ERA peste poate să fii la sfârşit de săptămână în plimbare la Sinaia şi să nu mergi să vezi Stânca Sfânta Ana. Pe platforma nivelată de la baza stâncii, care mai există şi astăzi, erau mai tot timpul rânduite trasuri iar vizitatorii, în ţinute elegante, îşi clăteau privirea cu panorama superbă a oraşului, inspirau adânc aerul ozonat şi îşi alinau setea cu o bere rece de Azuga. Învăluită în legendele munţilor Bucegi, stânca Sfânta Ana a fost la un moment dat locaţia unui vechi schit, mică grotă şi cele câteva inscripţii de pe pereţi amintind azi de acest moment. Mai târziu, în 1897, Societatea Carpatină Sinaia, fondată de un grup de drumeţi entuziaşti dintre care îi amintim doar pe: Tache Ionescu, Bucura Dumbravă, arhimandritul Nifon şi Iosif Sângiorgian, a construit aici primul pavilon din lemn, dispărut azi.
ASTĂZI, acest loc extrem de frumos şi de la îndemâna oricui, a fost pe nedrept abandonat şi apoi uitat. O săgeată mâzgălită pe o stânca este aici singurul indicator pe care îl poţi găsi. Mai apoi, pe marginea drumului care este blocat cu un stâlp metalic, un panou te îndeamnă să te întorci dacă nu vrei să te întâlneşti nas în nas cu un urs. Cei care îşi iau inima în dinţi şi merg totuşi mai departe, descoperă un loc minunat, liniştit, sobru prin înălţimea, duritatea şi strălucirea stâncii şi în acelaşi timp prietenos prin calmul panoramei care ţi se deschide larg în faţă: staţiunea Sinaia ghemuită la poalele domoale şi împădurite ale munţilor Baiului.
Aş vrea să-i întreb ceva pe sinăieni: „De când nu aţi mai fost la Stânca Sfânta Ana? Câţi dintre copii sau nepoţii dumneavoastră au auzit de ea sau când a avut loc ultima excursie cu copii, organizată de una din şcolile din zona în acest loc?”
„Ce putem face în timpul liber când venim la Sinaia?”, se întreabă pe de altă parte oaspeţii staţiunii. Unul dintre răspunsurile posibile ar putea fi: „”Mergem la Stânca Sfânta Ana!”. Dar distinşii oaspeţi nu pot fi primiţi oricum, şi atunci: ce este de făcut?
– Locul şi imaginea lui (în ilustrate, hărţi sau monografii) trebuie să apară în oferta staţiunii.
– Traseul trebuie marcat cumsecade, deblocat şi indicat pe hărţile turistice.
– Pentru a degaja câmpul vizual este necesară o cosmetizare a vegetaţiei ce a invadat locul.
– Prin efortul comunităţii locale se pot face minime amenajări ecologice pentru delimitare. Confort şi siguranţă adică o balustradă din lemn rotund, câteva bănci de lemn şi o platformă. Şi de ce nu, se poate chiar reclădi vechiul pavilion din 1897.
Cred că pentru orice locuitor sau om de afaceri din Sinaia ar fi o mândrie să poată participa la realizarea unui astfel de proiect, trecându-şi astfel numele alături de iluştrii săi predecesori.
Cred de asemeni că tinerii din şcoli ar putea fi primii capabili să urnească din nou rotile ruginite ale unui mecanism care a funcţionat atât de multă vreme cu succes: atitudine şi acţiune civică.
De altfel, toate aceste întâmplări despre Sinaia trebuiesc adunate şi spuse, ca să rămână în memoria generaţiilor viitoare dar şi scrise putind fi astfel comercializate ca produs turistic autentic. Lucrurile de valoare dispărute trebuiesc reclădite, vechile tradiţii reânodate şi, dacă ne vom dovedi vrednici, ar fi minunat să adăugăm şi noi câte ceva.
