TOT PE DRUM, PE DRUM, PE DRUM, SPRE ŢARA LUI MOŞ CRĂCIUN
Zborul AY 082 al companiei Finnair pleacă în curând de la Terminal One al aeroportului Changi din Singapore. Data: 8 septembrie 2013. Timpul decolării: 23:35. Direcţia: Helsinki!
Iată-mă din nou în avion… de data aceasta un aparat Airbus A340-300. Finladenzii decolează la timp. Fără nicio întârziere. Cred că pilotul are ceas elveţian! Afacerea companiei merge bine. Avionul e plin ochi! Toate scaunele ocupate. Eu mă aşez pe cel care îmi este destinat. D42. Tot pe culoar. Măcar am ieşire directă. Mă mai pot mişca, dezmorţi, din când în când. Mă aşteaptă un drum lung, de 12 ore. E bine să te mişti la fiecare 3-4 ore, să faci câteva exerciţii pentru a pune sângele în mişcare. Altfel poţi să faci DVT, o „tromboză a venelor adânci” (Deep Vein Thrombosis). Sângele se coagulează atunci când nu circula. Fenomenul apare de obicei în venele interioare ale muşchilor din partea de jos a picioarelor. Mai târziu aceste cheaguri se desprind şi pot crea embolii şi blocaje. De obicei cele care ajung la plămâni sunt mortale. Embolism pulmonar! Avertisment şi celor care stau cu orele nemişcaţi în faţa unui ecran de computer! Statisticile medicale spun că un individ dintr-o mie face DVT în fiecare an! Nu toţi mor, desigur! Unii ajung pe masa de operaţie… Atenţie! Nu e o joacă, sau o glumă!
Câte ceva despre avionul care mă duce spre Finlanda. Fabricat de compania Airbus, fiecare aparat de zbor este dotat cu tehnologie de vârf. Producătorul, Airbus Industrie, este un consorţiu european, cu sediul la Blagnac, o suburbie a oraşului francez Toulouse. Compania produce mai mult de jumătate din aeronavele comerciale tip jet (cu reacţie) din lume. Are 16 uzine şi hangare de asamblare în 4 ţări europene. 63.000 de angajaţi. Desigur că este mereu într-o acerbă competiţie cu faimoasele companii americane Boeing şi Lockhead Martin. Să nu uităm totuşi, ca cireaşă de pe tort în materie de construcţii de avioane supersonice pentru călători a fost faimosul aparat Concorde (1969-2003), produs de Aérospatiale-BAC Concorde. Un avion… tot european. De fapt cel mai minunat supersonic construit până în zilele noastre. Păcat că a sucombat!
Instalat comod într-un fotoliu din clasa economică, îmi trec prin minte cu repeziciune multe din informaţiile pe care citisem pe net despre această minunată fortăreaţa zburătoare în care mă aflam. Avionul A340 se construieşte în 4 variante: A340-200 (Capacitate: 261 de locuri. Independenţă de zbor: 12.400 km); A340-300 (capacitate: 300/440 de locuri. Independenţă de zbor: 13.700 km); A340-500 (capacitate: 282/375 de locuri. Independenţă de zbor: 16.700 km); A340-600 (capacitate: 359/475 locuri. Independenţă de zbor: 14.600 km). Compania aviatică Finnair a fost înfiinţată în 1923. Zboară spre mai mult de 65 de destinaţii din 30 de ţări! Are în dotare 67 de aparate de zbor de mare capacitate. Cu unul din acestea călătoream şi eu pe ruta Singapore-Helsinki. A340-300. Zbor intercontinental, fără escală. Durata: 12 ore. Fusuri orare survolate: 6. Distanţă între cele două puncte de zbor: 9.750 km.
Deci, după cum spuneam, avionul era plin ochi! O cohortă de finlandezi de vârsta a treia mă învăluie, mă înconjoară, aşezându-se pe scaunele învecinate. Simpatici, haioşi, îmbrăcaţi fistichiu. Bronzaţi, de fapt arşi de soare! Veseli şi guralivi. Chiar dacă unii erau cu bastoanele la îndemână sau se mişcau în poziţie mai aplecată. Îmi reamintesc de „miracolul” de la Băile Felix, de lângă Oradea, unde invazia bolnavilor din ţările nordice era (o mai fi oare!?) la modă în anii comunismului. Veneau la recuperare, cu autocarul – în bastoane, cârje, cărucioare – batalioane de oameni bolnavi, care după câteva săptămâni de tratament se reîntorceau acasă pe picioarele lor!!! Vorbesc serios! Mărturie stă „Muzeul instrumentelor de umblat abandonate” de acolo. Posibil ca acum se îndreaptă spre destinaţii mai exotice, cu climă mai caldă, precum Asia de Sud-Est… Tailanda, Indonezia, Malaezia. Via Singapore. Acum se reveneau acasa, pe pămantul „frigurilor veşnice”. Veseli şi bine-dispuşi. Înseamnă că le-a priit al tropice. Foarte guralivi. În finlandeză, desigur! Copii mari! Parcă tot avionul era al lor… Unii încercau sa se aşeze câte doi pe acelaşi loc. Apoi argumente! Halima totală, ce mai! Până la urmă, ajutaţi de ghid şi de personalul de bord, s-au aşezat „cuminţi” la locurile care le erau destinate şi specificate pe talonul de zbor.
„Good evening passengers. This is your captain speaking. First I’d like to welcome everyone on Finnair Flight AY 082”. E vocea căpitanului. Ne anunţă că în curând vom decola şi că venit timpul să ne legăm centurile. Se face linişte. Avionul îşi turează motoarele. Peste câteva minute suntem în aer. Un miros de mâncare începe să gâdile papilele olfactive. Posibil ca bucătarii încălzesc bucatele undeva în burta avionului. Miroase apetisant. După o jumătate de oră, sus pe afişajul electronic, se dă semnalul că putem să ne desfacem centurile. Pe culoare apar cărucioare încărcate cu băuturi. Toţi pasagerii stau la locurile lor, în aşteptare. Stewardesele foarte amabile, numai un zâmbet, întreabă în engleză: „Soft drinks, coffee, tea, vines, beer, spirits…” Adică băuturi răcoritoare, cafea, ceai, vin, bere, spirtoase… Fiecare ce doreşte. Totul gratuit, în afară de alcoolul tare. Aşa este regula pe cursele lor intercontinentale. Lumea comandă în moderaţie, în afară de finlandezi care încep iar chicotelile şi comedia. O dau pe tărie, comandând, aproape fiecare, seturi de sticluţe în miniatură cu vodcă, whisky, gin, rom…
Nu peste mult timp apar alte cărucioare, încărcate cu tăviţe cu mâncare acoperite cu folie de aluminiu. Cina. Mâncare caldă, gustoasă, la alegere: „Chicken pasta, or beef curry?” – adică „pui cu paste făinoase” sau „văcuţa cu sos de coriandru”. Am ales puiul. Mă săturasem la Singapore de atâtea mâncăruri asiatice. Lângă mine un un domn cu aspect matusalemic, tot finlandez, cu o barbă de juma’ de metru şi o beretă roşie pe cap, întreabă stewardesa ce meniu se serveşte la business class. „Aperitiv: file de somon afumat, asezonat cu icre roşii, apoi, muşchi de ren la grătar cu sufleu de cartofi şi sos vânătoresc, lăptuci cu vinegretă şi muguri de bambus… iar ca desert…” îi răspunde automat tânără domniţă, o tailandeză tinerica, frumoasă foc, cu nişte ochii rotunzi şi mari. Veteranul e pus pe şotii! N-o mai lasă să termine, şi exclamă în gura mare în engleză… să audă toată lumea: „Muşchi de ren? Aoleo! Şi cine o să mai tragă sania lui Moş Crăciun?” Complici, cei din grupul finlandezilor râd cu hohote. Apoi repeta onomatopeic, la unison, de parcă ar fi dresaţi: „Ha, ha, ha! Ho, ho, ho!” imitându-l pe Moş Crăciun! Acum sunt super-bine-dispuşi! De fapt aproape toţi au în faţa câte o sticluţă cu tărie… goală. Sau două. Tuturor nordicilor le place să tragă la măsea! Poate pentru că e frig pe la ei, sau poate pentru că băutura e foarte scumpă.
După un timp se lăsă din nou liniştea. Se aud doar murmure… şi zgomotul tacâmurilor. După ce au terminat cină şi se adună resturile de pe măsuţele rabatabile, toţi finlandezii se scoală de parcă ar fi traşi cu cheia şi se aliniază la rând la toaletă. Cuminţi. Cu capul plecat, fără să scoată o vorbă. Aşteaptă, cinci, zece, cin’şpe minute la coadă, după care intră în cabină, stau câteva minute şi se reîntorc la locurile lor veseli şi satisfăcuţi de parcă ar fi cucerit Everestul. Se cuibăresc în fotoliile lor, închid ochii şi se mută în lumea viselor. Ceilalţi călători meşteresc pe la micile televizoare, încastrate în fotoliile din faţa lor. Dar, rând pe rând, abandonează privitul la ecran şi fac şi dânşii ce au făcut deştepţii de finlandezi! Adică trag pe dreapta. Şugubăţul meu vecin, Sami, că aşa a zis că îl cheamă, trotilat de licoarea lui Bachus, doarme dus… Motoarele avionului torc plăcut precum pisicile din jurul sobei. Singura, proteza moşului, scoate nişte sunete de parcă ar trece camionul pe o şosea pe care s-a aruncat antiderapant. Mă fac că îmi schimb poziţia şi îi trag „din greşeală” un ghiont uşor cu cotul. Imediat se întoarce într-o parte şi… tace! E dresat! Ştie el care e antidotul pentru poluare sonoră nazo-buco-faringiană. Acum doarme lin, scoţând din când în când câte un oftat laponic. Mi-e somn şi mie! Oare or fi băgat băgat finnairezii ceva de dormit în mâncare? Aşa fac deci şi eu, închid ochii şi mă scufund în mirajul lui Morfeu… La Singapore e ora 2:00 dimineaţa, iar la Sydney cu două ore mai puţin! Îmi găsesc o poziţie mai comodă şi mi se rupe filmul instantaneu. Somn uşor, vise plăcute…
Visez că sunt în capitala Laponiei, la Rovaniemi, aproape de Cercul Polar de Nord. Rovaniemi, oraşul lui Moş Crăciun. E frrriiiggg! Foarte frig. Mă aflu într-o sanie mică, trasă de şase câini husky siberieni conduşi de un malamut alascan. Vreau să ajung la Polul Nord. Mor de curiozitate să văd ce e pe acolo! Moşu’ mă mângâie pe spinare şi îmi urează drum bun. Săniuţa zboară spre nord. La un moment dat sunt asaltat de un stol de ţânţari enormi cam de mărimea unei vrăbii. Noroc că vitejii mei căţeluşi aleargă ca vântul. Ţânţarii bine hrăniţi, abia pot să zboare de grăsuţi ce sunt. Ne abandonează după o bucată bună de timp îndreptându-se către o turmă de reni care pastc smocuri de iarbă ivite din zăpadă. Ne oprim să ne tragem sufletul, la Aanaar, o aşezare situată într-o poiană dintr-o pădurice de pini. Văd o căsuţă suspendată pe nişte stâlpi asemănători cu picioarele de pui. Un fel de izbusca din poveştile ruseşti. Bat la poartă. Din casa îşi face apariţia un omuleţ cu corp mic şi capul mare. Seamănă cu un Moş Crăciun în miniatură. O barbă albă îi acoperă obrazul. O fi un gnom! O făptură pe care o crezusem că e doar imaginară. Dar acum văd că e adevărat! Viu, viuleţ! Deci există… nu numai în poveşti! Îl salut, mă salută. E îmbrăcat în nişte pantalonaşi lungi, mulaţi pe picior. În partea de sus poartă un cojocel de culoarea roşie. Pe cap are o tichie ciudată, tot roşie, de bebeluş parcă. Ciubotele au clopoţei şi sunt întoarse la vârf ca nişte sănii în miniatură. Pare tare nostim. Îmi vorbeşte într-o limbă pe care o înţeleg, dar nu pot să o definesc. O fi limba Saame? Limba Saamelaienilor. Seamănă mult cu limba ungurească pe care o cunosc. Cred că de aceea putem conversa! Ne mângâiem reciproc pe spate ca să ne încălzim. Şi astfel devenim prieteni. Intră în casă şi se reîntoarce cu un coşuleţ de nuiele în mânuţa. Înăuntru acestuia, douăsprezece perechi de ciorapi cu dungi, roşu şi alb, pe care mi-i face cadou! Păcat că sunt mici, ca pentru păpuşi. Nu pot să-l refuz. Îi dau şi eu un portmoneu din piele de cangur. Se bucura nespus, dându-mi de înţeles că nu a avut niciodată o geantă atât de frumoasă. Îmi iau rămas bun de la piticuţ. De la fereastra casei îmi fac cu mâna alţi gnomi. Copii, adulţi, fetiţe şi băieţi. Ce drăguţi sunt. O iau din loc şi nu peste mult timp ajung la Tromsø în Norvegia. Apoi dintr-o săritură la Alta, trecem Capul Nord şi zburăm ca vântul şi ca gândul spre Arhipelagul Spitsbergen, de unde o cotim spre pol cu cea mai mare viteză. Ajungem la punctul dorit, Polul Nord geografic, când în faţa saniei mele apare o gaură enormă în apa mării, un hău care ne înghite şi pe noi, adică pe mine, căţeluşii husky, malamutul şef şi sania. Dispărem într-un alt tărâm. Tărâmul din interiorul gol al Pământului. Agharta! Cerul e luminat doar de aurora boreală. O farfurie zburătoare îmi trece pe lângă ureche! Or fi aghartoizii buni sau răi cu pământenii!? Mă simt în nesiguranţă. De frică mă… trezesc. Uf ce vise, ce coşmar… Agarta! Tărâmul subteran… Lângă mine vecinul de scaun lucrează intens la distribuirea antiderapantului! Mi-e frig. Aerul condiţionat al avionului funcţionează la maximum. Iau din compartimentul de bagaje o pătură şi mă acopăr. Acum mi-e mai bine…
Stau pe gânduri şi îmi vine să râd! Ce imaginaţie ciudată! Ba nu… Îmi aduc aminte că în urmă cu câtva ani, eu şi cu băiatul meu, de 12 ani atunci, ne făcuserăm planul să ajungem la Polul Nord. Toate astea, după ce îi povestisem subiectul cărţii „The Hollow Earth” a doctorului Raymond W. Bernard. Literatura abundă de asemenea subiecte în care se descrie că Pământul e gol pe dinăuntru. Creduli sunt mulţi. De la preşedinţi americani la scriitori de valoare. De la declaraţiile norvegianului Olaf Jansen, la Prinţul Harry de Walles… cel dornic să viziteze gaura de la Polul Sud. De la Mircea Eliade, cu al său „Zalmoxis, zeul care a dispărut” până la contraamiralul american Richard E. Byrd care declarat în 1947 că, explorând ambii poli ai Pământului pe calea aerului, ar fi descoperit intrările în interiorul gol al Pământului… pe care l-a şi vizitat. Şi eu mă gândisem în naivitatea mea că trebuie să fie ceva „acolo”. Şi chiar dacă nu credeam 100%, ne-am fi ales cu o excursie frumoasă. Un salt de la antipod la antipod. Despre această enigmă se mai vorbeşte şi până în zilele noastre. Am văzut destul de recent, pe youtube un video cu titlul „Colecţia de hărţi Lazeia”, întocmit în anul 2001 de Horatio Valens şi Paul Veneti, unde pe parcursul a două ore sunt prezentate o serie de hărţi vechi ale regiunilor arctice din jurul Polului Nord, în care este descris în special un canion lung de 100 de mile, situat chiar în centrul Polului Nord, prin care râurile de acolo se varsă în interiorul Pământului printr-o deschizătură imensă.
Cucerirea nordului, de către mine şi băiatul meu, a fost făcută doar pe jumătate. Am plecat de la Sydney, spre Europa plini de entuziasm. La Frankfurt am schimbat avionul şi am zburat la Helsinki! Era prin anul 2002. Am ajuns acolo pe 14 iulie, de ziua mea de naştere. După câteva zile am vrut să ne începem excursia. Până la Rovaniemi cu trenul, apoi de acolo cu autobuzul peste cercul Polar de Nord, până în Novegia la Tromsø, şi apoi la Alta, oraş de unde am fi zburat până la Svalbard, capitala arhipelagului Spitsbergen, iar de acolo pe un vapor comercial am fi plecat spre Polul Nord. Suna frumos şi atrăgător! Mai ales pentru doi australieni naivi… care nu prea ştiau cu ce mănâncă nordul. Dar, după informaţiile primite la faţa locului, adică la Helsinki, excursia de la Rovaniemi la Polul nord ar fi costat o avere. Iar condiţiile de transport şi cazare destul de precare. O cameră dublă la un hotel mediu costa câteva sute de dolari. Ba mai trebuie să plăteşti extra pentru a primi cearceafuri şi prosoape. Aşa mi-a comunicat un agent de turism finlandez. Tot el ne-a sfătuit să ne înarmăm cu câteva spray-uri contra ţânţarilor dar vrem să rămânem vii! Ne-a mai povestit o droaie istorioare reale, cică, despre gnomi, elfi şi trolii cei răi! Încerca totuşi, să ne convingă că nu aveam ce căuta la pol… că această misiune rămâne în sarcina exploratorilor profesionişti. Că nu există nicio Agharta! Că totul e doar o legendă… Oare această încercare de a ne convinge o fi făcut parte din teoria conspiraţiei! L-am ascultat totuşi şi am abandonat proiectul, spre necazul celui mic şi al meu, desigur. Ni s-a sugerat să ne continuăm excursia în partea sudică – mai blândă ca clima – a Penisulei Scandinave. I-am urmat sfatul şi nu ne-a părut rău mai apoi! Am văzut patru ţări minunate, Finlanda, Suedia, Norvegia şi Danemarca şi o mulţime de oraşe. Ne-am îmbătat de frumuseţea fiordurilor norvegiene şi de peisajele minunate întâlnite în cale. Uitasem să vă spun că ne cumpăraserăm din Australia un „Eurail Pass” care ne oferea posibilitatea ca timp de două săptămâni să călătorim fără nicio altă plată pe toate trenurile europene. Deci şi cele scandinave. În felul acesta ne mişcam uşor. Săream în primul tren şi o luam fără probleme de la Helsinki la Turku, de la Stockholm la Upsala, de la Oslo la Bergen, sau de la Gothenburg la Copenhaga, via Malmö. O excursie minunată! De neuitat! Aşa că nu este de condamnat – rog cititorii să mă scuze – că încă după atâţia ani mai visez la acele locuri şi desigur la o expediţie la Polul Nord. Cine ştie, poate o voi realiza odată…
Mă scol de pe fotoliu, ies pe culoar şi mă îndrept spre partea din spate a avionului. A venit vremea să-mi fac gimnastica antiembolică. Mă fixez în spaţiul liber dintre cele două toalete şi încep: „Unu-doi, Unu-doi… pe vârfuri, pe călcâie, genuflexiune, apoi iar unu-doi… ş.a.m.d.” Trecem la exerciţii cu braţele… apoi iar „unu-doi… faceţi toţi la fel ca noi!”. Nu după mult timp am şi tovarăşi de fitness… mai tineri, mai în vârstă… Fiecare demonstrează ce ştie. Bine că nu avem muzică. Vă daţi seama ce s-ar fi întâmplat dacă am fi făcut Aerobics sau Zumba!!! Clătinam avionul şi cine ştie pe unde şi cum ajungeam la sol. Unii „gimnaşti” îşi rotesc capetele, alţii fac exerciţii de extensie, exerciţii izometrice… Mens sana… in corpore aero-sano! Se umple şi culoarul din spate. Dezmorţiţii încep să fie mai vioi şi mai bine-dispuşi. După o jumătate de oră toţi membrii grupării sportive ne retragem încet-încet spre fotoliile noastre.
Deschid televizorul, caut un film, o comedie. Mă delectez cu „Police Academy – Citizens on patrol”. Producţie 1987! Veche, dar bună! Regia: Jim Drake. Distribuţia: Steve Guttenberg, Bubba Smith, Michael Winslow, Bobcat Goldthwait, Tim Kazurinsky, G.W. Bailey… şi alţii. Cei mai comici mi se par personagele Zed şi Sweetchuck (Goldthwait şi Kazurinsky). De milioane! Un nou cuplu gen Stan şi Bran!? Mor după ei… Mă simt atât de bine, vesel, mulţumit. După ce se termină filmul mai dau o fugă la revigorarea circulaţiei sanguine. „Unu-doi, unu-doi, faceţi toţi la fel ca noi…” Apoi rog stewardesa să îmi ofere un pahar de vin alb şi o apă minerală. Îmi fac un şpriţ, spre uimirea acestei, dându-mi seama că tailandezii nu au ajuns încă la epoca şpriţului, adică să mixeze apă cu vinul. Nu după mult timp mi se face din nou somn. Mă acopăr cu pătura, închid ochii şi adorm, fără vise de data aceasta. Nu sanie, nu poli, nu moşi crăciuni, nu ţânţari barosani… Doar blank! Somn profund.
După mai multe ore, mă trezesc simţind în nări un miros plăcut de mâncare. Deschid ochii şi văd avionul luminat al giorno. Mulţi pasagerii se vânzolesc pe culoare. Personalul de la bord împarte sticluţe cu apă plată. Rece-rece! Apoi urmează din nou cărucioarele cu mâncare. Breakfast time! Adică timpul micului dejun. În nişte tăviţe de aluminiu ni se oferă o omletă, cârnăciori, ciuperci, spanac. Plus un iaurt cu căpşuni. Într-un recipient separat, desigur! Apoi sucuri, apă, ceai sau cafea. „Coffee or tea!?” mă întreabă duduia cu ochi rotunzi. „Cofee please!”. Simt o mulţumire trupească şi sufletească. E bine să fii turist, călător… Mai ales că mă aşteaptă atâtea surprize plăcute pe continentul european. Oare!?
Lumea se aşează din nou la rând la uşile toaletelor. Unii răbdători, alţii, cu urgente, mai neastâmpăraţi… Nu după mult timp un mesaj al „your captain speaking” ne anunţă că vom ateriza la Helsinki în aproximativ o oră. Ok! Am mai realizat un segment din excursia mea. Nu mă simt obosit. Nu după mult timp ni se comunica să ne punem centurile. Aşteptam cu toţii cuminţi aterizarea. Acesta este lină… Posibil că piloţii fiind de-ai casei au mare experienţă cu pistele de aici. „Wellcome to Helsinki-Vantaa Airoport”, se aude în difuzoare, „…the outside temperature îs 7 degree Celsius!” Mă uit la ceas. Cele 12 ore de zbor au trecut ca prin minune. Este ora 6:35, ora Helsinki. La Singapore este 11:35 după amiază. La Sydney 13:35 – în aceeaşi zi. Cam frig… Îmi scot din bagajul de mână un pulovăr şi mă îndrept spre ieşirea din avion. „Kiitos, silti mukavaa matkaa!” (Mulţumim, călătorie plăcută în continuare!) îmi spun membrii personalului de la bord aliniaţi lângă ieşire. Cu toţii numai un zâmbet, proaspeţi, cu uniformele într-o condiţie impecabilă… de parcă nu ar fi tras la galere în ultimele 12 ore! „Kiitos!” le răspund, la rândul meu, tot în finlandeză, graţie… „Google translate”! Valijoarele pe rotile fac un zgomot plăcut pe duşumeaua acordeonului de trecere de la avion spre clădirea aeroportului. Toţi se îndreaptă grăbiţi spre destinaţiile lor. Unii coboară la Helsinki, precum guralivii mei colegi avion, alţii sunt în căutarea sălii de transfer de unde vor pleca spre alte locuri din Europa sau din lume. Printre aceştia, ultimii, fac parte şi eu! Voi sta în tranzit pe aeroportul Vantaa aproximativ 3 ore. Apoi voi lua avionul spre Budapesta…
———————————————-
(VA URMA)
George ROCA Sydney, Australia
6 septembrie 2013 (R) 6 august 2023
