„Nu vei zări nicicând un curcubeu dacă te uiţi în jos.”
(Charlie Chaplin)
Ca să vezi minune! Nu știu dacă mă credeți pe cuvânt sau nu, dar această povestire m-a trezit la realitate cu adevărat. A început atunci când nu mă așteptam să se mai schimbe ceva în viața mea. Eram obosit și m-am gândit să ies un pic din casă pentru o plimbare liniștită. Copiii, câinele și soția mea au rămas în casă. Erau mult prea gălăgioși pentru starea cu care venisem de la serviciu:
– Doamne, câinele ăla o să ne lase fără mobilă în curând dacă nu se oprește din ronțăit, mă gândeam, în timp ce ieșeam pe ușă afară.
Am plecat spre faleza râului de lângă casă. Admiram, distrat, vegetația înconjurătoare, dar nu puteam să văd clar nimic. Era vară și clocotea de căldură. Când am ajuns în dreptul unei bănci viu colorate, dintr-o dată, prin fața ochilor mei, a trecut o lumină puternică și jucăușă:
– La câte povești pentru copii am citit în ultima vreme pentru Bebis și Beba, ajung să văd mai nou și steluțe, mi-am spus eu în gând. Nu am luat în seamă luminița și am hotărât să plec mai departe. Mi-am frecat bine ochii și am rămas un timp cu privirea spre pâmânt. La picioarele mele era o baltă întunecată. Am alunecat și am căzut în ea. Nu am realizat imediat ce se întâmpla cu mine, dar mă cufundam tot mai mult într-o groapă parcă fără fund. Cădeam încet înspre un mare necunoscut. Nu vedeam și nu auzeam nimic. Nu mai știam unde mă aflu. Ce știam totuși însă că totul devenise un mare de liniște în jurul meu.
Am simțit ceva sub mine. Căzusem pe o iarbă moale și catifelată. Încet mi-am recăpătat vederea. Eram din nou pe faleză și totul părea neschimbat. O liniște profundă pusese stăpânire pe aerul din jurul meu. Mi s-a părut totuși ciudat. M-am plimbat un pic și am constatat că nu era nimeni în preajma mea. Începeam să mă panichez. Atunci am hotărât să mă întorc acasă. Am urcat scările gâfâind, parcă începusem să mă speriu. Am deschis ușa și am intrat. Ce să vezi? Nimeni și nimic. Nici măcar Goldy, cățelul zgomotos al Bebei, nu se mai auzea dezmembrând cu poftă mobila din casă:
– Ce să fac și unde să mă duc? M-au năpădit gândurile. Casa era acum goală, dar mult prea plină de liniștea pe care mi-o dorisem atât de mult. M-am gândit că poate ieșiseră între timp la joacă.
Liniștea era prea adâncă și nu reușeam să mă liniștesc. Am luat o carte din bibliotecă. Când am deschis cartea paginile erau goale. Cuvintele parcă fugeau în toate direcțiile. Am luat chitara și am început să cânt. Nu se auzea însă nimic. Corzile deveniseră mute. Mi s-a făcut un dor teribil de copii. Îmi lipsea soția mea iubită. Îmi lipsea Bebis care, în fiecare seară, de cel puțin zece ori, ne săruta pe fiecare înainte să meargă la culcare. Îmi lipsea Beba, draga mea Beba, după care mă topeam numai când o priveam în ochișorii ei migdalați. Mă uitam de jur, împrejur și îmi dădeam seama că nu îmi mai doream această liniște care mă înconjura.
Brusc un vâjâit puternic s-a auzit din camera lui Bebis. Am fugit repede să văd ce se întâmplă. Era luminița de pe faleză. Zbura agitată prin cameră dând pe jos toate jucăriile lui Bebis. La un moment dat a căzut pe jos o fotografie a familiei mele făcută cu mult timp în urmă. Am privit-o cu uimire și mi-a venit să plâng. Poza era făcută pe banca multicoloră de pe faleză. Atunci imortalizasem o după-amiază minunată petrecută împreună cu ei.
Am fugit repede spre banca noastră. Pe drum totul revenea rapid la viață. Păsările se auzeau din nou, iar oamenii mergeau pe lângă mine. I-am zărit pe bancă. Mă așteptau. Am fugit spre ei să-i îmbrățișez.
– Mult timp ți-a luat până ai venit aici. Am plecat să te prindem din urmă. Te-am văzut abătut și Bebis a zis să te cautăm. Ceva mi-a spus că te vom găsi aici, îmi spusese frumoasa mea soție.
I-am îmbrățișat cu drag și mi-am promis că nu voi uita niciodată această zi. Indiferent cât de obosit sau supărat voi fi, nimeni și nimic nu va fi mai presus decât familia mea.
„Familia este vesta de salvare în marea zbuciumată a vieții.” (J. K. Rowling)
——————–
Andra BUCUR
Sibiu, 15 iulie 2023
