei „Fântâna Blanduziei”, acesta este multiplu şi divers: izvor al vieţii sau al renaşterii, treaptă de iniţiere în procesul învăţării, comunicării şi al cunoaşterii, element indispensabil umanităţii, ce potoleşte setea, reîmprospătează forţele sau purifică fiinţa, cheie a înţelepciunii, a îmbogăţirii, a realizării personale, axis mundi, spaţiu al unirii a două destine şi al fericirii absolute.
Revista a apărut la Bucureşti, în două serii: cea dintâi în perioada: 4 decembrie 1888 – 24 decembrie 1889, iar cea de-a doua serie în intervalul: 1 octombrie – 31 decembrie 1889, având o durată de 1 an şi aproximativ o lună de zile, ieşind de sub teascuri săptămânal, uneori variabil.
Menţionez, în urma analizei personale, că cele două serii, au mers la un moment dat în paralel, timp de trei luni (în perioada: oct. – dec. 1889).
Cercetarea atentă a profilului acestei publicaţii demonstrează dorinţa unanimă a comitetului redacţional de a crea un magazin de familie, cu misiune culturală, ce includea literatura românească şi străină, abordând totodată problemele actualităţii social-politice interne şi externe, aspecte medicale, artistice şi ştiinţifice.
Mihai Eminescu, la vremea sa, o bună parte a activităţii a desfăşurat-o ca jurnalist de excepţie, poate cel mai important al acelor ani, multe din articolele sale vizând cauza, binele şi interesele naţionale. Talentul scriitoricesc, după cum rezultă din presa timpului şi l-a manifestat, de asemenea, ca analist politic şi economic, istoric, antropolog. Cunoscutul critic literar, Şerban Cioculescu aprecia că Eminescu este la fel de valoros atât ca poet, cât şi ca jurnalist, având „vocaţii paralele” (Ziaristul. În: „Revista Fundaţiilor Regale”, nr. 7 din 1 iul. 1939, p. 119). Scriind despre activitatea lui Eminescu de jurnalist, Dumitru Tomescu, redactorul publicaţiei „Ramuri”, sublinia că: „o bună parte din tinereţe şi viaţa lui şi-a cheltuit-o în greaua, dar sfânta sarcină a ziaristicii, făcând din ea un adevărat apostolat, un adevărat izvor de idei regeneratoare. Eminescu a scris prin acei ani de la 1870 încoace, în foile: „Federaţiunea”, „Familia”, „Albina” din Budapesta, a fost redactor la ziarul conservator „Timpul” din Bucureşti. Întreaga lui activitate ziaristică e o uriaşă desfăşurare de energie intelectuală şi necurmată jertfă, adusă pe altarul nevoilor noastre culturale de pretutindeni, căci scrisul său cuprindea nu numai împrejurările de viaţă din Regat, ci îmbrăţişa neamul românesc în toată întinderea lui. Datorită vastelor sale cunoştinţe multiple şi spiritului său critic şi pătrunzător, nici o problemă din acelea, care se agitau în vremea aceea, n-a rămas nediscutată şi nelămurită de condeiul său şi nici un eveniment mai deosebit din viaţa noastră n-a trecut fără să-i arate importanţă, punându-l în legătură cu interesele superioare de neam şi cultură. Sunt pline de adevăruri triste articolele şi notiţele economice, în care arată înstrăinarea industriei româneşti, critică incapacitatea regimului administrativ, deplânge reaua stare economică şi morală a ţărănimii. Iată cum se raporta marele poet Mihai Eminescu, la ţăranul oprimat şi la neamul românesc: „Ce să vă spun! Iubesc acest popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomaţii croiesc harte şi resbele, zugrăvesc împărăţii, despre care lui nici prin gând nu-i trece; iubesc acest popor nenorocit, care geme sub măreţia tuturor palatelor de gheaţă, ce i le aşezăm pe umeri”. Dumitru Tomescu. Un ziarist ideal. În: „Ramuri”, nr. 11, din 1 iun., 1909, p. 504–505.
Publicaţia a fost întemeiată de fraţii Hodoş (Alexandru, Nerva şi Ulpiu), împreună cu alţi tineri, în mare parte transilvăneni, în frunte cu Mihai Eminescu, care a fost invitat să le fie mentor şi a scris în paginile revistei, spre a conferi prestigiu acesteia. Iată o mărturie interesantă, din editorialul „Eminescu şi Fântâna Blanduziei”, apărut la data de 1 octombrie 1889, semnat de Leon Nicoleanu, unul dintre colaboratorii apropiaţi ai fondatorului „Cei cărora Eminescu ne era prieten, un grup de tineri, mai mult cu iluzii şi aspiraţii decât cu experienţă, ne-am dus la dânsul şi i-am desfăşurat proiectul pe care-l făcuserăm, cerându-i sfaturi. El, mai întâi, a rezistat, apoi a stat la îndoială, în sfârşit ne-a dat povaţa să încercăm. Îl rugaserăm să ne recomande, pe noi obscurii, el, ilustrul, publicului. Primi cu plăcere, poate din prea multă prietenie pentru unii, poate crezându-ne destul de vrednici ca să nu-l dăm cu totul de ruşine. Îi ceruserăm un singur articol, în care să atragă cel puţin atenţia lumii neîncrezătoare asupra noastră. Bun până la extrem cum era el, ne-a promis o colaborare regulată, a primit să-l punem în fruntea noastră, cu condiţia (…), să ne revizuiască manuscrisele, să le aprobe, să le îndrepte, sau să le respingă. După ce împreună ne unirăm asupra ideii de a da acestui ziar literar titlul de „Fântâna Blanduziei”, ne apucaserăm de lucru, şi la 3 decembrie, anul trecut, noaptea pe la ora 12, marele nostru prieten, Mihai Eminescu, apoi noi cei mititei, pe urmă, învârteam la roata maşinii mari tipografice pentru imprimarea numărului întâi al acestui ziar. Un incident nostim: Eminescu, nu mai putea fi înduplecat să lase funcţia de rotar (adică, lucrător care manevra formele pentru presa de imprimare). A trebuit aproape să-l luăm cu sila, ca să nu tipărească, cine ştie câtă sumă de numere ale „Fântânii” şi să ajungă a ne sili să-l poreclim: poet şi rotar. Aşteptările noastre au fost întrecute. Vedeai în privirea lui, atât de gânditoare şi de adânc mâhnită, o clipeală de uitare a durerii morale, ce-l preocupa mereu. Eminescu se îndoia că noua publicaţie putea avea cititori, care să-i asigure o apariţie îndelungată. Previziunile sale se vor îndeplini şi publicaţia îşi încetează apariţia la 31 decembrie 1889. Publicul cititor ne-a îmbrăţişat cu căldură, nu atât pentru noi personal, desigur, ci pentru că a simţit în „Fântâna Blanduziei” influenţa fascinantă a lui Eminescu. Merseserăm înainte. Cam uşurei la pungă, dar cu mulţumirea adâncă pe care o aveam, văzând că cititorii noştri ne arătau mereu satisfacţia lor. În scrisorile de aprobare, pe care le primiserăm, în număr mare, Eminescu a găsit desigur, ultimele satisfacţii, în mult amărâta sa viaţă. Când citea o scrisoare de mulţumire, zâmbea. Era imposibil să-l cunoşti pe Eminescu şi să nu fii izbit de bunătatea şi blândeţea lui extremă şi subjugat de cugetarea lui adâncă, ameţit de potopul de cunoştinţe pe care le avea. Îi erai prieten vrând-nevrând (…). Cât l-a mai plictisit pe Eminescu această simpatie pe care o inspira orişicui? De câte ori nu fugea ca să scape, de prietenii a căror prezenţă nu o putea suferi, el atât de rezervat, atât de retras de zgomot, care nu petrecea decât singur cu gândurile, sau ascuns, la vorbă şi la glumă, cu unul, doi, sau trei prieteni de aproape…”.
La împlinirea unui an de la apariţia ziarului în nr. 10 din 3/10 dec. 1889 acelaşi publicist, Leon Nicoleanu afirma: „Pornit-am cu multe şi mari iluzii. Răsturnam lumea cu gândul, dar multe piedici am găsit în cale, nenorociri mari ne-au izbit (…), dar ce trist început! De abia ne pregăteam ca puii de vrabie să zburăm şi o nenorocire zdrobitoare ne izbi. Cum împrăştie furtuna pe fluturi: unul, începu a trage hăis, altul cea. Lipsiţi de busolă, ne rătăciserăm care încotro şi descurajaţi, deşi din partea publicului primiserăm îndemn şi sprijin, încetaserăm apariţia ziarului. Golul era prea mare între noi toţi, prin moartea lui Mihai Eminescu, care ne scosese în lume. Nimeni mai bine decât prietenul Alexandru Hodoş n-a exprimat fiorul de groază, ce ne străbătu la ştirea morţii aceluia, care ne fusese director şi prieten”.
Mihai Eminescu era trecut cu literă mai mare în capul listei colaboratorilor revistei. De asemenea, figurau ca susţinători şi colaboratori ai acesteia, nume cu rezonanţă sau mai puţin cunoscute: fraţii Hodoş, Leon Nicoleanu, Radu Popea, Ioan Popescu, Dionisie Miron, Cesar Colescu-Vartic, George Coşbuc, Alexandru Vlahuţă ş.a.
Faptul că această revistă a avut o existenţă atât de scurtă (1 an şi cca. o lună), are la bază mai multe explicaţii: dispariţia fondatorului său, Mihai Eminescu, lipsa de motivaţie de a mai scrie a unor membri din comitetul redacţional, ca urmare a acestei pierderi ireparabile, problemele financiare în tipărirea revistei, neînţelegerile apărute între colaboratori din raţiuni variate, nemulţumirea unor publicişti faţă de noul conducător şi redactor al revistei „Fântâna Blanduziei”, Radu Popea, datorită în principal, publicării unor articole puerile, care ar întina astfel, memoria poetului naţional Mihai Eminescu. De altfel, aceştia s-au şi retras din echipa de colaboratori ai revistei „Fântâna Blanduziei”, angajându-se ulterior la ziarul „Universul”. În acest context nefavorabil, Radu Popea, cel care a condus revista pentru o vreme, aducea la cunoştinţa publicului cititor, retragerea sa, dar susţinându-l, prin publicarea de articole. În numărul 33 din 17 septembrie 1889 din „Fântâna Blanduziei”, aflăm aceste lucruri: „Către cititori, anunţ cu părere de rău că diferite împrejurări au silit pe domnul redactor Radu Popea să se retragă din fruntea acestui ziar. Suntem însă, pe deplin asiguraţi, avem categorica promisiune a d-lui Popea, că dânsul nu va înceta nici de acum înainte de a lucra la îmbogăţirea şi înfrumuseţarea fondului literar-politic al ziarului „Fântâna Blanduziei”; cititorii noştri vor avea destule ocazii, în cel mai apropiat timp, să se întâlnească cu fostul redactor, în coloanele acestui ziar. De acum înainte, ziarul va apărea sub conducerea unui comitet”.
La 1 octombrie 1889, vechii colaboratori ai revistei, care se retrăseseră: Leon Nicoleanu, Ioan Popescu, Cesar Colescu-Vartic, Alexandru Hodoş ş.a. au întemeiat o nouă revistă ,,Fântâna Blanduziei”, Seria a II-a, ce a apărut în perioada: 1 oct. – 31 dec. 1889. Pe frontispiciu acesteia figura ca fondator, de onoare, poetul naţional Mihai Eminescu. Era reprodusă, în acest context, semnătura autografă a poetului, „după o convocare a colaboratorilor vechi ai ziarului, pe care o păstrăm ca pe cel mai preţios document, ce priveşte istoricul înfiinţării acestei noi foi”; de asemenea, ca motto, apărea un vers, din poezia „Criticilor mei” a lui Mihai Eminescu: „Unde vei găsi cuvântul/ Ce exprimă adevărul ?”.
Revista „Fântâna Blanduziei” publica literatură română şi universală, în primul rând, articole, poezii şi traduceri ale lui Mihai Eminescu, sau ale altor publicişti, cronica judiciară, rubricile de medicină populară, teatru, muzică, sport, modă, gospodărie, jocuri distractive şi umor.
De-a lungul perioadei de apariţie, au fost publicate în mai multe numere ale revistei creaţiile literare ale scriitorului rus Feodor Mihailovici Dostoievski: nuvela „Smerita” (în primele nouă numere ale revistei, din 1888), povestirea „Nevasta altuia” (în primele 10 numere din anul 1889), traduse de Dionisie Miron, diferite poezii şi texte ale autorului italian Giacomo Leopardi, precum şi mai multe balade populare autohtone şi străine.
Una dintre rubricile permanente ale „Fântânii Blanduziei” se intitula „De peste munţi”. În această rubrică, semnată de Radu Popea, se prezenta situaţia nefavorabilă şi discriminatorie, a românilor transilvăneni, precum şi a celorlalte etnii conlocuitoare din timpul Imperiului dualist austro-ungar. Sunt evidenţiate marile presiuni din partea autorităţilor, în dorinţa de maghiarizare forţată a românilor şi a celorlalte naţionalităţi, era limitat accesul lor în funcţiile importante de stat, deşi numeric formau o majoritate covârşitoare, se anula participarea românilor la viaţa politică, orele de predare şi disciplinele în limba română, erau reduse ş.a.
Poetul nostru naţional Mihai Eminescu a scris în paginile revistei „Fântâna Blanduziei”, 4 articole, ce constituie epilogul publicisticii sale.
Articolul din primul număr, intitulat „Fântâna Blanduziei”, din 4 decembrie 1888, este cel mai important din seria celor patru publicate de marele poet Mihai Eminescu. În cadrul acestuia se aducea un elogiu aparte creaţiei populare. Iată cuvintele geniului nepereche: „Dacă în autorii antichităţii, plini de adevăr, de eleganţă, de idei nimerite şi care vor rămâne pururea tineri, găsim un remediu în contra regresului intelectual, nu vom uita că şi în timpurile noastre există un asemenea izvor pururea reîntineritor, poezia populară, atât cea de la noi, cât şi cea a popoarelor ce ne înconjoară. De aceea, am dat şi acestei literaturi un loc larg în coloanele noastre”. Se aducea un elogiu aparte creaţiei populare, recomandând drept remediu arta clasică, poezia populară şi pe Vasile Alecsandri, faţă de care Mihai Eminescu şi-a manifestat admiraţia, prietenia şi gratitudinea în toată viaţa sa. De asemenea, autorul articolului face diferite consideraţii referitoare la dezvoltarea ştiinţei şi îşi exprimă părerea că organizaţia socială şi cea politică a vremii, nu este conformă cu preceptele unei naţiuni normale, nici cu rezultatele date de ştiinţele experimentale, fizice şi naturale.
În al doilea articol intitulat „Formă şi fond” (nr. 2, din 11 dec. 1888), Mihai Eminescu abordează un evantai de probleme: teoria formelor fără fond (nu pledează pentru înlăturarea formelor, ci pentru o transformare, introducerea unui fond real în formele respective); problema situaţiei ţărănimii, autorul o vede în rezolvarea tuturor neajunsurilor acestui segment din populaţia ţării (precum şi în dezvoltarea stării materiale şi spirituale a satului românesc), problema gravă a situaţiei demografice naţionale, a cărei cauză autorul o pune pe seama sărăciei, a muncii excesive şi a bolilor, problema reformei legilor agrare o vede, că ar trebui însoţită de o serie de măsuri „bine şi înţelept chibzuite”, după propria sa mărturie.
Cel de-al treilea articol intitulat „1888” (nr. 4 din 25 dec. 1888), propunea o retrospectivă politică a diferitelor state europene. Este prezentată critic situaţia din Franţa, politica internă şi externă a Germaniei, Angliei, Italiei, şi dorinţa acerbă de înarmare a lor prin cheltuieli militare exagerate, precum şi corupţia administraţiei din Rusia ţaristă.
Ultimul articol al gazetarului Mihai Eminescu „Ziua de mâine” (nr. 5 din 1 ian. 1889), exprimă aceeaşi atitudine antimilitaristă şi dorinţa înflăcărată de a cultiva pacea, caracterizată drept binele suprem în dezvoltarea naţiunilor lumii.
În paginile revistei „Fântâna Blanduziei” au fost republicate o parte din frumoasele sale poezii: „Şi dacă ramuri…” (nr. 2 din 8/15 oct. 1889), „Mai am un singur dor” (nr. 24 din 25 iun. 1889), „Dalila” (fragment) şi „Sara pe deal” (nr. 10 din 3/10 dec. 1889), iar două sunt creaţii inedite şi s-au descoperit asupra sa, în ziua decesului „Stelele-n cer” (nr. 28 din 23 iul. 1889) şi „Viaţa” (nr. 29 din 1 aug. 1889).
Pe fondul unei munci istovitoare, a presiunilor exercitate asupra sa din partea unor neprieteni, dar şi a dragostei neţărmurite faţă de neamul românesc, Mihai Eminescu îi mărturisea unui amic de-al său, pe la anul 1882 în mai toate discuţiile purtate cu acesta următoarele:
– Ştii ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu, de la Românul, eu, de la Timpul şi hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopiseţe în care să înşirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru ca să se ştie, cât amar a suferit românul cât a trăit pe acest pământ” (Zamfir Arbore. Eminescu, ziarist şi cugetător politic. În: „Semănătorul”, nr. 26, 28 iun., 1909, p. 533).
Vorbind despre dimensiunea spirituală a poetului national Mihai Eminescu, afirma că Biserica ortodoxă, pe care o numea „Maica spirituală a poporului român”, reprezintă o instituţie fundamentală, ce are menirea de a-şi aduce contribuţia în procesul educativ al vlăstarilor neamului românesc (M. Eminescu. „Opere”, X, Publicistică. Bucureşti: Editura Academiei, 1989, p. 137). Geniul nepereche, iubea nespus de mult imnul „Lumină lină”, din cadrul vecerniei ortodoxe şi de asemenea, a primit Sfintele Taine: Spovedania şi Împărtăşania, de la un preot, fapt consemnat de acesta pe fila unui Ceaslov din biblioteca Mănăstirii Neamț, în „ziua de Sfinţii Voievozi, la anul 1886, m-au chemat la mănăstirea Neamţului, la bolniţă şi l-am spovedit şi l-am împărtăşit pe poetul Mihai Eminescu. Şi au fost acolo şi Ion Gheorghiţă, din Crăcăoani, care acum este primar. Iar M. Eminescu era limpede la minte, numai tare posac şi trist. Şi mi-a sărutat mâna şi a spus: Părinte, Să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mânăstire de maici, şi să ascult în fiecare seară, ca la Agafton cum cântă „Lumină lină”. Iar a doua zi…” („Telegraful Român”, nr. 21/22 din 1/15 iun. 1989). Aici textul se întrerupe pentru că pagina următoare a cărţii de rugăciuni, pe care îşi făcuse însemnarea preotul s-a pierdut. Au rămas vii în schimb ecourile vibrante ale trăirilor şi emoţiilor din mănăstire ale acestuia în poeziile „Răsai asupra mea” (publicată în anul 1879) şi „Rugăciune” (apărută postum, în 1892): „Răsai asupra mea, lumină lină,/ Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;/ O, maică sfântă, pururea fecioară,/ În noaptea gândurilor mele vină./ Speranța mea tu n-o lăsa să moară,/ Deși al meu e un noian de vină;/ Privirea ta de milă caldă, plină,/ Îndurărătoare-asupra mea coboară” („Răsai asupra mea…”); „Crăiasă alegându-te,/ Îngenunchem rugându-te,/ Înalță-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie:/ Fii scut de întărire,/ Și zid de mântuire,/ Privirea-ți adorată/ Asupră-ne coboară,/ O, maică Prea curată,/ Și pururea fecioară, Marie! („Rugăciune”).
În nr. 20 din 28 mai 1889 al revistei „Fântâna Blanduziei”, la rubrica „Ştiri şi fapte”, se prezenta starea de sănătate precară a marelui poet: „Iubitul nostru Eminescu, se află astăzi într-o stare cât se poate de critică, în casa de sănătate a d-rului Şuţu. De două ori moartea a planat deasupra lui şi a scăpat. De ce n-ar scăpa şi a treia oară?”.
Într-un alt nr. 24 din 25 iun. 1889 revista „Fântâna Blanduziei” apărea în chenar negru şi cuprindea mai multe articole şi poezii comemorative privitoare la M. Eminescu. Moartea acestuia este văzută în articolul „Michail Eminescu” ca „o enormă pierdere naţională (…) Oamenii mari sunt rari, iar cei mici, fără număr. Era un om universal, dar geniul lui n-a avut timp de ajuns, ca să se manifeste astfel, precum a fost”. În aceeaşi atmosferă îndoliată se exprima gingaş şi profund filosoful german Arthur Schopenhauer, referitor la regretul pe care-l simţim atunci când decedează cineva, şi anume: „cu fiecare om care moare, se duce o lume întreagă, lumea ce o purta în creierul său”.
Alexandru Vlahuţă a publicat o poezie memorabilă, închinată poetului nostru naţional, intitulată „Lui Eminescu”, ce a apărut în paginile revistei „Fântâna Blanduziei” (nr. 24 din 25 iun. 1889): „Tot mai citesc măiastra-ţi carte,/ Deşi ţi-o ştiu pe dinafară:/ Parcă urmând şirul de slove,/ Ce-a tale gânduri semănară,/ Mă duc, tot mai adânc cu mintea/ În lumile de frumuseţi,/
Ce-au izvorât, eterni luceferi,/ Din noaptea tristei tale vieţi…/ O, dacă geniul, ce scoase,/ Ca din adâncul unei mări, / Din fundul inimii zdrobite,/ Comoara asta de cântări, (…)/ Să plângi tu plânsul tuturora…/ Din zbuciumul eternei lupte./ Să smulgi fulgerătoare versuri,/ Bucăţi din inima ta rupte…/ S-aprinzi în bolta vremii aştri/ Din zborul tristului tău gând…/ Văpaie!… Ce-o să-i pese lumii/ Că tu te mistui luminând?!…”
Iată doar câteva din nestematele inspirate, pe care le-am cules din paginile revistei „Fântâna Blanduziei”.
- „Feciorii buni adaugă şi cresc numele părinţilor săi şi-l fac fără de moarte; iar cei răi ocărăsc şi sting numele părinţilor buni” (nr. 1 din 4 dec. 1888).
- „Cu cât cineva îşi uită de sine, cu atât mai mult şi-aduc aminte oamenii de el” (nr. 28 din 23 iul. 1889).
- „Caută-ţi prietenul în tine însuţi, căci între oameni, numai interesul lor îl găseşti” (nr. 22 din 11 iun. 1889).
- „Un duşman făţiş, e mai puţin primejdios, decât un prieten făţarnic” (nr. 34 din 25 iun. 1889).
- „Omul ambiţios, dacă nu este lăudat, se simte indignat” (nr. 28 din 23 iul. 1889).
- „Nu te încrede în cel ce nu crede în nimic” (nr. 28 din 23 iul. 1889).
- „Dumnezeu nu în mulţi, ci în puţini îşi arată puterea sa” (nr. 6 din 8 ian. 1888).
- „Trebuie să aduni pietrele, care ţi se aruncă. Ele sunt începutul unui piedestal” (nr. 8 din 22 ian. 1889).
- „Orele de fericire sunt numai minute” (nr. 28 din 23 iul. 1889).
- „Nestatornice şi lunecoase sunt firile omeneşti” (nr. 3 din 18 dec. 1889).
Iată şi câteva dintre glumele, care se regăsesc presărate în cadrul acestei reviste:
- Între tata şi fiu (nr. 42 din 19 nov. 1889)
- Ce parte de cuvânt e ou?
- Substantiv.
- De ce gen?
- Fiul se gândi şi răspunse: Nu se ştie tată, e masculin sau feminin, după cum are să iasă dintr-însul, un cocoş sau o găină.
- Profesorul şi eleva (nr. 37 din 15 oct. 1889)
Un profesor întreabă pe o elevă:
- Poţi să-mi spui un mamifer, care n-are dinţi?
- Da, d-le profesor.
- Dă-mi atunci un exemplu.
- Bunica mea!
- Profesorul şi elevul (nr. 7 din 15 ian. 1889)
Un profesor întrebă pe unul dintre elevi:
- Dacă îţi dau 10 prune, le mănânci pe toate, ce-ţi mai rămâne?
- Sâmburii, răspunse elevul.
- Preşedintele şi acuzatul (nr. 8 din 22 ian. 1889)
Preşedintele:
- Acuzatule, e pe depin dovedit că biletele false sunt fabricate de dumneata. Ce motiv găseşti ca să te dezvinovăţeşti?
- Acuzatul – Libertatea presei.
- Recompensa (nr. 8 din 22 ian. 1889)
- Ce ai face tu, dacă ai găsi 20000 de lei pe strada?
- Aş anunţa o recompensă de 500 de lei pentru acela care i-a pierdut.
- Omul neîngrijit (nr. 35 din 1 oct. 1889)
Un om care de obicei, umbla nespălat, zicea unui prieten de-al său, într-o bună zi de carnaval:
- Aş dori ca diseară să mă duc la bal deghizat.
- Pune-ţi o cămaşă curată, îi zise prietenul, şi nimeni nu te va mai recunoaşte.
- După o reprezentaţie la teatru (nr. 4 din 24 dec. 1889)
- Mă întreb foarte mult, cum de n-a fost fluerată o piesă atât de plicticoasă!
- Cum să fluieri, când caşti?
În mod concluziv, îi invităm pe dragii noştri cititori, măcar la răstimpuri, să se transpună, într-un fel anume, în cele două personaje de inspiraţie antică, Getta şi Gallus, şi să soarbă din apa cea vie a izvorului cunoaşterii cosmice şi să guste din nectarul frumuseţilor şi valorilor nepieritoare ale culturii naţionale şi universale, ca dintr-o Fântână a Blanduziei.
În acest sens, parafrazându-l pe „românul absolut”, Mihai Eminescu, aşa cum îl numea filozoful Petre Ţuţea, am putea spune şi noi: Poezia, cunoaşterea, înţelepciunea, cultura sunt „trandafiri ce pot creşte în potire de aur, suflete frumoase”, „iar menirea vieţii pe pământ este să ne căutăm pe noi înşine!” (Mss. 2262).
Zalina Gabriela Neagu (Biblioteca Academiei Române)
