Vreau să scriu, unde mi-e caietul ăla pe şină, nu îmi găsesc nici pixul ăla care scrie uşor, cel cu sigla liceului unde am predat înainte să vin aici, aş vrea să scriu şi mă tot lovesc de fel de fel de mici obstacole. Cred că de fapt mi-e teamă să abordez subiectul care mă apasă acum. Astăzi mă simt vinovată că am ales să fiu aici. O egoistă şi o lipsită de inimă. Era prin 1988 când eu şi părinţii mei am fost extrem de aproape să imigrăm. Cei mai mulţi dintre români ar fi dat orice să fie în situaţia noastră şi când ne-am întors în România majoritatea ne-au considerat probabil anormali. Am ajuns în Atena într-o vineri şi după lungi discuţii părinţii mei tot nu puteau lua o decizie. Tata ne luase prin portul Pireu iar croazierele albe de mărimea şi frumuseţea Titanicului mă năuciseră complet, cred că plângeam şi îi imploram pe ai mei să rămână. Mie nu îmi era frică! Un mic camion care transporta banane era oprit la stop în faţa noastră şi tata s-a dat jos din maşină brusc şi a încercat să îmi cumpere nişte banane de la şofer. Nu banane voiam eu, voiam o viaţă mai bună, o viaţă mai vibrantă, nu mai voiam să ne întoacem la griul din România. Mama, în candoarea ei mă întreba „ Ce va zice dirigu’ dacă nu te mai întorci?” Nu îmi păsa de nimeni în momentul ăla, doar mama şi tata erau acolo cu mine. Tata mi-a amintit că aveam TV color şi pianină şi mobilă frumoasă şi mama o menţiona pe bunica. Eu, chiar nu înţelegeam..Am ajuns la Poliţie în jur de 12 ziua şi era vineri. Tata se lăsase cumva convins de mine şi a intrat in Poliţie, gata să ceară azil politic. Eu cu mama am rămas în maşină. S-a întors după scurt timp şi ne-a spus că biroul se închisese dar că nici o problemă, se va redeschide luni dimineaţă. Luni dimineaţă a fost deja prea târziu, atât mama cât şi tata se răzgândiseră: imigraţia nu era pentru noi. Sau nu era pentru ei. Era pentru mine!?
Ne-am întors în România şi poate că mult timp nu i-am iertat sau poate că doar regretam că ne-am întors şi mereu mă gândeam ce viaţă frumoasă am fi avut…nicidecum la câte greutăţi, umilinţe, compromisuri şi doruri am fi avut de stăvilit.
Dar revoluţia a venit în anul următor şi prima noastră ieşire în străinătate după revoluţie a fost în Italia în 90. În ziua plecării mi-a trecut prin cap să mă pierd prin Rimini, să pierd avionul şi să rămân acolo pur şi simplu dar din fericire gândul nu a durat decât câteva fracţiuni de secundă.
Apoi a venit 1996 când am descoperit Cehia şi m-am îndrăgostit. O ţară de vis. Şi acum visez în secret că într-o zi voi mai locui din nou acolo. Am revenit în 97, 98,99, 2000 şi în 2001 „am imigrat” în sfârsit. Mi-am găsit un job de profesoară de engleză şi am ales să trăiesc în magicul Brno. Îmi împlineam visul întrerupt din 1988, acela de a trăi într-o ţară civilizată. Totul era minunat dar ceva lipsea mereu: mama. Şi mă simţeam vinovată că sunt departe, ca şi astăzi.
Am uitat să mentionez că totuşi în decembrie 1999 ajunsesem în America pentru trei săptămâni în New York City şi New Hampshire. O vizită superbă dar nu m-am gândit nici o secundă să rămân iar când m-am întors acasă in ianuarie 2000 am trecut prin aceleaşi judecăţi şi întrebări nedumerite prin care trecuseră şi părinţii mei cu ani în urmă. Mama chiar mă întrebase în glumă dacă am cunoscut vreun american, cum mi s-au părut bărbaţii americani şi dacă m-aş mărita vreodată cu unul. M-am strâmbat şi i-am zis cu cea mai mare convingere că NU! Răspunsul a fost valabil până în 2005 când m-am măritat cu un american.
Acum, după 23 ani de la tentativa de a imigra pe care am avut-o în Grecia, după trei ani de Cehia, după trei mutări de pe un continent pe altul încep să înţeleg de ce părinţii mei nu au putut pleca. De ce mama spunea că nu poate să îşi lase mama…Sigur, erau alte vremuri.
Astăzi când mai sunt doar două săptămâni până la ziua de naştere a mamei mele mă simt teribil de vinovată. Ştiu că ar fi normal să fim aproape şi poate că ar fi trebuit să o pun şi eu tot pe primul plan, în alegerea mea. Poate că e de vină ascendentul meu Săgetător care vrând nevrând mă mută peste tot. Dar nu, nu cred că am vreo scuză pertinentă. Nu când ai o mamă ca a mea!
Astăzi mama mi-a spus la telefon că îmi găteşte balconul cu muşcate roşii. Ea se comportă ca şi cum eu sunt acolo. Şi eu mă comport la fel. Fac prăjituri şi le fac poze şi i le trimit să le vadă. Şi ea e cu mine în fiecare clipă. Odată, o femeie căsătorită şi cu copii mi-a spus că ea crede că sufletul ei pereche fusese de fapt mama ei. Şi eu simt şi cred la fel.
Astăzi aş face nebunia pe care a făcut-o cel mai bun prieten al meu când a trecut oceanul doar pentru un week-end, doar ca să îşi vadă familia. Astăzi aş zbura şi doar pentru câteva ore să o văd şi să o pup pe mama. În schimb, tot ce pot să fac acum e să scriu despre mama, sufletul meu pereche.
