Zorii…

0
5

Sssstt!!!! Linişteeee!…Se ivesc  zoriiiii… Plaja e-acum o-ntindere pustie de nisip decorat pe-alocuri cu scoici şi pietre rupte parcă din temelii de suflet… Mă plimb tăcută răcorindu-mi picioarele desculţe pe nisipul umed, când se sting lumini încet, încet şi se ridică umbra nopţii iar malurile se-nroşesc….să fie gândul meu? Din mare văd cum se ridic-alene, precum o minge-arzând în flăcări falnicul astru-al noii zile. Zâmbesc, gândesc frumos  şi-mi scald privirea-n depărtări…

M-aplec timid spre tine şi-ţi şoptesc uşor: încă mai dormi, iubite?

Îţi mângâi fruntea ‘naltă cu o timidă atingere de buze… Oare n-auzi cum pleoapele zorilor se ridică precum nişte aripi leneşe de pescăruş pentru a face loc luminii ce-mbrăţişeaz-acum cu dragoste Pământul?  Nu simţi adierea proaspătă a brizei pregătindu-se ca să inunde iarăşi cu miresmele-i sărate atâtea suflete însingurate?  Nici lacrimile florilor de portocal prelingându-se agale pe frunzele-adormite încă, nu le zăreşti?… Dar zbuciumul ultimei steluţe rătăcite pe boltă în încercarea-i zadarnică de a mai străluci câteva clipe? Sau poate mai visezi?…

Păşesc  desculţă pe covorul alb afundându-mi tălpile în moliciunea-i caldă şi totu-mi pare presărat cu taine… Deschid cu grijă uşa iatacului ce-ţi poart-amprenta vie şi te mai mângâi o dată cu privirea… respiri uşor şi îmi zâmbeşti de parcă-mi intuieşti prezenţa, încă visezi…

Mai zăbovesc o clipă-n uşă şi-ţi număr calm, una, câte una… tresăririle. Poate că-n visul tău ce-i pe sfârşite, mai poţi zări câteva cioburi dintr-o oglindă spartă ce s-au împrăştiat în noapte printre-amintiri… şi ies apoi îngândurată…

Un val rebel m-atinge lin, se luminează cerul şi marea-i mai albastră iar pescăruşii se avântă spre senin, ca şi cum ar da ultimul lor sărut, sărutul de taină dăruit văzduhului…  mă ridic liniştită din genunchii gândului în care rătăcisem şi mă îndrept agale, din nou spre mine însămi…