„Un copil poate oricând să înveţe un adult trei lucruri: cum să fie mulţumit fără motiv, cum să nu stea locului niciodată şi cum să ceară cu insistenţă ceea ce îşi doreşte.” (Paulo Coelho)
Într-o casă primitoare, de lângă marginea oraşului, locuia familia Stancu. Soţul, Eduard, era pasionat de cărțile ce destăinuiesc poveşti cu dragoni şi creaturi mitice. Toată biblioteca lor era înțesată cu astfel de povești. Dintre toate cărţile, cea mai dragă îi este una singură, Dragonul de Fier. Când te uitai la ea rămâneai vrăjit din prima clipă. Avea coperta din catifea roşie, căptușită pe margini cu fir auriu. Pe coperta cea roșie stătea împleticit un dragon din fier ce ţinea închisă cartea cu dinții săi ascuţiţi. Capul avea forma unei cleme, care, dacă o apăsa, deschidea cartea. Foile fuseseră citite de prea multe ori şi aveau urme de cafea din loc în loc.
Eduard în ultima vreme devenise mai sumbru și uitase de aventurile care îl țineau mereu fericit. Zilele la muncă îl plictiseau, iar în timpul liber nu mai era atras de nimic. Soţia lui, Cătălina, începuse să observe tristețea din ochii lui. Trăia cu speranța că într-o zi va reuși să-i schimbe spiritul îmbâcsit de cotidian. Însă orice facea, nu reușea să îl anime. Nimic nou, totul era la fel.
Într-o zi veniseră în vizită finuții lor, Bebis și Beba, împreună cu părinții. Ca o gazdă bună, Cătălina îi servise pe copii cu dulceaţă de portocale şi cu câte un pahar de apă. Adulţii se bucură de un lichior dulce-amărui făcut în casă de Catălina. Pe măsuță le pregătise nelipsitele castronașe cu alune şi covrigei sărați. Nimic nou, totul era la fel.
Plictisiţi, Bebis și Beba se hotărâseră să dea târcoale prin casă. Descoperiseră uimiţi faimoasa bibliotecă a lui Eduard în camera alăturată. S-au oprit pentru o clipă și au admirat rafturile pline de cărți. Le puteai citi în ochi dorinţa arzătoare de a le atinge şi de a le răsfoi pe fiecare în parte.
Trecând pe lângă ei, Cătălina îi întrebă:
– V-ar plăcea să citim împreună o poveste din cărţile nașului? Care vă atrage mai mult?
– Cea roșie, cu dragonul încolăcit, a răspuns de îndată Bebis.
Cătălina știa că această carte era de neprețuit și sub nici-o formă nu era de joacă. Pusă din nou pe fapte mari, fără să se mai gândească, îşi încearcă totuşi norocul şi îl întreba pe Eduard:
– Dragul meu, le arăţi copiilor cartea ta, Dragonul de fier?
Eduard îmbufnat pe fotoliul său tocit de vreme, se pregătea să inventeze o scuză să nu scoată cartea la vedere. Însă când văzu pe faţa copiilor așa o mare dorință și curiozitate, își adusese aminte cât de mult îi facea plăcere să citească această carte. S-a ridicat din fotoliu strigând hotărât:
– Adu, te rog, cartea! Este vremea să trezim dragonul.
Cătălina tresare uimită și întinse mâna după carte. Rămânându-i privirea ațintită către soţul ei.
– Haide, draga mea, copiii aşteaptă! a trezit-o la realitate Eduard. A luat cartea din mâinile Cătălinei aşezăndu-se turceşte pe covorul din mijlocul sufrageriei.
– Poftiţi, copii! Faceţi-vă comozi. O să aveţi parte de o aventură de neuitat, le-a spus încântat Eduard.
Copiii s-au trântit pe covor lipsiți de orice reținere. Eduard a pus cartea pe jos, a apăsat cu grijă pe capul dragonului şi a deschis-o. S-a trasnformat înt-un povestitor dintro-dată într-un povestitor plin de pasiune. Sufrageria prinsese viață. Toată lumea era atentă şi nerăbdătoare să asculte povestea. Totul nou, nimic la fel.
Cu o voce suavă începuse să citească. Carte conținea mai mult decât nişte simple foi. Coperta se tranformase într-o hartă, iar într-un plic lipit de spatele ei stateau niște mici figurine. Cu aceste mici personajele, poveastea era animată și devenea magică: dragoni, vraci, vrăjitori, cavaleri, elfi şi animale de tot felul se regăseau în plic. Eduard le-a scos încet și a început să se joace cu ele în timp ce povestea.
Fără să ezite vreo clipă, bucuroasă de ce vedea, Cătălina se aşeaza lângă soțul ei cu ochii înlăcrimați de bucurie. Încet-încet mişca figurinile în ritmul poveştii împreună cu copiii. Acum toată lumea stătea în genunchi şi se joaca. Totul nou, nimic la fel. Seara devenise o aventură pentru toți cei din casă. După ce jocul se sfârșise, copiii, fericiţi, îi promit nașilor că vor mai veni în vizită pentru o nouă seară plină de magie.
După această seară minunată Eduard și-a recăpatat pasiunea și a readus aventura în viața lui prin joacă și lectură. A realizat că vârsta și viața cotidiană nu trebuia niciodată să îi permită să uite de copilul din el.
„Viaţa e jocul care trebuie jucat”. (Edwin Arlington Robinson)
——————–
Andra BUCUR
Sibiu, 30 iulie 2023
