Mircea Dorin Istrate – președintele Ligii Scriitorilor – Filiala Mureș, colaborator al Revistei „Cetatea Cavalerilor”, premiat cu Placheta Eminescu, la Gala din 15 ianuarie 2024, și-a făcut bunul obicei de a ne răsfăța cu frumoasele și răscolitoarele sale „POEZII PENTRU SÂMBĂTA SEARA”. Mulțumim și răsplătim efortul creatorului prin postarea pe platforma online a „Bibliotecii Bravului Cavaler” pentru ca aceia care iubesc poezia și ȚARA, căreia îi sunt destinate, să le poată citi și medita la profunzimea mesajului patriotic al acestora. Într-o astfel de fericită împrejurare am primit „Limba noastră cea bătrână”, cu dedicația deosebită a autorului volumului lansat de poet la Târgu Mureș. De cum deschizi voluminoasa carte (cu 100 de poeme, 208p) te oprește aprecierea din prefață semnată cu dărnicie pe 8 pagini de Cezarina Adamescu: „una din dimensiunile majore ale patriotismului a fost și este din totdeauna, cinstirea limbii române”, iar autorul etichetat „Voievodul poeziei ardelene”, unul care nu și-a uitat graiul în care a fost alintat și „legănat cu acoperământul cald al limbii materne”, pe pământul mureșan. Pentru el limba este asemenea „sfintelor moaște în Biserica vorbirii românești”. De altfel acestă legătură de nedesfăcut a poetului cu limba cea bătrână este argumentul poetic: „limba este Focul cel mereu veghetor de conștiință a acestui neam, este Înfioratul cânt al neamului, Zidul ei de rezistență, Identiatea sa”. Și pe fușteii devenirii istoriei neamului, „aici de la ființarea lumii” poetul ne poartă pe valurile vieții, cu origini, nume, renume, rugi și omagii, sentimente pentru recîștigarea Demnității naționale. Limba cea bâtrână conservă istoria, al cărei izvor limpede de libertate îl exprimă ca o continuă speranță ce este. În bătrâna limbă română simțim „DORUL cel arzător de Dor” în rotunjimea hotarelor De la Nistru pân la Tisa, între care se murmură încă Doina!
Despre Mircea Dorin Istrate am aflat și alte detalii de la unul dintre cei care i-au „din laudațio rostit” la telefon și la Biblioteca Județeană Tărgu Mureș, Ioan Berța – președintele Asociației Culturale „Avram Iancu” – Filiala Mureș. Printre frânturi de idei despre poezia militant patriotică, cadențată în ranița lui de ostaș, și a proiectului celor 15 volume publicate, sau în pregătire ale poetului, discuția agreabilă a fost îndreptată și spre Eroul Ardealului, venerat de interlocutor, Avram Iancu, în special. Așa am aflat mai multe despre munca întinsă dar cu pasiunea dedusă de confratele „Voievod al poezie ardelene”. Mi se confirma astfel ceea ce reieșea din textul și mesajul poeziilor lui Istrate, cuprinse în volumul: „Eminescu, file rupte din Revista Cetatea Cavalerilor” ceea ce poetul considera: „Smerită cinstire Eminescului cel nemurit” și cinstirea sa pe „suitoarea cărare a mersului nostru în istorie” asemenea Eminescului „crucifixul poeziei românești”.
Liliana Moldovan surprinde în Cuvântul înainte al volumului, chipurile limbii române în versurile lui Mircea Dorin Istrate, în „oaza de romantism și bucuria creației, consacrată elogierii limbii naționale și a celor care o vorbesc”, căci multe expresii sunt împrumutate de poet din graiul popular. Astfel frumoasele cuvinte dau sonoritate, melodie și strălucire arhaicelor expresii de laudă aduse eroilor populari sau legendari. Strălucesc „icoanele lirice închinate lui Eminescu, cu respect față debiserică, credința strămoșească, care generează o morală sănătoasă menită să întărească încrederea între români. Omagiul adus limbii române cea bătrâne este o reflectare a nostalgiei unui „MARTOR al vremilor trecute” spre reamintire „a celor uitate ori pierdute”. În jocul metaforelor Mircea Dorin Istrate încearcă să reaprindă flacăra respectului pentru limba și cultura română. Ca un bătrân sfetnic el aduce porunca din străbuni: „IUBIȚI, OCROTIȚI ȘI APĂRAȚI mereu și mereu, chiar cu prețul vieții voastre dacă este nevoie, LIMBA ROMÂNEASCĂ, și mai ales SALVAȚI-O oriunde și oricând puteți face acest lucru, ca pe o NEPREȚUITĂ AVERE” (p.15)
Dar cel mai edificator exemplu rămâne textul autorului din „„Poeziile de sâmbătă seara” (03.02 2024) a proiectului său Drag de neam și țară, cu: ȚINEREA DE MINTE în care Mircea Dorin Istrate zice: „Suntem un popor străvechi, însfințit aici, în huma începutului de lume, unde ne-am împuit mereu în scurgerea timpului. Pentru a dăinui în bună înțelegere, din trăiri și poticneli, din greșelile făcute și iertările cerute ne-am făcut legi, datini, obiceiuri, pe care să le respectăm mereu fără crâcnire și apoi să le transmitem urmașilor ca sfântă și neprețuită comoară lăsată din moși-strămoși, veac după vec, pentru a dăinui aici în frățietate, în cinste, în demnitate și în onoare.
Ne-am încrezut în cuvântul dat, în promisiunile făcute, pentru că ele erau atunci, în vremea veche, mereu și mereu respectate și ținute cu sfințenie, fiind de-asupra a tot și a toate câte erau în lumesc. Așa s-a clădit lumea de-nceput a strămoșilor mei, așa s-a întărit, așa s-a lărgit ea atunci în lungul și-n latul pământului și așa am crezut că va fi mereu. Dar la fel ca în biblicul Rai adamic, păcatul l-a îmbiat cândva, pe cineva, să nu mai respecte vechile rânduieli, să mintă, să înșele, să promită fără acoperire și, din acea clipă, s-a năruit lumea.
Poporul acesta a fost mereu mult prea blând, încrezător în cuvântul dat, în învățăturile și pildele Iertătorului nostru Issus, în jertfelnicia Lui pentru ștregerea păcatelor lumii, prea sfielnic, prea îngăduitor și iertător cu alții, prea bun la suflet, pricini din care a suferit atâtea în mersul veacurilor. A știut că în unire stă puterea, forța și tăria neamului său și tocmai de aceea ori de câte ori s-a adunat în granițele limbii sale a crezut că va fi pentru veșnicie. S-a înșelat însă amarnic, ca și atunci când a crezut că, aducând domni străini va fi mai bine condus, când a încheiat tratate mincinoase cu mai marii lumii, când s-a aliat cu aceștia, când a crezut în ruga de iertare a învinșilor, când s-a pus încrezător și cu bunăștiință sub ocrotirea unora, când a vrut să fie și el alături de mai marii lumii plătind prea scump această clipă înșelătoare de mărire, când alții l-au tot îndemnat să-și schimbe orânduirea pentru o alta iluzorie care-l va duce mai apoi la pieire, când a vrut să fie și el liber cugetător, lepădându-se de credința lui străbună, și multe altele care l-au dezunit, l-au înstrăinat de neam și glie, l-au sărăcit de bogățiile sale, l-au ținut la coada lumii și, în final, l-au nevoit cum n-a mai fost el vre-odată.
Acesta este blestemul pe capul omului cel încă mai bun la suflet decât alții di-mprejurul său, dar trăitor și el în această lume atât de înrăită, plină de păcate, învățată cu minciuna, cu hoția, cu înșelătoria, cu promisiunile deșarte, fără frica de Dumnezeu, doritoare de prea multă libertate, depărtată încetul cu încetul de rădăcinile sale, de neam, de propria istorie, de credința străbună. Și ce-i mai rău e că greșim mereu și mereu și nu ne învățăm minte ca să nu mai repetăm la nesfârșit greșelile făcute.
Vin vremuri grele și noi care încă mai avem cîte ceva din cele trebuincioase pentru viețuire, în loc să trecem cu bine prin aceste vremi, ne-om nevoii mai mult ca niciodată, tocmai pentru că nu am învățat încă de atâta amar de timp că doar ,, unirea-n cuget și-n simțiri” dă adevărata putere unui neam, că doar încrederea în noi, în vrerea și dorințele noastre a fi înfăptuite, în credința străbună, în curajul, demnitatea și neplecarea capului în fața altora, ne înalță cu adevărat în fala lumii.
Mai e mult până atunci, mai e încă mare nevoie să revenim la matca străbună, la mereu aducerea aminte a jertfitorilor noștri cei prea depărtați acum de sufletul nostru, un Zalmoxes, un Decebal, un Burebista, Descălecătorii, Basarabii, Mușatinii, domnii noștrii cei de începu, de un Mircea, un Ștefan cel Mare, un Mihai, un Avrămuț, un Cuza și atâțea alții care-și dorm veșnicia aici în huma străbună, pentru că ei sunt acum, și-n veci de veci, bornele noastre presărate pe drumul viețuirii, troițele cele veghetoare de conștiință, izvoarele dădătoare de curaj și jertfelnicie în clipele de mare cumpănă.
Țineți dară minte ce ne-au tot spus bacii noștri cei înțelepți: cum că noi suntem scoborâtori dintr-un neam mare, puternic, neaplecat nimănui și plăcut cerescului, așezat aici de la-nceputul lumii, că ni-i s-a dat să viețuim și să păstrăm mereu curată preafrumoasa grădină a Maicii Domnului, pentru a merita a fi, la sfârșitul veacurilor care vor să vină, sămânța de-nceput a lumii celei noi. Gândiți-vă mereu la asta și puneți în ruga voastră de iertare îndreptată spre ceresc, lăcrimata boabă a sufletului vostru cel smerelnic, ce se vrea mai bun și mai înțelept, spre a putea schimba lumea de azi și spre a spera că va primi la sfârșitul vieții pământești, mântuirea pentru tot și toate câte le-au făcut în trăirea cea lumească”.
***
„Icoane pe altarul țării”
ȚI-E GREU MĂICUȚĂ ȚARĂ
Ți -e greu Măicuță Țară în aste crunte vremi,
Când toți te fură-n voie, iar tu de-acum te temi
Că furii mari te-or rupe în câte părți îmi vor
Și-n alte hărți te-or pune în vecii-vecilor.
Ți-e greu Măicuță Țară de-atâtea osteneli,
Din zilnicita-ți muncă la mulți le dai pomeni
Numai să fie bine și liniște și pace,
Că azi ce-mi ești nimica, n-ai altceva a face.
Ți-e greu Măicuță Țară, tu veșnic lăcrimată
Și mult prea jertfitoare, din vremea depărtată
Tot dat-ai vamă vieții pe fiii tăi cei buni,
Ce-ți însfințesc țărâna sub cruci fără cununi.
Ți-e greu Măicuță Țară, deși îmi ești bogată,
Ai sărăcit de-acuma, că roada ți-e luată
De ceia mari ai lumii ce-n hora lor te joc,
Cum vrerea lor le este, mereu în nenoroc.
*
Acum, de-o vreme-ncoace ești tristă și-abătută,
Iar viața ta sărmană, aproape că e frântă,
Când vezi cum se-nrăiră de-o vreme și-ai tăi fii,
Ce nu au drag de tine, de parc-ar fi străini.
De-aceea-ți este teamă, că vremea de-altădată
În carea-i fost în fală, de mulți îngloriată,
N-apoi n-o să mai mai vină, că n-are astăzi cine
De tine milă-i fie, să vrea să-ți facă-un bine.
Așa că-ți cheamă dară din vremile trecute
Naintemergătorii, acei cu stele-n frunte,
Ce-n vremea ta cea bună te-au ridicat în slavă,
Să știe toți că fost-ai cândva, o Mamă Bravă.
Și-n inimă la tineri trezește-le mândria,
Că încă nu-i pierită-n pustie România,
Pe toți mi-i ține-aproate și-ostașii tăi să-ți fie,
Când dânșilor li-i cere, minuni de vitejie.
***
SĂRUTA-ȚI-OI DREAPTA,
MAICĂ ROMÂNIE
Săruta-ți-oi dreapta, maică Românie,
Eu, măruntul care, tu mă ocrotești,
Tu cât poți te strădui, viața să ne fie
Bună, împlinită, sub iertări cerești.
Săruta-ți-oi dreapta, bună Românie
Că ne ții pe toții în culcuș lumesc,
Chiar dacă pe-aicea încă-i sărăcie
Locul are-n dânsul, har dumnezeiesc.
Săruta-ți-oi dreapta, bună Romînie
Că-n cuibar de suflet, încă românesc,
Tu în gând ne pus-ai zbor de ciocârlie
Iar în cele ape, stele din ceresc.
Săruta-ți-oi dreapta, maică Românie
Că pe sfânta-ți glie, câți îmi viețuiesc,
Din cea străvechime suntem veșnicie
Chiar de vremuri încă, ne mai vămuiesc.
*
Lăcrimată mamă, bună Românie,
Iartă-i pe aceea care-ți mai greșesc,
Mulți ți-s scut și spadă, fală, vitejie,
Și cu drag în suflet, ei mi te iubesc.
**
Dragă, bună maică, dulce Românie,
Știu, că de o vreme mulți te umilesc,
Dar veni-vor timpuri, când ți-o fi să-ți fie
Numele renume, în acest lumesc.
————————————–
Colonel dr. Constantin MOȘINCAT
Oradea, 5 februarie 2024
