Mă întorc la tipsia cu lucruri dragi, pe care le-aș alege cu mintea de acum. Aș alege fără a sta pe gânduri, după rochițe, ștrimflii tri sferturi albi, de care nu m-am despărțit decât, când nu am avut încotro, adică după bacalaureat. A fost o despărțire dureroasă, fiind un articol vestimentar, drag mie. Uniforma, cămașa bleu, cordeluța albă și ciorapii trei sferturi albi făceau din mine una din multele școlărițe model ale acelor ani. Nu am avut nicio suferință legată de ținuta școlară, „Stas”. De ce să mă deranjeze? Sarafanul era mulat pe corp iar de scurtimea lui nu se prea lega nimeni. Dimpotrivă uniforma ne proteja, pe cei veniți de la țară, de răutățile inerente ale orășenilor.
În schimb, în anii de liceu am purtat tristețea părului scurt. În loc să mă bucur de codițele și fundițele albe aferente, eram tunsă ca un băiețoi. Am hotărât să îmi tai pletele bălaie, la care țineam atât de mult, după examenul de admitere la liceu. Nu există nicio legătură între tunsoarea mea de atunci și reușita la Liceul „Gheorghe Șincai” din Baia Mare. Pur și simplu am înțeles, că nu îmi stă bine cu părul lung și ca urmare, am luat hotărârea drastică să îmi las podoaba capilară la primul coafor, ce mi-a ieșit în cale. Eram atât de cătrănită de operația, la care m-am supus cu voia, încât nu mi-a trecut prin minte să îmi iau cozile acasă. Mai supărați ca mine au fost ai mei. Nu le-a venit să creadă că am luat o hotărâre singură, prima de altfel luată fără să îi întreb.
Anul întâi de liceu a confirmat că alegerea unei frizuri scurte a fost, dacă nu plăcută, măcar a fost utilă șederii mele la internat. M-a scutit de suferința de a îmi deplânge firele de păr pierdute. Venisem de la țară, unde îmi spălam părul cu apă de ploaie sau apă provenită din zăpada topită în oale mari, pe șpor. Mă limpezeam apoi cu ceai de mușețel și cu ceai din rădăcină de brusture. Apa citadină plină de clor a produs un șoc firului de păr. Nu este de mirare că a început să îmi cadă părul. Și nu numai că îmi cădea, dar mi-am pierdut și bălaiul firelor rămase. Noroc că fiind scurt, dezastru nu era chiar atât de vizibil. Așa că în timpul liceului lungimea părului abia a depășit nivelul urechilor.
După ce părul s-a obișnuit cu apa, am ales o tunsoare dreaptă, simplă. Ar fi pretențios să o compar cu Bob-ul actual. Ambele de altfel sunt preferatele mele. Apoi am trecut la coafura „a la Mireille Mathieu”. A fost printre puținele dăți, când mi-am dorit să fiu în pas cu moda. Probabil că — la căderea părului alături de toxicitatea apei și a mediului poluat, pe vremea acea Baia Mare era al doilea oraș poluat din Europa — a contat și tristețea că, venită din spații deschise, casă, curte, ogradă și holdelele câmpului am ajuns în spațiul strâmt al unui internat. Să nu mai pomenesc de ploile nesfârșite ale primului trimestru. Dar Slavă Domnului, în timp, părul s-a regenerat. Mi-a rămas spaima spațiilor mici și a zilelor ploioase. Dar să ne întoarcem la zilele de vară când puii de găină, crescând ca niște feți frumoși, deveniseră exact buni de zupă sau de un popricaș fain. Dumineca după ce prânzeam (dejunam) mergeam la biserică. Prânzul (micul dejun la noi) era același în fiecare duminică și zi de sărbătoare, ceapă friptă cu măruntaie de pui. Când ceapa era călită și măruntaiele gata, se spărgeau câteva ouă, pentru ochiuri. Nu lipsea laptele proaspăt muls de la Mândraia și păinea coaptă în cuptor, de sâmbăta. Eu săream peste ceapă cu măruntaie, mulțumindu-mă cu o cană de lapte nefiert.
Am avut din fragedă pruncie o repulsie nestăpânită față de mirosul degajat de laptele fiert. Au încercat să mă păcălească, răcindu-l și înlăturând pelița rezultată în urma fierberii. Cum mirosul rămânea, am refuzat să îl beau. Îmi venea să vomit de la acel miros. Acum îmi găsesc scuze. Cum să îl beau, plin de cadavre de bacterii și viruși? În tinerețe am citit că laptele de vacă nefiert ar fi mai sănătos ca laptele fiert, chiar dacă vaca are TBC. Afirma autorul articolului, că, cel nefiert are anticorpi, ce mor la fierbere. Nimic nu era mai bun decât laptele cu păine proaspătă, unsă cu silvoiț. Aceasta a fost mâncare mea de dimineața și seara până în clasa a opta, în vacanțe, la sfârșit de săptămână și în concediile petrecute la Ulmeni.
După ce vineam de la biserică ne așezam la masa de amniază. Nu prea eram prietenă cu mâncarea, ci mai mult cu joaca. Duminica voiam sau nu, era musai să stau la masă ca toată lumea. Mereu a fost multă muncă în gospodăria noastră, dar vara, ea se tripla. Ca urmare nu întotdeauna era vreme pentru prepararea salatei de bef. Așa că masa începea cu leveşa (supa) cu tăieței de casă, făcuți în timpul săptămânii. Dacă nu erau tăieței, bunica făcea pe loc bobolozi. Mintenaș era gata un aluat dintr-un ou, ce îl răzăleau pe răzălău, direct în supă. Felul doi era alcătuit din picioici motodhite cu oloi și bine frecate cu lapte. Carnea din supă urma să fie friptă cu usturoi și cu poprică roșie (boia). Până schimbam hainele de duminică cu cele de joacă, masa era gata. Trona pe masă, blidul cu piţă (carne) de galiţă (pasăre). Coptătura (prăjitura) era făcută de sâmbăta.
Am învăţat la Școala Generală din Ulmeni să preparăm maioneza. Când era timp mamica ne lăsa să ne exercităm talentul, dându-ne pieptul fiert de galiţă, să facem salată de boeuf. Se cheamă că la masa de amniază aveam în duminica aceea şi aperitiv domnesc. În zilele săptămânii, ai mei, după un pahar de horincă de prune sau de mere, îmbucau oarece, adică slănină cu porodici (roşii), cu poprici (ardei), cu pepeni (castraveţi), vara. Iarna, în loc de vărzături (legume proaspete) erau la putere ceapă şi pepeni moraţi (castraveţi muraţi). Bunica ori Mama ne cităleau dimineaţa: „Prindeţi-vă inima cu ceva, nu mergeți la școală cu rânza goală”. Beam o gură de lapte și țuști pe ușă. Ce vremuri!
—————————-
BUD Florica
„Pofta-n cui și alte pohte”
Editura „eLiteratura”, București, 2022
ISBN:978-606-001-442-3
