Dacă secolul al XIX-lea a însemnat perioada de formare a statelor naţionale pe continentul european, atunci putem spune că sfârşitul mileniului XX şi începutul celui de-al XXI-lea de istorie postcristică reprezintă timpul sfărâmării acestora si constituirea unei entităţi suprastatale cu iz imperial, unde aşa-zisa ordine mondială de fapt şi de drept este opera unei autointitulate elite mondiale, care face şi desface în scurta vreme a existenţei ei finite iţele unei lumi pe care şi-o închipuie aidoma unei jucării de plastic aflată în mâinile unui copil oarecare. Imago mundi se schimbă cu din ce în ce mai mare repeziciune, iată, pe zi ce trece, iar responsabili de parcursul ei istoric zbuciumat nu sunt decât acei exponenţi umani de moment, care uită în fiece clipă, din păcate, că, la rândul lor, nu apar în catastifele vremii decât doar ca nişte simple entităţi muritoare din necuprinsul şir de generaţii ale omenirii. Oase goale, dar cu sufletul crud şi vândut, care ucid, cu sânge rece şi deplin conştienţi, Viaţa.
Lumea nu îşi dă seama că a părăsit coordonatele unei dictaturi sumbre spre a intra cu paşi siguri într-o alta, mai înrobitoare, aşezată sub auspiciile unei libertăţi aparente. Satana dezlănţuită a morbului urii îşi face numărul din plin, victimele sale sigure fiind cei care nu vor să distingă Lumina de întuneric în mrejele unui timp care seamănă vânt şi nu culege decât furtună.
Când soldaţii Armatei Române s-au dus să salveze în cel de-al doilea război mondial Ungaria lui Miklós Horthy de sub ocupaţie fascistă (am mai scris acest lucru de curând!), populaţia maghiară nu mai catadicsea a le turna eliberatorilor lor apă fiartă în cap de la etajul caselor pe lângă care aceştia treceau. În momentele acelea cumplite şi umilitoare însă, aceşti români nu se gândeau la faptul că ţara lor este una de mâna a doua şi că va dispărea într-o bună zi cu totul de pe harta Europei ca stat naţional, unitar şi independent, devenind o adunătură de zone oarecare stabilite în raport de directă proporţionalitate cu interesele josnice ale partidelor politice conjuncturale şi a alianţelor vremelnice dintre acestea. Nici vorbă.
Când mestecau printre dinţi praful pustei panonice ori când erau încovoiaţi de frigul din munţii Cehoslovaciei, când scheletele lor vii şi pline de păduchi erau strânse de pe coclaurile ruseşti şi duse în lagărele de concentrare ale Siberiei îngheţate pentru igienizare, hrană, tratament şi, în final, pentru muncă în minele de cărbuni ori în pădure, aceloraşi soldaţi ai Armatei Române – foarte puţini rămaşi astăzi în viaţă ca martori vii ai unei istorii de un tragism recent apus – nu le traversa prin minte atunci decât un singur gând: să-şi mai vadă o dată Ţara (nu regiunea) şi pe cei lăsaţi să-i aştepte acasă cu inima îndoită de chinul amarnic al nerevederii. Niciunul dintre aceşti eroi, care au avut un rol fundamental din punct de vedere istoric în a înclina acul balanţei victoriei asupra nazismului in illo tempore pe continentul european, nu socotea că se va întoarce acasă într-o ţară second hand, sfârtecată cu totul şi cu totul nejustificat într-un număr fix de regiuni la diverse comenzi politice externe sau interne, ci doar acasă, în ţara lor – România.
Ceea ce se întâmplă azi, după mai bine de şase decenii de la finele celui de-al doilea Război Mondial – război care a înghiţit în măruntaiele sale criminale un număr impresionant de vieţi omeneşti -, este un fapt conjunctural de o matematică a gândirii înfiorător de tulburătoare. Diversele motivaţii politicianiste de tot soiul, care nu ţin cont sub nicio formă de părerea poporului român, anulează, de fapt, istoria anterioară a acestuia, călcând în picioare cu mârşăvie, iresponsabilitate şi raţionalitate demonică jertfa de sine a sutelor şi sutelor de mii de victime sacrificate programat de către călăii bolnavi de vanitate ai acestei lumi efemere. „Miza este de prima însemnătate: este vorba de destrămarea treptată a statului român şi a hotarelor sale.”, spunea academicianul Dinu Giurescu de curând. Şi o voce de calibrul domniei-sale, o autoritate recunoscută în domeniul istoriei, nu poate decât să dea de gândit profund tuturor factorilor decidenţi din patria aceasta (încă îi putem spune aşa – Patrie) şi poporului însuşi despre conturul destinic al propriului lor teritoriu aflat, iată, la cheremul unor interese vremelnice de grup politic. Mai mult decât evident că praful şi pulberea istoriei se vor împrăştia năvalnic peste numele acelora care-şi vor aşeza, la ordin şi cu rânjet diabolic, semnătura pe certificatul de deces al României. Pentru că, a-ţi vinde esenţa pură a ceea ce te defineşte pe tine ca neam în numele unor interese mărunte de moment, înseamnă, nimic altceva decât crimă. Iar acest fapt este condamnat, după cum se ştie, de toate religiile pământului, indiferent de zona lor de sorginte.
Când Mihai Eminescu, pus la zid, la rându-i, prin telegrama trimisă de către Petre Carp lui Titu Maiorescu de la Viena, în care îi scria acestuia din urmă: „Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!”, formula fraza: „În trecut ni s-a impus o istorie, în viitor să ne-o facem noi.”, cu siguranţă că nu putea previziona nicidecum permutările de borne topografice cu caracter deznaţionalizant ce au loc în prezent. Iar dacă se va adeveri că algoritmul de desfiinţare a României a început cu elan în anul Domnului 2011, atunci ar fi bine, după părerea mea, ca statuia maiestuoasă a lui Nicolae Ceauşescu să fie înălţată cât mai curând în capitala sa, Bucureşti (nu Budapesta), fiindcă simplul cizmar ajuns preşedinte a ştiut avea multă demnitate în momente cheie ale propriului său mandat. O parte din arhitectura timpului ceauşist arăta cam aşa: erau dărâmate anumite biserici, dar ţara avea graniţe fixe şi era lipsită complet de datorii în momentul morţii fostului preşedinte. Schiţa momentului actual are următorul facies însă: se construiesc temple peste temple de orice rit, iar scufundarea în mâlul eutrofizat al datoriilor şi tendinţele vădite de destrămare a ei întrec orice închipuire.
Să fie, oare, procesul de regionalizare a României pasul decisiv către desfiintarea sa?! Dacă da, atunci în mod cert că peste urmele de sânge ale Armatei Române din anii de foc, de foame, de păduchi, de lagăre şi de frig ’40 ori peste cele ale mulţilor poporeni nevinovaţi ucişi în tumultuosul decembrie al lui 1989 mirosul de ştreang înălţat la cer de curând de cetăţeanul Csibi Barna pe teritoriul românesc (prin „spânzurarea” păpuşii ce-l simboliza pe Avram Iancu – unul dintre elementele fundamentale ale identităţii poporului român) se va îndrepta ameninţător înspre însăşi beregata României reale ca stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil, unde, conform art. 2, alin. (2) din Constituţia sa: „Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.” Dacă nu, înseamnă că domnul academician Giurescu greşeşte, ceea ce îmi este cu neputinţă a crede, căci între profesorul Dinu Giurescu şi actualii guvernanţi diferenţa de calitate nu poate fi cuantificabilă în vreo unitate de măsură încadrabilă actualmente în SI (sistemul internaţional de unităţi de măsură).
