Se făcea că m-am trezit dintr-un somn adânc de câteva sute de ani.
Nu știu cum am dormit atât de mult dar cert este că patul meu elegant din dormitorul alb pe care-l știam atât de bine nu mai era același cu patul în care m-am trezit și care mă înțepa până la piele prin cămașa de noapte de in cu care eram îmbrăcată. Culoarea pereților era de un alb imaculat și mă întrebam unde a dispărut verdele ca iarba de pe pereții dormitorului meu cu a căror imagine mă trezeam în fiecare dimineață?! Speriată m-am uitat în jur și văzând că nu cunosc locul și fiind ferm convinsă că visez mi-am zis ok închid ochii și dorm mai departe că nu-i decât un vis.
Dar un mieunat insistent de pisică mă obliga să deschid ochii căci pufoșenia se afla lângă mine. O scumpete de pisicuță mică albă cu ochi albaștri se uita la mine cerând parcă de mâncare! O, dar ce mult seamănă cu Alicia pisicuța noastră ce o aveam cândva în România! Și parcă înțelegându-mi gândurile pisicuța s-a apropiat mai mult de mine punându-și căpșorul la mine în palmă. Vai de mine așa făcea și Alicia! Dar e imposibil sa fie ea doar știu ca ea a murit în urmă cu 25 de ani și asta era în România iar eu mă aflam acum în Canada! Pisicuța se lipea de mine tot mai mult și mi-era atât de dragă încât îmi făcea bine să o am aproape! Mângâind-o pe blăniță îmi văd mâinile și nu pot să cred, am mâinile îmbătrânite și slabe, oare ce oi fi pățit? Observ că nu am nicio bijuterie nici măcar verigheta și inelul de logodnă la care nu renunțam niciodată. Un gând m-a străbătut ca un fulger până-n măduva spinării, mi-am pierdut verigheta, să o caut!
Încercând să mă ridic din pat observ că odaia cu pereții albi ca varul este adevărată și categoric nu mă aflu în dormitorul meu de-acasă. Mobila elegantă de dormitor și dulapurile pline de oglinzi au fost înlocuite cu niște policioare de lemn pe care stăteau două ulcele de lut. Pe jos un preș țesut ține loc covorului de blană pe care călcam când coboram din pat! Nu pot să cred! Unde sunt? Patul în care dormisem avea o saltea de paie și prin cearșaful de pânză ieșea câte un fir de pai. Ah , de asta mă înțepa atât de tare! Of Doamne cum or fi trăit bunicii noștri cu așa ceva? Mă întreb măsurând patul cu privirea!
Mi-am căutat papucii de blană pe care întotdeauna îi lăsam la ușa dormitorului dar nu văd nimic de încălțat! Încă nedumerită am început să studiez încăperea în care mă trezisem fără voia mea parcă teleportată în timp. În cameră erau două paturi unul lângă altul cu saltea de paie iar pe margini de-o parte și de alta a patului erau niște scăunele pătrate de lemn. O fereastră mică lăsa să intre în cameră razele de soare ale amiezii.Nici nu puteam sa mă apropii ca sa mă uit pe geam căci lumina mă orbea atât era de puternică. Pe celălalt perete în fața patului erau două policioare de lemn iar lângă era o măsuță mică pe care trona un lighean de lut, un ștergar țesut și o ulcică cu apă.
M-am gândit ca n-ar fi o idee rea să mă spăl pe față poate mă trezesc?! Apa avea un miros de mentă , m-am spălat pe față și m-am simțit imediat înviorată! Ștergarea de in mirosea a levănțică proaspăt culeasă! Doamne unde sunt?
Pisica de lângă mine dispăruse , dau să o caut, mă aplec să văd pe sub pat și mi-am adus aminte că tocmai avusesem în urmă cu câteva zile o intervenție chirurgicală la un spital din Montreal dar culmea ca nu mă durea nimic. Caut să pipăi operația și bandajele dacă mai sunt acolo dar constat cu stupoare că nu am nici bandaje nici tăieturi, nici cicatrici măcar! Starea de uimire s-a transformat în una de panică, cum e posibil Doamne? Cum?
Instinctiv am dus mâna la pântece parcă vrând să protejez ceea ce era o urmă a maternității pe corpul meu, operația de cezariană. Pipăi abdomenul și ridic cămașa de noapte, spre surprinderea mea și această cicatrice a dispărut… am căutat și lovitura pe care mi-o făcusem cu bicicleta, urma de arsura de pe picior de la 5 anișori și toate dispăruseră ca prin minune! Am ridicat mâinile și mi-am mângâiat părul care nu-mi depășea umerii, am reușit să-l văd … era alb! Mi-am întors ochii spre perna pe care dormisem și care obișnuia să aibă fire lungi de păr negru pe ea. Pe perna albă ca neaua nu se vedea nici un fir . Și dacă acum sunt căruntă firele albe nu prea se văd, mă gândeam… ei dar unde -mi sunt ochelarii ? Nu văd nicăieri ochelarii și totuși văd! Chiar mă întreb cum am plecat eu în călătoria asta fără ochelari? De felul meu sunt foarte cochetă și la două lucruri nu puteam să renunț oriunde aș fi plecat și dacă muream le-aș fi avut cu mine căci soțul și fiica mea știu asta , le-am spus: ochelarii și cerceii! Căci nu am să mă duc nicăieri ca o maimuță fără cercei și nici fără ochelari să nu pot citi!
Dar ei? Unde or fi ei? Soțul meu și copila mea! Doamne am încremenit… oare pe ei îi mai am ?
Mihaela CD
