Capela Sixtină. Au şi trecut cinci sute de ani de când Michelangelo Buonarroti a semnat, în faţa Papei Julius al II-lea, contractul de-a picta tavanul Capelei Sixtină, care până la acea dată era doar o boltă albastră cu o puzderie de stele palide. După opt ani de creaţie artistică asiduă, Michelangelo a dăruit omenirii o capodoperă unică a GENEZEI. O artă lucrare unică, o interpretare nouă, personală a genezei, care de atunci şi până acum uimeşte şi tulbură pe toţi acei care au privit-o şi o privesc, şi vor să-i afle rosturile, semnificaţiile şi sensurile, după care rămân copleşiţi de admiraţie sau devin suspicioşi, indignaţi, protestatari. E bine să se ştie că iniţial Michelangelo nu a vrut să picteze această boltă celestă a Capelei Sixtină, dar Papa Julius al II-lea avea o puternică şi dominantă personalitate, şi Michelangelo la fel, acceptând contractul numai după ce a primit toate asigurările din partea papei că are libertatea deplină de gândire şi creaţie.
După douăzeci şi şapte de ani de la terminarea GENEZEI, Michelangelo se întoarce din nou la Roma, la Capelă Sixtină, unde cu un nou contract, de data aceasta în faţa Papei Paul al III-lea, începe să picteze JUDECATA DE APOI. Este 1535, iar marele arhitect, sculptor şi pictor are 61 de ani, o experienţă şi concepţie de viaţă diferite de cele de la 31 de ani când a pictat bolta Capelei Sixtină. Trebuie menţionat acest amănunt, pentru că în acest interval s-au întâmplat evenimente deosebite în Sfântul Imperiu Roman de Apus, în catolicismul lui, care au marcat profund personalitatea artistului şi se reflectă pregnant în fresca JUDECATĂ DE APOI, ce pare mai mult o izbucnire de revanşă, de pedeapsă neiertătoare, o osândă eternă. O apocalipsă! Judecătorul este Isus, şi pe toată fresca aceasta înaltă de 14 metri şi lată de 12 metri, toţi cei chemaţi pentru Judecata de Apoi se rostogolesc contorsionaţi de păcate şi durere în iad! Nici o urmă de tron al judecăţii, de balanţă a judecăţii, de cărare, de umbră către vreun Paradis. Judecată de Apoi exprimată vizual de Michelangelo pare dezlănţuirea unui nou potop, unul apocaliptic!
De ce a pictat aşa, de ce această reprezentare? Pentru că recentele evenimente istorice au avut un impact puternic în conştiinţa lui. Totul a pornit de Martin Luther, care în 1517 a lipit tezele sale pe uşa bisericii din Wittenberg. Se năştea protestantismul german, lutheranismul, care s-a răspândit cu viteză de cutremur, zguduind din temelii rapacele catolicism de la Roma. Martin Luther a criticat aspru dogmele catolice abătute de la învăţăturile biblice iniţiale, a criticat organizarea biserici catolice devenită extravagantă, fastuoasă, dar mai ales a condamnat comerţul ei cu indulgenţe. Indulgenţele au intrigat pe mulţi catolici şi a declanşat extinderea protestantismului în marea masă a creştinilor cu urmările lui. De acum înainte catolicismul papal a început să piardă un mare număr de susţinători, care trecând la protestantism deveneau faţă de Roma oponenţi, ostili, duşmani.
Tot în această perioadă, a difuzării fulminante a protestantismului în Sfântul Imperiu de Apus, s-a accentuat un conflict între Papa Clement al VII-lea şi Împăratul Carol Quintul care, împărat fiind, a trimis spre Roma o armată de mercenari francezi, spanioli şi germani. Aceştia din urmă, în majoritate deja erau lutheranişti cu puternice resentimente antipapale. Cum împăratul nu îşi mai plătise mercenarii de când au intrat în Nordul Italiei, le-a promis că le dă Roma pe mână dacă o cuceresc. Această promisiune a declanşat un infern în Roma, când a căzut în mâna mercenarilor. Istoricii au comparat aceast asediu, această cădere a Romei cu cea a Babilonului, Cartharginei, Ierusalimului, descriind ororile mercenarilor care au prădat oraşul, au violat şi omorât călugăriţele, au pus preoţii să facă slujbe obscene după care îi maltratau până ce mureau. Întreaga gardă elveţiană, care apăra Vaticanul, a fost nimicită iar papa a scăpat fugind printr-un tunel, pentru că mercenarii germani vroiau să-l suprime. Acest cumplit infern, în care creştinii se omorau între ei, a marcat profund gândirea multor cărturari şi artişti ai acelor vremuri, printre care şi pe Michelangelo Buonarroti. În Judecata de Apoi se reflectă cel mai pregnant starea de spirit pe care o avea marele artist în acea vreme. Istoricii de artă, de-a lungul generaţilor, au subliniat cu intuiţie şi detalii din pictura judecăţii de apoi acest adevăr. Citind volumul criticului de artă, Andrew Graham-Dixon, personalitate recunoscută în anglofonie, m-a frapat şi pe mine, mai ales după ce din nou, recent, am contemplat frescele Judecăţii de Apoi ale bisericelor bucovinene, care reprezintă în stil bizantin o adevărată judecată, în timp ce din originala frescă a lui Michelangelo nu reiese o asemenea judecată ci se evidenţiază proeminent doar un atotcunoscător stăpân neiertător, fără balanţă în faţa celor chemaţi pentru păcatele lor. Parcurgând Biblia, comparând frescele, meditând se pot trage mai multe concluzii.
Pe un fundal cu cer albastru întunecat, ca de furtună, în mijlocul frescei, pe un nor mic, în poziţie erectă, ISUS, fără barbă, imens, aproape dreptunghiular, eclipsând soarele din spatele său, are o atitudine de acuzator dezlănţuit, ca şi cum ar hotărî sfârşitul lumii. Cu mâna dreaptă ridicată deasupra capului, dând impresia unei forţe necruţătoare, nemiloase, parcă aruncă anatema asupra celor chemaţi din toate zările la judecată, şi pe ale căror feţe se citesc numai nelinişte, temere, groază. Înfăţişarea şi atitudinea lui Isus este după mulţi critici de artă absolut ameninţătoare, iar feţele şi corpurile celor înviaţi de trompetele îngerilor seamănă cu a celor pictaţi în scena potopului pe bolta Capelei Sixtină, potopul fiind tot o hotărâre judecătorească, după care omenirea tot nu a învăţat mare lucru. Pentru ce să mai înveţe/învăţăm când trăim doar odată şi suntem efemeri?
Alături de Isus se află Maria, virgină şi diafană, cu faţa aplecată şi privirea întoarsă de la atitudinea judecătorului, care priveşte în stânga jos, unde cei înviaţi din morţi se prăvălesc îngroziţi în infern. Şi unii, dintre cunoscătorii artei lui Michelangelo, au interpretat reacţia Mariei ca una de figuraţie, neamestec, chiar de teamă.
Şi totuşi, în această puternică frescă a hotărârii finale a Fiului lui Dumnezeu, pe care Michelangelo a pictat-o stăpânit de evenimentele ce au dezbinat catolicismul şi au dus la cotropirea şi prădarea Romei de către forţele antipapale, de adepţii luteranismului, vine cu o idee personală, nouă a Judecăţii de Apoi. Pe lângă cei şapte îngeri cu trâmbiţe, menţionaţi de Sfântul Ioan în Apocalipsă, Michelangelo în fresca sa, mai adaugă doi îngeri cu o carte deschis, în care fiecare înviat spre judecată să-şi poată citi faptele vieţii şi să se judece singur. The idea that each man must ultimately pass judgement on himself was surely Michelangelo’s own – scrie Andrew Graham-Dixon în volumul său Michelangelo and the Sistine Chapel. Pământenească şi omenească este această idee ca fiecare muritor să se autojudece în timpul vieţii sale, dar pentru această autojudecată e nevoie de părinţi credincioşi şi cinstiţi, educatori buni şi morali, de discernământ şi determinare personală. E un cerc mare, şi dacă un segment din el lipseşte totul se poate nărui şi prăbuşi în Infern, în timpul vieţii sau la Judecata de Apoi!
Orice admirator al artistului, privind acest izbitor ansamblu al judecăţii omenirii se întreabă de ce a redat-o în acest mod aprig, aproape violent! Ca să înţeleagă şi răspundă corect trebuie să cunoască cadrul istoric al acelor vremuri, despre care am insistat, şi care a determinat marelui gânditor şi artist o stare de spirit şi conştiinţă ca să ne înfăţişeze mai mult o apocalipsă decât ca o judecată cum şi-au imaginat-o alţi artişti, sau mulţi muritori pentru ei înşişi. Desigur, pe lângă acest cadru istoric sunt şi multe alte detalii din această capodoperă asupra cărora ar trebui să ne oprim. Mă opresc la faptul că şi Michelangelo îl înconjoară pe Isus cu îngeri şi sfinţi, printre care sfântul Petru are două chei. Două chei! Alături, Apostolul Bartolomei ţinând în mână propria sa piele după martirizare, dar a cărui cap este un autoportret al pictorului! Un alt detaliu, foarte mult comentat în fel şi chip, este cel din colţul drept de jos al Infernului în care este portretizat Biagio da Cesena, măiestrul de ceremonii al Papei Paul al III-lea, care l-a criticat foarte aspru pe Michelangelo pentru aceasta frescă. Nu insist asupra cuvintelor folosite de măiestrul de ceremonii, doar ca fapt divers asupra detaliului că Michelangelo s-a răzbunat pe el, aşezându-l în Infern, încolăcindu-l cu un şarpe care îi muşcă penisul! Biagio da Cesena a fugit la papă şi s-a plâns de această replică a lui Michelangelo, la care papa a spus ceva ce ar trebui să aflăm, învăţăm şi să nu uităm: „Este chiar şi peste puterile mele de papă să eliberez pe cineva din infern”.
