Alaltăieri, după cele câteva zile anormal de călduroase pentru luna martie, am plecat de acasă inadecvat îmbrăcat. Bătea un vânt rece, pe care îl simțea nu doar pielea, ci și oasele mele. Acum, numai la gândul frigului ce l-am îndurat, a început să-mi curgă nasul… Fiindcă tremuram ca varga, mi-am adus aminte de tratamentul pe care îl aplicasem cu succes într-o întâmplare similară din timpul studenției.
Cum stăteam la cămin, simțeam ca, din când în când, să fac o baie adevărată la Baia Comunală, poreclită și Baia Turcească, unde găseai de toate, nu doar puțină apă caldă oferită la cele patru sau cinci dușuri pentru o sută și ceva de studenți. Când să ies însă de la o astfel de desfătare, am constatat că afară era un ger cumplit iar eu, conform modei studențești a timpului, eram cu capul descoperit. Atunci am intrat pentru prima dată în viața mea în prima cârciumă ce mi-a scos-o Dumnezeu în cale și am băut o țuică. Nu am avut răbdare să stau prea mult, așa că mi-am continuat drumul… până la următoarea cârciumă. Noroc că erau destule! Nu-mi amintesc să fi fost și a treia. Fapt e că am ajuns la cămin fără alte urmări, ziceam eu.
Acum, situația s-a repetat. În consecință, am intrat în primul bar, cu intenția să beau o tărie. Nu era chiar bar, ci doar o cafenea, dar avea rom, pe care îl punea în cafea. Cred că starea mea a impresionat-o pe tânăra de la tejghea, care s-a oferit să-mi dea o dușcă, evident contra unui cost adecvat. Până să toarne ea într-un pahar doza cuvenită, am zărit pe o măsuță minusculă două cărți cam „obosite”. Curiozitatea m-a îndemnat s-o ridic pe prima și să zăresc pe a doua numele autorului: „Dan Iordăchescu”. Fusese unul dintre idolii tinereții mele. Se lansase cu un succes colosal în 1956. Imediat după absolvirea Conservatorului de muzică Ciprian Porumbescu din București, a fost cooptat la Teatrul de Operă și Balet, unde a Interpretat rolul lui Figaro din opera „Nunta lui Figaro”, alături de Magda Ianculescu, Arta Florescu, Elena Cernei și alții. Eu eram student în anul 3 și i-am urmărit cariera câțiva ani buni după aceea. Am solicitat cartea, dar am fost refuzat. Am obținut-o totuși, după ce i-am oferit la schimb una dintr-ale mele! Aveam întotdeauna în geantă un exemplar, deși spusese că pe cea a lui Iordăchescu o găsise la un container de gunoi.
Acum, o citesc cu interes, mai ales că, în primele pagini, tratează perioada tinereții, pe care și-a petrecut-o la Iași, unde multe locuri și personaje îmi erau cunoscute. Unul dintre profesori mi-a atras în mod deosebit atenția, și nu întâmplător: Vasile Ultimescu. A fost profesorul său de Educație Fizică și Sport. Am citit multe cărți autobiografice. Mai toți autorii evocă numele dascălilor de matematică, literatură etc., care le-au marcat cariera. Niciunul pe cel de sport. El însă, pentru are o considerație deosebită pentru conduita lui, deși profesiunea sa este cu totul diferită de cea a muzicianului celebru ce urma să devină elevul lui. Dar, aparențele pot fi înșelătoare. Sportul, într-adevăr, nu prea are legătură cu muzica. Conduita de viață, puterea și voința de a te concentra pentru ceea ce este important în carieră se pot forma prin mijloace diferite, iar sportul este unul dintre mijloacele cele mai eficiente.
Evocarea profesorului Vasile Ultimescu m-a marcat în mod deosebit dintr-un motiv personal. L-am cunoscut și era să zic că mi-a strâns mâna, deși n-a fost decât o bătaie amicală pe umăr. Eram elev în clasa a noua, membru al echipei de gimnastică a liceului „Roman Vodă”, ce reprezenta orașul Roman, la concursul pentru faza superioară, pe regiune, la Iași, în organizarea geo-politică a timpului. Aici trebuie să deschid o mică paranteză.
Profesorul nostru de Educație Fizică și Sport fusele coleg de facultate cu Ultimescu, ambii profesori la Iași. În timpul războiului însă, al nostru fusese luat prizonier la ruși și eliberat câțiva ani mai târziu. Revenit acasă, i s-a spus că – fiind declarat dispărut – postul lui este deja ocupat, și nu există nici unul disponibil în acest moment. Furios, dar ambițios, a acceptat postul oferit la Roman, de unde spera să le arate lor pe cine pierd. Nu știa pe atunci că aici se va căsători și va deveni romașcan. Întâlnirea la concurs cu fostul lui coleg era deci adevăratul moment al adevărului.
Despre mine, mai mic cu doi ani față de ceilalți membri ai echipei, Ultimescu voia să știe dacă eram creația colegului său sau a altcuiva. Aflând că da, și-a felicitat colegul pentru realizare. La Roman, obținusem cel mai bun punctaj la bară și paralele. Juriul nu era unul foarte competent. Acum însă, fusesem declarat „cel-mai-cel”, devenind astfel vedeta târgului.
Abia aștept să citesc cartea. Sunt abia la început. Cine știe ce mai aflu…
——————————–
Cristache GHEORGHIU
Atena, Grecia
7 aprilie 2024
