Mă numesc Caliap Andreea Larisa şi sunt pasionată de istorie, iar în palmaresul meu se regăsec trei menţiuni la olimpiada naţională de istorie. Sunt fascinată de figurile impozante ale marilor domnitori, de faptele lor eroice… Toate acestea aparţin unui trecut glorios al unei ţări de care tinerii din ziua de azi au fost complet văduviţi. De-a lungul timpului, o mulţime de oameni din viaţa mea s-a străduit să mă înveţe ce înseamnă să fii român. Vorbele educatoarei de la grădiniţă îmi răsună şi acum în urechi, aşa cum îmi amintesc şi chinul învăţării celor trei strofe arhicunoscute ale imnului naţional. Pentru că sunt un om cinstit, preocupările mele patriotice se opresc cam pe aici. Oricât m-aş strădui, mai departe de o strofă învăţată pe de rost nu pot trece. În acest context, în care asist la românisme ieftine, în care aud mai des pronunţându-se Europa decât România, încerc să aflu cine sunt eu, cui aparţin şi în mintea mea deja se construieşte un scenariu cu mine înflăcărată în rol principal, cântând cu mâna pe inimă într-o zi de Revelion de exemplu, pentru că o zi a Recunoştinţei nu avem, cele trei strofe din „Deşteaptă-te române”.
Primesc din toate colţurile mesaje diferite, am prieteni care circulă în străinătate, pe la rude şi povestesc cu un patos nemaipomenit tot ce au întâlnit în pelerinajul lor. Dar nimeni nu-mi spune nimic despre vreun colţ din ţara asta! Învăţ la şcoală că ar fi frumoasă, că avem geografie, că are… de toate! De ce se simt atraşi de străinătate, de ce tot ce e românesc ne repugnă, de ce toţi cei ce merg afară şi dacă au experienţe neplăcute, se comportă de parcă ar fi trăit experienţa vieţii lor?
Sunt întrebări al căror răspuns ar putea fi că, prinşi în iureşul vieţii, în dorinţa oarbă de a avea, am uitat complet cine suntem, cui aparţinem, unde ne situăm. Am uitat ce e bunătatea, cinstea, am uitat să zâmbim, să ne bucurăm chiar şi de o rază de soare, am devenit trişti, mereu preocupaţi de a avea mai mult, mereu revoltaţi şi puşi pe ceartă, suntem într-o alergătură permanentă pentru a fi mai sus decât ceilalţi. Ne interesează mai mult ce i se întâmpla vecinului decât nouă, suntem implicaţi în lucruri neimportante decât în lucruri care merită cu adevărat. Nu mai apreciem adevăratele valori, ci suntem fascinaţi acum de aşa numitele „vedete peste noapte” care nu au nimic în comun cu ceea ce înseamnă a fi o personalitate adevărată şi de calitate. Am preluat modelul celor din occident, cu modul lor de viaţă, mâncarea fast-food, preocupările, modul de a gândi. Mă întreb oare de ce nu ne valorificăm tradiţiile şi obiceiurile noastre care ne-au asigurat continuitatea pe aceste meleaguri?
Am renunţat să mai luptăm pentru ceea ce este al nostru, pentru tot ce ne defineşte şi ne caracterizează ca popor. Privim cu nonşalanţă cum pătrund în cultura românească elemente străine nouă.
De 20 de ani încoace, nişte oameni nepotriviţi manipulează o întreagă naţiune. Adulţii din viaţa mea s-au lăsat manipulaţi. Ceea ce se întâmpla acum este rezultatul nepăsării şi al reacţiilor proaste, de extaz în faţa unui kg de zahăr…! România este o ţară în care un vot valorează cât un litru de ulei. Ce ne facem dacă se acordă brusc o promoţie?
Am devenit indiferenţi, nepăsători, nu mai respectăm legile şi fiecare îşi face dreptate cum crede de cuviinţă. România este ţara în care cel care se află în afara legii face legea şi nimeni nu are curajul să-l înfrunte! Dăm mereu vina pe autorităţi că nu îşi fac datoria cum trebuie, dar oare responsabilitatea nu ne aparţine tuturor? Nu facem toţi parte din această ţară, indiferent de scara socială pe care ne situăm? Nu trebuie să dăm vina doar pe elita politică. Dacă ne-am mobiliza toţi forţele şi am începe cu cele mai banale lucruri, precum nearuncarea hârtiilor şi a gumelor de mestecat la întâmplare ci la coşul de gunoi, atunci am face un pas mare în dezvoltarea ţării. Dar pentru a îndeplini acest obiectiv, ne trebuie nouă, românilor multă voinţă, „şcoală” pe care încă nu am absolvit-o ci abia suntem la începutul ei.
Acum, un analfabet îţi va da lecţii de viaţă, iar o „damă de companie” va ocupa un loc bun în societate, având un loc decent de locuit şi o maşină de lux. Dar oare cei care „şi-au ros coatele pe băncile şcolii” nu se întreabă dacă a meritat sacrificiul acestor ani, pentru ca în final să aibă un salariu de nimic? Oare de ce ne mai străduim să mai învăţăm dacă ştim că viitorul nostru este nesigur? Sunt întrebări pe care toţi tinerii din România şi le pun, şi la care nu primesc de nicăieri nici un răspuns clar. Sunt doar un copil, dar mă tem de viitorul meu, nu ştiu ce cale să aleg… Tot ce se întâmpla în jurul meu mă descurajează şi mă dezgustă! Mi-ar fi uşor să plec în altă ţară, dar cum aş putea eu să-mi las părinţii, locul unde am copilărit, amintirile, blocul În care am trăit, oraşul şi ţara mea?
Am impresia că oriunde ne-am duce noi, românii, suntem etichetaţi într-un mod negativ. Pe cine să dăm vina oare? Pe elita politică, pe un singur individ? Cred că vinovaţi suntem toţi pentru modul iresponsabil în care ne comportăm atât în ţara noastră cât şi în afara ei. Crescând într-o familie cinstită şi cu frica lui Dumnezeu, am învăţat cât de important este să fii un om raţional, care să cunoască bunele maniere, şi să ştie ce este ordinea şi cum să se comporte oriunde ar merge. Cred cu tărie în educaţia primită în cei „şapte ani de acasă” pentru că ea pune bazele unui comportament adecvat şi formează un cetăţean de calitate.
Aud mereu la televizor vorbindu-se că România se află într-o adâncă criză financiară din care nu va ieşi prea curând. Gândul la sutele de mii de români care ar putea să-şi piardă locul de muncă, devenind neajutoraţi, pierzându-şi şi ultima speranţă… mă întristează. Mă gândesc şi la părinţii mei, iar sufletul mi se umple de amărăciune. Am impresia că noi, copiii ne maturizăm mult prea devreme. Înainte un copil de 14-15 ani nu avea altă grijă decât şcoala, joacă şi prietenii, acum lovindu-se de lipsurile vieţii, responsabilităţile lui cresc, se preocupă cum să procure bani pentru a duce un trai decent. Părinţilor abia le ajung banii pentru a-şi plăti datoriile şi hrană.
Cu toate acestea, eu cred într-o Românie mai bună, cu cetăţeni mai responsabili, care să ducă mai departe numele României. Aştept ca să aud de la prietenii mei plecaţi prin ţări străine numai cuvinte de laudă pentru România. Sper într-un viitor mai sigur pentru toţi tinerii. Am speranţa ca acele vremuri bune pe care toţi le aşteptăm cu atâta nerăbdare, vor sosi curând. Peste zece ani poate că nu voi mai gândi la fel ca acum la şaptesprezece ani, dar cred că un lucru va rămâne adânc întipărit în sufletul meu: acela de fi româncă.
