Un rest de suflet trist
Şi-un petec de pământ
O cruce grea pe umeri
Şi năluciri de vânt
O inimă pustie
Şi un fuior de gânduri
O dragoste sublimă
Şi doar…câteva rânduri
O lacrimă pe frunze
De portocali târzii
Nisip pe mal de mare
Şi scoici în cochilii
Un pescăruş ce ţipă
Sărutul dând spre astre
Îmi tulbură tăcerea
Singuratăţii-albastre
Coline cu măslini
Şi stânci, şi Afrodite
Situri de-antice veacuri
Destine ne’mplinite
Dorinţi-statui de ceară
Şi zeităţi sihastre
Ce-mi cântă simfonia
Singurătăţii-albastre
Versul ce curge-agale
Din mine ca un râu
Şi vântul în rafale
Pribeag prin lan de grâu
Sunt martorii tăcerii
Căci ştiu iubirea noastră
Iar eu rămân aceeaşi
Singurătate-albastră…
Punţi de flori
De dor de mine te-o cuprinde
Iubite, cată-mă prin flori
Căci mi-au şoptit azi vers de taină
Şi-au izbucnit în vii culori
Când ţi-am zâmbit de dimineaţă
Timid, cu lacrima din zori
În părul meu purtam camelii
Sublime fee printre flori.
Acum în arşiţa amiezii
Când pescăruşii călători
Pe-albastrul mării se răsfaţă,
Eu îţi aşez pe umeri flori.
În sân mi-am pus crini albi,
Şi nuferi am adunat la subţiori
Doar iasomie strâng în linişti
Când împletesc cununi de flori.
De dorul tău amurgul arde
Cu maci zâmbind ocrotitori
Îmi simt iubirea ce-mpleteşte
Pentru iubire punţi din flori.
Mă mângâie cu ele stihul
Şi mă străfulgeră fiori
Iubite, de mă vrei aproape,
Tu caută-mă printre flori.
Miroase-a flori de tei…
Miroase-a flori de tei, a Eminescu…
Pe-alei te-mbie adieri de vers
Fântâni de lacrimi, timpul ce n-a şters
Nici chipul şi nici stihul ilustrului maestru.
Doar plopii fără soţ şi-un mal de lac
Cu nuferi albi în armonii divine
O lebădă, sublime sclipiri diamantine
Şi flacăra arzăndă a florilor de mac,
O Veronică… mândră floare-albastră
Purtându-şi sufletu-n iubiri măiastre
Priviri ascunse-n taina tăcerilor sihastre
Fiori de dor în trupu-mpietrit de la fereastră..
………………………………………………
Mi-atât de dor de el… de veşnicia
Cuvântului ce l-a-ntrupat Luceafăr
Doar ploi de flori de tei acum l-acopăr’
Măria Ta, ce vie ţi-e veşnic poezia!
