„Tot ceea ce ne irită la alţii ne poate face să ne înţelegem pe noi înşine.”
(Carl Gustav Jung)
Aceasta este povestea mea. Este ultima poveste din această carte și cea mai grea lecție a mea.
Se întâmpla pe vremea când lumea mea era binecuvântată de cei doi copiii ai mei la vârste încă fragede și condimentată dulce-picant de soţul meu drag. Prietenii din jurul meu îmi bucurau zilele împrospătându-mi mereu viața cu un aer curat. Bunăstarea mea era direct legată și de natură. Indiferent unde mă regăseam, nu ratam niciodată ocazia s-o îmbrățișez. Iubeam muntele și tot ce putea oferi el. Dormeam sub cerul liber privind stelele și luna. Mă plimbam prin pădurile dese și culegeam ciupercuțe. Marea reușea mereu să mă relaxeze și să mă vindeca de toate supărările mele. Totul era minunat. Așa mă vedem eu fericită. Cel puțin așa credeam eu, până într-o zi când totul nu s-a mai potrivit cu nimic din ceea ce știam. Nimic nu mă mai mulțumea și nu mai puteam fi prezentă să văd toate lucrurile minunate din preajma mea.
Culorile puternice care compuneau viața mea se ștergeau rând pe rând. Copiii mă oboseau, prietenii dispăreau, iar natura era tot mai departe de mine. Mă rupeam de tot ceea ce iubeam și nu realizam cu adevărat ce mi se întâmplă.
Într-o seară, punându-mă în pat, am început să mă gândesc încotro s-o apuc, cum să găsesc un răspuns la problemele mele. După ce am închis ochii nu trecu multă vreme și în fața mea a apărut o siluetă de femeie. M-am ridicat din pat, în timp ce îmi frecam bine ochii. Mi-a întins mâna și mi-a spus:
– Haide cu mine, mămică. Linișteste-te! Totul va fi mai bine. Nu am apucat s-o ating complet că deja se facuse dispărută. În jurul meu era cât vedeai cu ochii regăseai numai nisip fierbinte și o mare de apă. Mă aflam pe o plajă pustie și călduroasă. Briza mării mă liniștea. Pe deasupra mea zburau pescăruși.
Silueta apăruse din nou într-o rochie de vară ce flutura în bătaia brizei, nu departe de mine.
– Aici ești în siguranță, m-a liniștit ea.
– Unde ne aflăm? am întrebat-o curioasă.
– Acest loc reprezintă liniștea ta sufletescă. Vezi, dragă mamă, ai uitat cum arată sufletul tău, nici nu mai știi să ajungi la el.
– Cred că ai dreptate. Am uitat să trăiesc zilele bucurându-mă de ceea ce mă reprezintă pe mine cu adevărat. Am lăsat prea mult timp să treacă pe lângă mine, oferindu-mă tuturor și pe mine m-am uitat.
– Așa este! Vezi mami, țestoasa aceea? mi-a atras atenția femeia arătându-mi o broască țestoasă care își făcea loc pe nisip. Ei, bine, află că și viaţa ei cândva a fost dificilă. Când s-a născut pe acestă plajă, a ieșit singură din ou și a învățat să treacă de cele mai grele obstacole ca să ajungă în mare, căci plaja aceasta era cel mai periculos loc pentru ea când s-a născut. Putea fi mancată de păsările mării sau să se piardă pe drum spre mare. A fost nevoită să plece spre largul mării de mică ca să poată supraviețui. Drumul pe care l-a parcurs până la apă a fost cel mai greu lucru pe care l-a făcut. Însă, uite! A izbutit și acum poate să trăiască fericită și liniștită. Așa trebuie să faci și tu. Acceptă orice provocare care ți se ivește în cale. Îmbrășiseaz-o și spune-i mulțumesc pentru că te-a făcut mai puternică.
Femeia s-a transformat într-o oglindă și a dispărut rămânându-i numai vocea:
– Uite-te bine și spune-mi ce vezi?
– Tristețe și supărare.
– De ce vezi acest lucru?
– Toată lumea mea se destramă și se îndepărtează de mine.
– Și știi de ce se întămplă asta?
– Da! Toată lumea vrea o fărâmă din mine, toți mă încarcă cu respnsabilități și mă judecă la fiecare pas.
– Arată cu degetul tău cine a grăit aceste vorbe, spune femeia liniștită.
Plângând am arătat cu degetul în față. Oglinda a reflectat imaginea mea. Degetul era îndreptat exact înspre mine. Dintr-o dată am realizat cât de puternice pot fi cuvintele aduse și lasate de mine să mă distrugă și în același timp ar fi putu să mă facă puternică.
– Am lăsat ca tot ce este în exterior să îmi distrugă sufletul meu viu și copilăros, fără să văd greșelile mele în toate situațiile. Nu voi mai lăsa cuvintele să îmi mai facă rău de acum înainte. Numai eu pot fi vinovată de schimbările din viața mea.
Acum mă simșeam o alta persoană. Un suflet pierdut care s-a regăsit pregătit de orice va veni de acum înainte. Plină de creativitate și drgoste în suflet voi pașii în viața mea, creată numai de mine, nu de alții.
Am revenit în camera mea și m-am întins înapoi în pat respirând ușor.
– Le mulțumesc tuturor celor care mi-au deschis ochii și celor care au fost alături de mine și la bine și la rău
Iar, voi, familia mea iubită, veți fi steau mea polara de pe cer. Vă iubesc!
SFÂRȘIT
——————–
Andra BUCUR
Sibiu, 15 august 2023