A început Festivalul American de Dans Modern – 2011. Este sărbătorită cea de a 78-a stagiune a dansului modern. Spectacolele se desfășoară, conform tradiției dobândite, în lunile iunie și iulie ale fiecărui an, în sălile: Performing Arts Center și Reynolds Industries Theater – Duke University, din orașul Durham, Carolina de Nord. În data de 9 iunie a avut loc spectacolul de Gală, la Centrul Artelor Performante, iar în zilele 10, 11 și 12 iunie pe scena Teatrului Universității din Duke este programat a se desfășura spectacolul ROSAS, primul din suita de spectacole ale acestei sesiuni, reprezentații ale culturii coregrafice care fac parte din cultura noastră spirituală.
Pentru spectacolul din seara zilei de 12 iunie am plecat de acasă pe o vreme de furtună. Dintr-o dată cerul devenise mohorât, trist, iar noi ne doream să învingem această tristețe cu muzică și dans. A plouat intens pe o porțiune a șoselei, dar așa cum ne-a obișnuit vremea în acest spațiu al lumii, furtunile vin rapid, se desfășoară turbulent, și foarte curând trec, cerul înseninându-se, nelăsând loc tristeții în suflet.
Spectacolul intitulat ROSAS DANST ROSAS îl are coregraf pe Anne Teresa De Keersmaeker cu studiile de dans absolvite la școlile de Artă din New York și creatori pe Adriana Borriello, Anne Teresa De Keersmaeker, Michele Anne De Mey, Fumiyo Ikeda.
Dansul este executat de patru tinere dansatoare : Tale Dolven – născută în 1981 în Norvegia, Sue-Yeon Youn – născută în 1981 în Coreea de sud, Elisaveta Penkova – născută în1981 în Rusia și Sandra Ortega Bejarano – născută în1984 în Spania.
ROSAS DANST ROSAS a dobândit un imens succes internațional, a devenit clasic și a rămas un număr permanent în repertoriul trupei Rosas. De la debutul acestui dans – 1983, el a fost învățat de noi grupe de dansatori. În 1997 Tierry De Mey, compozitor și producător de film, a realizat un film despre desfășurarea interpretării dansului respectiv, în fiecare variantă de distribuție a generațiilor de interpreți.
Dansul începe cu cele patru femei care stau pe scenă cu spatele la audiență; primul moment al mișcării este căderea pe spate a dansatoarelor (în ordine inversă) și imediata rostogolire totală, adică făcută aproape ca o răsturnare și înaintare. În primele momente de rostogolire muzica execută bătăile din ce în ce mai intense ale ceasului, dansatoarele realizând necesitatea trezirii la lucru, dar oboseala le prelungește chinul sculării. Ceasul a încetat să mai sune, trupurile se rostogolesc executând superbe figuri de gimnastică, femeile realizează ivirea zorilor, „gimnastica dimineții” continuă. O singură muzică se aude, este cea a trupurilor umane, răsuflând din greu, în timp ce glisează pe pardoseala scenei. Apoi începe ritmul instrumentelor, lovind perpetuu, obsedant, sincronizându-se astfel cu mișcările trupurilor. Muzica din cea de a doua parte este compusă de Thierry De Mey, născut în 1956, compozitor și producător de film și Peter Vermeersch – compozitor, clarinetist, saxofonist. Este o muzică intens ritmată, adecvată perfect mișcărilor de dans. Dansul prefigurează tensiunea caracteristică acestei piese, contrastul dintre structura rațională și cea emoțională, dialectica dintre agresiune și sensibilitate, interacțiunea dintre unison și contraargument, dintre uniformitate și individualitate. Unele femei obosite de ritmul intens al vieții adorm, se trezesc, își reiau activitatea, zâmbesc celor din jur pentru comunicare, încearcă să iubească și să mulțumească pe toată lumea; dansând energic și grațios în același timp, exprimă felul cum sunt antrenate în ritmul vieții (îl putem numi „dansul vieții”). Energia le invadează din nou ființa, dar egoul simte alte chemări, el dorește și altceva de la viață: îmbrăcămintea, oglinda, frumusețea, distracția… Egoul este cel care caută satisfacerea poftelor, în general strict materiale și totodată caută impunerea individualității în fața semenilor. Dorințele sunt cele ce hrănesc în permanenta egoul, urmând a se resimți consecințele. Ele sunt cele care blochează, de cele mai multe ori dezvoltarea în continuare a ființei, dar ființa, se pare că nu este încă pregătită a se descotorosi de ele. Egoul ființei este plin de ambiții dorind sa fie mai presus decât ceilalți din jurul său. Pe măsura ce nivelul dorințelor crește, egoul se manifestă mai puternic, mai energic. Se trăiește într-o fericire iluzorie. Și… dorința nu e satisfăcută nicicând, rămâne mereu ceva neatins, neexperimentat, apare conștientizarea neîmplinirii, oboseala, suferința, durerea, frustrarea, uneori conflictul, nebunia etc. În acest dans, încercând să facă față tuturor chemărilor din afară și din interiorul ființei lor, femeile își consumă toată energia, și în final, una dintre ele, reprezentând o parte a ființelor, clachează… fiindcă așa este în viață, mai sunt și învinși pe lângă învingători, sau mai bine zis, printre supraviețuitori…
Dacă stăm să ne gândim, după cum fiecare cuvânt scris este o clipă de viață, fiecare poem sau pagină scrisă – un timp dăruit inimii, tot așa dansul este poemul, pagina de viață transcrisă în mișcare, fiecare mişcare exprimând un gând sau un cuvânt, în limbajul său ascuns, dar atât de expresiv! Și fiecare înțelegând, în felul său, expresia dansului, imaginația celui care l-a creat.
În sală a fost o liniște perfectă, în timpul acelor 45 de minute în care s-a desfășurat dansul, fără pauză.
După terminarea spectacolului, întorcându-ne spre casă, noaptea se oprise în parbrizul mașinii, aducând cu ea misteriosul oaspete al cerului, îmbrăcat în odăjdii albe, transparente, să-l putem privi o clipă, să putem gândi asupra acestei vieți pământene, acest dar, această „nebunie” de a trăi într-o lume în care ordinea a fost perturbată de haos, în care se amestecă năucitor luminile cu umbre, în care drumul spre descoperirea adevăratei noastre ființe este încă departe…
17 iunie 2011. La Centrul de Arte Performante din Durham a avut loc spectacolul Companiei de Dans Bill T. Jones/ Arnie Zane.
Spectacolul a avut trei părți:
– Spent Days out Yonder, coregrafia Bill T. Jones, pe muzica lui Wolfgang Amadeus Mozart – compozitor vienez de o mare originalitate, cu o operă vastă și diversificată; dintre cele 26 cvartete de coarde a fost ales String Quartet No.23 în F Major, K.590, Andante, executată de instrumentiști ai Orchestrei simfonice din Durham ( vioară I și II, violă și violoncel);
– Continuous Replay, coregrafia Arnie Zane – 1977, revizuită în 1991 de către Bill T. Jones, pe muzica lui John Oswald, compozitor canadian contemporan;
– D-Man in the Waters sub deviza lui Jenny Holzer: „In a dream you saw a way to survive and were full of joy”, coregrafia Bill T. Jones executat pe muzica compozitorului german Felix Mendelssohn-Bartholdy, reprezentant de frunte al romantismului – Octet for Strings in E-flat major, Op.20, de către patru viori, două viole și două violoncele, cu instrumentiști din aceeași Orchestră simfonică din Durham. Costumele întregului spectacol realizate de Liz Prince.
Despre Bill T. Jones aflăm că este Director artistic, coregraf, un artist multi-talentat, dansator, director de teatru și scriitor. Deținător al multor și importante premii.
Arnie Zane – coregraf care și-a început colaborarea cu Bill T, Jones în 1971. Cei nouă dansatori provin din diferite state sau țări.
Spectacolul a fost frumos și când spun aceasta mă refer la minunații dansatori și la orchestra care a interpretat muzica primei și celei de a treia părți a spectacolului. Dansul modern format ca o reacție la tehnica de balet clasic, ca o luptă împotriva regulilor ei stricte, împotriva ideii din concepția clasică de a sfida gravitația, oferă improvizații pe tema echilibrului, utilizarea podelei nu numai ca punct de sprijin ci și ca element care oferă energie dansului. Tehnica de improvizație prin contact se bazează pe explorarea diferitelor legi ale fizicii, născând noi tipuri de mișcări: transferul de greutate, contra – balansul, distribuirea greutății, rularea punctului de contact, căderi, ridicări bazate pe folosirea avântului, energiei în mișcare. Gesticulările, schimbul de parteneri, tranzițiile efectuate în cadrul grupului ne-au încântat privirile. A fost ca un film care se derula cu o nesfârșită eliberare de energie, pasiune pentru această minunată și expresivă artă.
Nu la fel de încântătoare a fost partea a doua din spectacol în care dansatorii și dansatoarele au apărut goi. În acel moment mi-a venit în minte întrebarea: Goliciune umană sau şi intelectuală? Goliciunea trupească știm că are o semnificaţie specială în Biblie… iar despre haine se spune că redau demnitatea omului, că acoperă goliciunea trupului pentru a detensiona mintea care privește prin ochi… Lumea din sală a fost stupefiată, s-au auzit râsete stridente, fiindcă nimeni, probabil, nu se aștepta la acest spectacol de „striptease”. Erau în sală și câțiva copii, în fața cărora dansatori și dansatoare au executat dansurile. Cu ce impresie au plecat acești copii care poate au văzut pentru prima oară, în direct, trupuri goale de bărbați și femei? Ce au gândit părinții pentru surpriza pe care le-au oferit-o coregrafii? Una este să vezi în manualele de istorie antică sau în albume, trupurile goale ale zeilor și zeițelor, idealul de frumusețe grecesc redat prin arta sculpturii, bazat pe un studiu atent al proporțiilor și pe redarea mișcării și armoniei interioare și altceva să-ți apară pe scenă, la un Festival de prestigiu, dansatorii goi… Una este să vezi un “David”, capodopera sculpturii renascentiste, creată de artistul italian Michelangelo și alta este…. Dar să încetez cu comparațiile! Ce ne mai rămâne, mă întreb? Să umblam goi pe stradă și să ne arătăm „înzestrarea” trupurilor goale… Omul s-a îmbrăcat, a creat frumusețea îmbrăcămintei, a folosit culorile pentru a-și acoperi imperfecțiunea, a o înfrumuseța și pentru a nu stârni instinctele. Costumația plină de fantezie și viu colorată este creată pentru a ne încânta ochiul. Aici coloritul a fost sumbru, poate așa cum ne este acum viața ? Am putut revedea cu adevărat culorile tristeții, dar este tot atât de adevărat și minunata tehnică și grație a dansatorilor.
La final, o spectatoare a întrebat pe reprezentanții acestei companii apăruți în fața publicului rămas: „Care este deosebirea între un dans când folosești îmbrăcămintea și unul când ești gol?” Răspunsul a fost: „Când dansezi îmbrăcat simți cum alunecă îmbrăcămintea pe piele; când dansezi gol, simți cum alunecă pielea pe oase”. Da, frumos răspuns, dar se pare ca nu toți dorim să vedem așa ceva pe scena unui Festival de dans, chiar dacă el se intitulează „Modern”. Adam și Eva când s-au rușinat în fața lui Dumnezeu și-au ascuns goliciunea cu frunze…. Aici au lipsit până și frunzele.
