Nu cred că voi afla vreodată cine a interpretat, la radio, în copilăria mea, îndrăgitul cântec, „Tangoul de demult”. Dar nu voi face o tragedie din asta. Nu acum, când am la dispoziție mult mai mult timp să mă redefinesc, după cum ne dictează moda zilei, lăsând trecutul în urmă și să trăiesc împăcată în prezent. Am tendința nesănătoasă să privesc spre trecut. Nu degeaba afirmă doctorii de suflete, că trecutul nu trebuie târât după noi ca o coadă bulversantă și inutilă.
Dacă aș ține cont de prezent, ar trebui să mă supun schimbărilor. Dar ele nu sunt pe gustul meu, căci nu îmi place noul. Și apoi, ar fi necesar să renunț la multe. Ar trebui să nu mă mai îmbrac în rochii și în deux pieces; să adopt o ținută sport. Din păcate chiar dacă aș vrea să mă îmbrac comod nu pot să îmi permit acest lux. După cum nu pot nici să mă încalț în teniși ori bascheți sau cum se vor fi numind acum, așa cum o făceam când mergeam cu porcii sau cu vitele la pășune. De ce, oare? Simplu, îmi provoacă repulsie. Nu era prea plăcut să îi încalți pe căldurile verii. Și cum nu-i suportam pe picioarele goale, îmi puneam șosetele, apretate după obiceiul mamei. Și pe deasupra soarele jucăuș mi le tatua pe picioare, un fel de bonus solar. Chiar dacă aș vrea, nu aș putea renunța să mă îmbrac așa cum considera mama, că ar trebui să se îmbrace o femeie, una după chipul și asemânarea dânsei. Mama considera că am avut de la cine învăța cum să ne înveșmântăm și cum să ne comportăm în orice situație. Ar fi păcat ca străduința mamei să nu dea rezultate și să ajung în situația de a îmi târși alene picioarele după mine, în pantofi comozi. Voi rămâne, atât cât se va putea, așa cum am fost clădită, măcar din respect pentru munca fără odihnă, în care mama s-a autoexilat. „M-oi odihni când oi muri” spunea ea.
Păzitul animalelor îmi oferea un avantaj. Și nu unul oarecare, ci îmi dădea posibilitatea de a citi. În plasa cu sticla de apă se afla măcar o carte. În funcție de cât de bogată era pășunea și cât de liniștit era animalul păzit, în general văcuță, puteam citi cât era ziua de mare. Ceea ce nu puteam face la strâns fân, la sapă, la cules porumb, fasole și alte legumerii. Am amânat nepermis de mult să povestesc despre lecturile mele. Nu aș vrea să fiu suspectată că nu am niciun viciu. Vai mie! Să fie viciu, să fie un păcat sau doar fuga de realitate?
Poate că nici nu știu de unde și cu ce să încep. Să încep cu începutul… nu s-ar cădea, „câți ca mine” au trecut prin asta. Unii și-ar fi dorit să învețe și nu au avut șansa. Am avut voie să învăț dar nu pot spune același lucru despre lectură. Puteam citi duminica și în sărbători. În vacanțe, când nu eram pe câmp, coseam de zor. Lucrul de mână era nu numai un moft al mamei ci și o materie școlară. La liceu aveam chiar o zi pe săptămână cusături și tricotaje. Alte colege făceau practică la chioșcul de plăcinte al liceului, unde nu era rău, dar mi se părea prozaic și vulgar.
Coseam de mică tot felul de servețele și sarvete din pânză, tort sau etamină. Operam păretare pe care scria: „Fripturică cozonaci, bărbățelului să-i faci.”, „Nevestica mea frumoasă știe bine să gătească.”, „Păunașul codrilor, cântecul feciorilor.” Desigur că tricotam și făceam cipcă.
Dacă reacționez ciudat la întrebările legate de citit o fac din motive bine întemeiate. Adică mi se pare atât de firesc să citesc, ca spălatul pe dinți. Ciudat, nu îmi aduc aminte să mă fi întrebat cineva dacă îmi spăl dinții. Necititul este o problemă a acestor vremuri încălțate în adidași. În familie se citea Biblia și cărți de rugăciune, greco-catolice păstrate de bunica din tinerețe. Apoi au apărut și cele ortodoxe. Primele cărți laice au intrat o dată cu premiile școlare ale Valeriei-Ana, sora mai mare și apoi cu ale mele. Noroc cu lecturile obligatorii care ne-au legitimat drumurile la Biblioteca Comunală, Ulmeni (pe Someș) căci dacă am schimbat județele, ba Sălaj ba Maramureș, Someșul rămâne un reper stabil, încă.
Crescând, vizitele mele la biblioteca comunală s-au întețit. Prindeam momentul când părinții erau plecați la lucru. Mergeam la bibliotecă cu sothiorul îl umpleam de cărți și veneam repede acasă să le ascund. În vacanțe coseam cu porția. Pe câmp nu duceam lucrul de mână, deși mamei i-ar fi plăcut să vadă lumea, cât suntem de harnice. Puteam să fur cititul atunci când vremea îmi permitea să stau în ogradă. Ascundeam cartea sub funduleț. Coseam o bucată bună, suficient să nu trezesc suspiciunile mamei, că aș fi tras chiulul. Când auzeam portița, repede ascundeam cartea și coseam de zor. Câtă frică am purtat, din cauza cititului pe furate, doar bunica știa. Iarna era mai greu. După cum am spus mama avea calități la superlativ dar și defecte. Nu am primit bătaie niciodată dar cicăleală cât a încăput. Noroc cu bunica Valeria, soacra ei, fiind mereu în prejma noastră, o citălea: „Cu vorbă bună, Cornelică” îi spunea mamei cu blândețea care o definea. Și, dacă am ajuns la bunica, îmi dau seama că nu am mâncat de foarte mulți ani, coraste. Cine a trăit în preajma văcuțelor a mâncat și laptele lor brânzit. Primul lapte muls, de la una din Mândraiele noastre, după ce a sosit vițelul pe lume, era pus la fiert. În momentul fierberii se alegea partea solidă, ce plutea printr-un fel de zer. Până la urmă, în așteptarea laptelui, pe care îl beam cald abia muls, erau bune și corastele. Acum sunt și ele doar o amintire.
—————————-
BUD Florica
„Pofta-n cui și alte pohte”
Editura „eLiteratura”, București, 2022
ISBN:978-606-001-442-3
