Opiniile mele despre două articole recente ale domnului Nicolae Grigorie-Lăcrița (urmarea invitației pe care mi-a făcut-o domnia-sa)

Ambele texte (Cele 10 Porunci, cu explicații pe înțelesul tuturor și Grădina din Eden, Paradis, Rai) sunt impresionante atât prin logica documentației și argumentației în manieră comparativă (de pildă, analiza la centimă a mai multor versete foarte asemănătoare  din Exodul sau Ieșirea și Deuteronomul sau A doua lege), cât și prin varietatea mijloacelor tehnico-lingvistice întrebuințate de autor întru mai lesnicioasa lor receptare și înțelegere de către toți cititorii (indiferent de confesiune și vârstă, ba chiar și de nivelul de cultură): sublinieri în diverse culori, explicații simple și generoase, citate edificatoare, cuvinte și propoziții neechivoce, stil nepretențios și atrăgător. 

Adresându-se tuturor cititorilor (indiferent de felul și tăria crezului, absolut toți oamenii – conștient sau inconștient – se raportează zilnic la Decalog, Paradis, Rai, Iad!), textele domnului N. Grigorie-Lăcrița urmăresc, cu mijloace proprii, același nobil scop creștin și umanitar ca celebra carte Creștinismul redus la esențe (Societatea Misionară Română, 1987) a nu mai puțin celebrului autor C.S. Lewis. În paranteză fie spus, Clive Stapels Lewis s-a născut în anul 1898 în Belfast, Irlanda de Nord, a fost profesor de literatură și filologie engleză la Oxford și Cambridge, iar prin cele 58 de cărți scrise, a reușit să întoarcă la Dumnezeu un mare număr de atei, printre care pe americanca Joy Davidman Gresham, fostă atee comunistă și soția scriitorului din 1956 până la decesul ei din 1960, precum și pe Chuck Colson, fostul consilier al președintelui Richard Nixon. 

La acest capitol, deci, jos cu pălăria, căci nici cel mai mare cusurgiu din lumea asta anapoda nu poate să-i impute ceva distinsului nostru compatriot…

Micile mele precizări și îndreptări nu vizează chestiunile de fond din cele două articole (amplele și temeinicele comentarii pe marginea Decalogului mozaic, respectiv neta deosebire dintre Eden=Paradis și Rai), ci doar unele aspecte colaterale, care își au rolul lor întru slujirea întregului și care fie că au fost în mod intenționat omise (da, un articol rezonabil și coerent nu se poate „poticni” în amănunte, fără riscul de a deveni exagerat de stufos și, prin aceasta, în egală măsură obositor și plictisitor pentru grosul cititorilor!), fie că au fost în unele locuri numai amintite, iar în altele doar sugerate de autor. 

Iată două dintre ele, formulate de mine – ca să zic așa – doar de amorul artei, căci ele nici nu intenționează, nici n-au forța logico-argumentativă de-a știrbi cu ceva coeziunea și frumusețea moral-spirituală a textelor genitoare: 

1)La pagina 6 din Cele 10 Porunci, cu explicații pe înțelesul tuturor, autorul ne înștiințează că Yahweh este „un nume propriu, derivat din verbul «a fi», «a deveni»” și că el se traduce prin „«Cel care există», «Cel viu», «Cel veșnic»”. Riguros adevărat, numai că nu trebuie omis faptul că alfabetul ebraic este alcătuit din 22 de consoane, fără nicio vocală! Astfel stând lucrurile și noi, oamenii moderni, necunoscând pronunția utilizată de iudeii antici, cred că nu putem să întrebuințăm cu certitudine nici termenul Yahweh, nici pe acela de Iehova (termen atât de drag martorilor, încât li se mai spune iehoviști). Singura formă corectă este tetragrama YHWH, care provine de la ebraicul hawáh (a deveni), cu sensul „El face să devină”. 

Tot ce se poate, arăt eu în cartea Confesiuni esențiale (Sighetu Marmației, Editura Echim, 2007), ca – în cadrul influențelor unidirecționale (univoce) dintre egipteni și evrei (primii au dat, ceilalți au asimilat) – termenul egiptean htm, cu înțelesul de „pecete” sau „sigiliu”, să stea la baza tetragramei YHWH. 

Iar în articolul Comentarii pertinente pe marginea potopului biblic (și nu numai)…(Sighetu Marmației, 3 dec. 2017) fac următoarea precizare: „Deoarece la vechii evrei era foarte răspândită ideea (cu substrat tainic-religios) de-a nu face cunoscut, ba chiar de-a nu pronunța numele Celui la care se închinau, iată motivul pentru care cronicarul israelit utilizează termenul Adonai, iar cel din Regatul lui Iuda evită în mod intenționat să folosească sacrul nume Iahve, mai înainte ca acesta să fi fost comunicat neinițiaților, drept urmare, recurge la apelativul Elohim, de unde derivă atributul «elohist»”. 

2)Domnul N. Grigorie-Lăcrița efectuează o foarte atentă și riguroasă paralelă, la nivel de cuvânt (lucrul acesta m-a dus de îndată cu gândul la soferimi și masoreți) între poruncile exodice și cele deuteronomice (diferențele sunt neesențiale între cele două cărți pentateuhice, atribuite lui Moise), acordând – mi s-a părut mie – un plus de interes Poruncii a cincea: „Adu-ți aminte de ziua sâmbetei, ca să o sfințești (…)”. 

Cred că în acest loc se impunea și o paralelă între Decalogul mozaic și cel creștin. Da, căci în Decalogul creștin, această a cincea poruncă mozaică este situată pe poziția a patra și cuprinde/cere următoarele (cu mici și neesențiale diferențe de la un traducător la altul): „Adu-și aminte de ziua duminicii; ca s-o sfințești pe ea, șase zile să lucrezi, iar ziua a șaptea este ziua Domnului Dumnezeului tău, în care să te reții de la lucrurile tale”. 

De ce, spre deosebire de evrei, ziua de odihnă/nemuncă fizică a majorității creștinilor de pretutindeni (firește, cu excepția adventiștilor de ziua a șaptea și, eventual, a altor neoprotestanți rebeli) este duminica? Pentru că, ne spune istoria, după legalizarea creștinismului de către împăratul Constantin (a făcut-o strict din motive politice, care vizau unitatea Imperiului Roman, întrucât el s-a închinat toată viața la soare, botezîndu-se și devenind creștin „cu acte în regulă” doar pe patul de moarte), în anul 325 e.n. tot el (suveranul), creștin doar cu numele, prezidează Conciliul de la Niceea, la care – printre altele – s-a stabilit duminica drept ziua de odihnă pentru toți supușii și s-a impus „formula” Sfintei Treimi, fără ca prin ultima hotărâre, luată de zecile de ierarhi participanți, să se pună capăt ereziilor de felul arianismului, nestorianismului și monofizitismului. De exemplu, monofizitismul bisericilor armeană, coptă și iacobită s-a prelungit până în zilele noastre, însă cu toate astea, tustrele fac parte din marea familie creștină (aproape două miliarde și jumătate de credincioși). 

Dar chiar dacă, așa ca la unele nații (americani, japonezi etc.) prima zi a săptămânii este Duminica (Sunday=Ziua Soarelui), ceea ce întrucâtva dă apă la moară sâmbătarilor creștini, totuși, tradiția multiseculară se dovedește deocamdată de neclintit pentru europeni și alte multe popoare, astfel că duminica continuă să fie însemnată cu roșu în calendare…

Și încă o precizare. În Genesa (Facerea) ni se face cunoscut că impecabila și necuprinsa operă divină s-a realizat odată pentru totdeauna în șase „zile” și că în a șaptea „zi” El S-a odihnit, lucru care li se cere și oamenilor în porunca mai sus-menționată. Atâta doar că „zilele” creației divine, ne spune logica elementară, nu puteau să fie altceva decât (potrivit unităților noastre de măsurare a timpului) întinse epoci cosmice și că termenul „zi” pentru acel început atemporal sau poate că supratemporal, trebuie să fie luat în sens metaforic, caz în care „săptămâna” divină este o enigmă, iar cea umană o simplă convenție. Aceasta fiind starea de lucruri pentru puțina noastră pricepere, îndeosebi acuma când credința se estompează (ca să folosesc un termen elegant) de la o zi la alta, tot ce se poate ca urmașii noștri, ahtiați după nou și relativ, să înceapă săptămâna cu o altă zi – marți, miercuri, joi, vineri, poate chiar mult invocata sâmbătă. 

Sighetu Marmației,                                                          George  PETROVAI 

  2 ianuarie 2024