IV.Al doilea război punic și ratarea șansei de-a schimba lumea antică (A treia parte)
În aceste condiții, după eliminarea variantei cu retragerea în nord, pe considerentul că i-ar fi afectat prestigiul de mare general, Hannibal decide să rămână în centrul și sudul Italiei până la viitoarele alegeri consulare, deoarece tocmai se încheiase mandatul de dictator al lui Fabius.
Toate aceste evenimente (alegerea consulilor Lucius Aemilius Paullus din partea aristocrației și a lui Caius Terentius Varro din partea plebei, precum și neînțelegerile dintre cei doi, inclusiv pe câmpul de luptă), prefațează celebra bătălie de la Cannae (vara anului 216 î.e.n.), în care armata lui Hannibal de 50.000 de oameni (e drept, cu toții profesioniști) a zdrobit armatele celor doi consuli (împreună aveau circa 90.000 de luptători, două treimi dintre ei fiind recruți). La această răsunătoare victorie a Punului („izbânda à la Cannae”, model de artă militară, semnifică „bătălia în care se realizează încercuirea, urmată de distrugerea totală a inamicului”) au contribuit, din partea învingătorilor, ochiul marelui comandant (a ales în așa fel locul și poziția armatei sale, ca vântul volturnus/sirocco să sufle în ochii romanilor), dimpreună cu superioritatea numerică a cavaleriei cartagineze, iar din partea învinșilor, defectuoasele poziții de atac alese, care ofereau călăreților romani foarte mici spații de manevră.
La căderea nopții, pe câmpul de luptă zăceau cadavrele a peste 60.000 de romani (consulul Paullus, doi chestori, 29 de tribuni, 80 de senatori etc.), salvându-se prin fugă doar câteva mii, inclusiv consulul Varro. Cartaginezii pierduseră cam 6.000 de oameni (morți și răniți), dar făcuseră câteva mii de prizonieri.
Au rămas neclare nu doar multe dintre fazele acestei memorabile bătălii, ci și ezitările lui Hannibal: nu atât neurmărirea fugarilor (pesemne a socotit că soldații lui sunt prea obosiți pentru un nou efort), cât răspunsul său în doi peri („Pentru o atare acțiune este necesară multă chibzuință”) la propunerea lui Maharbal de lichidare a armatei romane și apoi de-a prânzi ca un adevărat biruitor pe Cpitoliu, fapt pentru care destoinicul comandant al numizilor îi spune la sfârșitul dialogului închipuit de Titus Livius: „Hannibal, tu știi să învingi, dar nu știi să te folosești de victorie!”
Nici după două mii de ani nimeni nu poate răspunde la sâcâitoarea întrebare: De ce Hannibal nu și-a îndreptat forța militară împotriva Romei, deși o lăsase fără armată după lupta de la Cannae? Întrucât la Cannae pierduse mii de luptători, iar restul oștirii avea mare nevoie de câteva zile pentru refacere, este posibil ca Hannibal să fi fost informat de spionii lui că Roma dispune de importante forțe militare, cu care mica și obosita lui armată încă nu putea să dea piept. Mai târziu (era anul 211 î.e.n. când, în încercarea de-a salva Capua, s-a oprit cu armata la 3000 de pași de zidurile capitalei, încât romanii rosteau cu groază Hannibal ante portas – Hannibal se află la porțile orașului), nu s-a mai putut, deoarece în cei cinci ani Roma se fortificase și comandanți pricepuți îi apărau zidurile.
Nu poate fi omis nici următorul adevăr: „Punul nu a dispus niciodată de bune mașini de război (precum cele inventate de septuagenarul Arhimede în Syracusa asediată de romani, nota mea, G.P.) și de trupe specializate în asediul orașelor fortificate. Cu cavaleria, arma sa de bază, nu se puteau cuceri ziduri înalte. Orașele italice în care intraseră garnizoanele sale, fuseseră câștigate nu prin asedii, ci pe cale diplomatică sau prin acțiuni interne ale unor grupuri filopunice” (D. Tudor).
Titus Livius are toate motivele să observe (cu îndreptățită satisfacție, zic eu) că această ezitare a lui Hannibal „a adus salvarea Romei și a puterii romane”.Oare cum ar fi arătat lumea antică (și de mai târziu) dacă Roma era ocupată de Hannibal și imperiul cartaginez îl „înghițea” pe cel roman?! Desigur, istoria nu se face cu „dacă”…
Tot de la Titus Livius aflăm că, neînsuflețit de sentimentele unui învingător sau de „normala comportare a unui mare comandant”, Hannibal face un popas la Cannae, „târguindu-se cu romanii asupra prețului prizonierilor și făcându-și socotelile asupra celorlalte prăzi”. În aceste condiții nedemne de un mare comandant, mai este de mirare că amintirea lui la Cartagina este de om avar, iar la Roma de om crud, deși personalitatea sa istorică se impune prin două remarcabile însușiri: genial strateg și neîntrecut diplomat?
Cu toate că în doar trei mari bătălii Hannibal nimicise șase armate consulare (peste 100.000 de romani căzuți în luptă și circa 50.000 aflați în captivitate), totuși, din rândul lor se ridică eminentul general Scipio Africanus, a cărui popularitate crescuse atât de pe urma faptelor de arme de la Ticinus și Cannae, cât și prin aceea că „tatăl și unchiul său căzuseră eroic în Spania”.
Spre deosebire de mulți alții, tânărul Scipio a înțeles că marele dușman poate fi învins „numai cu propriile lui arme”, cu condiția utilizării lor în următoarea strategie: a)Cucerirea Spaniei (principala bază de aprovizionare a Cartaginezului); b)Reocuparea Siciliei (puntea de legătură a lui Hannibal cu patria); c)Organizarea unui mare atac asupra Cartaginei, lucru care l-ar sili pe invadator să plece din Italia.
Dacă reocuparea Siciliei cade în sarcina lui Marcellus (doi ani le-au trebuit romanilor să ocupe Syracusa și să-l omoare pe Arhimede), de celelalte două componente ale strategiei se ocupă înzestratul și conștiinciosul Scipio: mai întâi lichidează întreaga stăpânire punică din Spania (cucerește Cartagina Nouă, ocupă minele de argint) și atrage ibericii de partea Romei, apoi – după ce ajunge consul și strânge relațiile cu regii africani (îndeosebi cu Massinissa) – în primăvara anului 204 î.e.n. el debarcă în vecinătatea Cartaginei cu vreo 30.000 de oameni, așteptat fiind de regele numid, care între timp lichidase cam 4.000 de călăreți puni.
Dând greș în încercarea de a respinge armata lui Scipio, cartaginezii merg pe calea tratativelor de pace. Însă condițiile puse de generalul roman sunt atât de grele, încât negociatorii puni le resping.
Și iată că, după 16 ani de lupte în Italia și după moartea celor doi frați mai mici (Hasdrubal și Mago), Hannibal este rechemat de senatori să-și apere patria. Este numit general-dictator, calitate în care se întâlnește cu Scipio (oferta punului pentru o pace onorabilă este respinsă de roman), iar a doua zi (era în anul 202 î.e.n.) are loc bătălia hotărâtoare de la Zama, în care Scipio alege terenul și aplică aproape întocmai tactica lui Hannibal de la Cannae (cavaleria numido-romană era superioară celei cartagineze).
De data asta Hannibal este înfrânt (pe câmpul de luptă lasă circa 20.000 de oameni), motiv pentru care cere senatorilor să accepte cele nouă condiții de pace impuse de învingător („Singura nădejde rămâne pacea”, le spune el senatorilor, mereu cu gândul la o viitoare alianță și revanșă): Cartagina era redusă teritorial la posesiunile ei africane, nu mai avea dreptul să păstreze elefanți de război, nu mai putea începe războaie fără permisiunea Romei, trebuia să restituie teritoriile lui Massinissa, avea de plătit uriașe despăgubiri de război – 10.000 talanți în 50 de rate anuale etc.
Chit că la Roma exista o partidă care urmărea toate mișcările lui Hannibal (în anul 197 î.e.n. ajunge suffet sau comandant suprem, apoi pretor și membru al consiliului de judecători), sub înțeleapta lui cârmuiure „Cartagina se gospodări numai la ea acasă și-și refăcu economia prin marea dezvoltare dată culturilor agricole” (D. Tudor).
Cum spuneam mai sus, în calitate de comandant suprem al puținelor forțe militare punice, Hannibal nu abandonase gândul revanșei, prin alianțe cu state orientale amenințate de romani (Macedonia, Siria). Bănuit de partida antipunică din Senatul roman că are legături cu regele sirian, Hannibal (din timp pregătit în plan moral și financiar pentru așa ceva) se refugiază la curtea acestuia. Urmărit pas cu pas de spionii Romei, fuge în Creta, iar de insulă la curtea regelui Prusias al Bithyniei din Asia Mică, pe malul Bosforului. Spionii romani îl descoperă și aici, cerându-i regelui să-l predea. Acesta nici nu l-a predat, dar nici nu l-a apărat pe faimosul fugar. Încolțit în propria casă (Titus Livius susține că avea șapte ieșiri), Hannibal bea otrava ce permanent o avea la el și moare la 65 de ani (186 î.e.n.).
În același ani moare și Scipio, cel care îl apărase cu curaj și noblețe împotriva perfidelor și necurmatelor atacuri ale partidei antipunice…
Sighetu Marmației, George PETROVAI
24-30 martie 2024
