Cu o participare la nivel național de circa 50% (în București sub 40%, în Sighetu Marmației așijderea), pe 9 iunie au avut loc „comasatele” (alegerile locale+europarlamentarele), o neconcludentă prefață la prezidențialele din septembrie (firește, dacă data nu va fi schimbată de „rotativii” pesedisto-liberali) și îndeosebi la generalele din decembrie, care vor arăta cine se va afla în următorii patru ani la butoanele puterii legislative și executive, indirect și la cele judecătorești, în statul nostru aparent și eșuat.
Da, căci cele peste trei decenii de postdecembrism antinațional au impus următoarea axiomă „democratică” (a se citi „după chipul și asemănarea cu demonocrația noastră originală”): Câștigătorul alegerilor locale devine marele favorit la adjudecarea celor centrale (parlamentare, prezidențiale), în virtutea cutumei că toți aleșii locali (președinți de consilii județene, primari, consilieri de toate rangurile) se transformă câteva luni în principalii activiști electorali ai partidului sau formațiunii politice care a făcut (ne)oameni din ei, prin includerea lor în rândul fripturiștilor cu aere de importanți aflători în treabă!
Ei bine, tocmai ăsta-i motivul pentru care formațiunile cu mulți aleși la nivel de județ și de localități minuscule (municipii discutabile, orașe și comune zdravăn depopulate), anume cele două partide care s-au aliat din interes conjunctural și – de câțiva ani – formează o hazoasă și contraproductivă „rotativă” stângisto-dreptistă, tocmai ca să poată încălca mai lesne Legea 351/2001 (Planul de amenajare a teritoriului), căci astfel ea (coaliția) poate să meargă netulburată mai departe cu vechea și păgubitoarea fărâmițare administrativ-teritorială (41 de județe, plus Capitala), cu municipii, orașe și comune care de ani și ani nu îndeplinesc baremul populațional (municipii sub 20.000 locuitori, orașe sub 5.000 , comune sub 1.000), deși se știe foarte bine că o corectă regionalizare a României în opt sau zece zone, ar contribui la dinamizarea activității naționale prin reducerea bugetofagilor și ar frâna actualele proceduri de repartizare a resurselor pe criterii eminamente politice, respectiv că foarte multe dintre comunele depopulate ar trebui în mare grabă comasate (de pildă, pe valea maramureșeană a Izei ar fi suficiente trei primării, pe valea Marei doar două) și că – după aplicarea rezultatului plebiscitului din 2009 – s-ar obține importante economii, atât prin reducerea numărului parlamentarilor la 300 și proporționala reducere a numărului consilierilor la eșaloanele inferioare (regiuni, sectoare, județe, municipii, orașe, comune), cât și prin desființarea funcției de viceprimar la nivelul localităților mici, reședințele de județ trebuind să se mulțumească doar cu unul.
În ceea ce privește stufoasa și greoaia structură organizatorică a Capitalei (șase sectoare, fiecare sector cu primarul, viceprimarii și consilierii săi, plus nocivii „generali” – primar, viceprimari, consilieri), aceasta ar putea fi ușor simplificată și la țanc eficientizată în felul următor: un singur primar (oricum guvernul își va „unge” prefectul lui) și un singur consiliu (cum spuneam, ajustat potrivit referendumului), din rândul membrilor acestuia fiind pe urmă aleși șapte viceprimari – unul în proximitatea și la dispoziția imediată a primarului, ceilalți (fiecare cu un mic grup de colaboratori/funcționari pentru munca de teren și problemele urgente ale bucureștenilor din zonă) vor reprezenta autoritatea publică în cele șase sectoare.
Sigur că unii pot invoca multiplele chestiuni cetățenești (audiențe, adeverințe, plăți), precum și distanțele în timp și spațiu întru prompta rezolvare a acestora, ca și cum actuala hiperstructură le-ar fi soluționat la iuțeală pe toate. Iar eu, pe de altă parte, le spun ăstora că trăim în mult trâmbițata eră digitală (mă rog, noi încă suntem în jegoasa iepocă a promisiunilor deșănțate, inclusiv a inexistentului vot electronic), în care, sub presiunea Uniunii Europene, se va trece treptat-treptat de la birocrația dosarelor fizice la cea a dosarelor informatice, numărul băgătorilor de seamă din instituțiile statului, inclusiv al timpilor de așteptare pentru cetățeni, fiind în directă și inseparabilă legătură cu mulțimea calculatoarelor (fiecare angajat cu „scula” sa) și cu prețul acestora.
Dar iată o concludentă dovadă din teritoriu, care ar trebui să curme eventualele cârteli ale bucureștenilor vizavi de nesemnificativa mărire a distanțelor până la unica lor primărie. Deși distanța de la Borșa până la Baia Mare, reședința județului Maramureș, este de aproximativ 150 km, ea trebuie parcursă (se subînțelege, asta înseamnă cheltuială, oboseală și cel puțin o zi pierdută) nu numai de borșenii ce au trebuință de-o audiență sau de-o adeverință mai cu moț, ci și de infirmii (ciungi, ologi, orbi) care an de an, de parcă ar fi vreo șansă să se înzdrăvenească, trebuie să se prezinte în fața unei ticăloase comisii medicale, pentru a confirma pe viu evidența și a se menține încă vreo câteva luni în meschinul sistem de plăți al statului nostru mafiot…
De aceea, pe mine nu mă miră că încă nu s-a terminat renumărarea voturilor în majoritatea județelor sau că politruci extrem de dubioși, precum necușera Clotilde Armand (cea care, în urmă cu patru ani, a devenit nedestoinica primăriță a Sectorului 1 printr-o megafraudă), strigă ca din gură de șarpe că ei sunt cinstea întruchipată și că au fost furați de alții, asta însemnând anularea respectivelor alegeri și organizarea altora, unde – adaug eu – perdanții de-acuma se vor strădui să-și învingă adversarii printr-o furăciune mult mai temeinică. Și tot așa la nesfârșit.
Păi, nestimată doamnă useristo-demonocratică, nu numai la noi s-a furat și continuă să se fure cu legea în mână, precum bine spunea (într-adevăr, gura păcătosului adevăr grăiește) cu ceva timp în urmă mitomanul premier Victor Ponta despre neprietenii lui într-ale politicianismului: „Ăștia nici să fure nu știu”…
Au jefuit și – pe căi ocolitoare (prin împrumuturi și companii) – continuă să jefuiască toate așa-zisele democrații occidentale (Anglia, Statele Unite, Franța, Germania, Austria, Olanda, Spania), e drept, mai puțin din interior (că, de, cică respectă drepturile concetățenilor, dar de fapt îi descurajează asprimea legilor) și cu mult mai mult din exterior, căci toate au avut cândva (unele mai au) întinse imperii coloniale, de unde storceau caimacul pentru țările lor lacome și arogante. Nu mai vorbesc de javrele orientale (turci, muscali), care ocupau principatele, impuneau tribut sau uriașe despăgubiri de război și jefuiau nestingheriți pe rupte…
Pe baza calculelor făcute de profesorul prahovean Eugen Stănescu, cel care a raportat toate monezile la aur, în articolul Năucitorul progres al jefuirii României din 8 octombrie 2017 afirm următoarele: „După redresarea economică din perioada ceaușistă, în cei aproape 28 de ani de postdecembrism, numai prin transnaționale s-a furat de 3,3 ori mai mult decât în 530 de ani, adică 46.000 tone aur, ceea ce reprezintă echivalentul a circa 2.000 de miliarde euro!”
Bineînțeles, totul a fost făcut în mod „democratic”, adică printr-o strânsă și antinațională colaborare între tâlharii interni (nu spunea Băsescu-Petrov că legile sunt făcute de hoți pentru hoți?!) și marii tîlhari externi…
Cât privește fetidele europarlamentare, la pachet cu localele, „cațavencul” Doru Bușcu astfel ni le prezintă în inspiratul articol Invizibilii bogați de bucătărie: „Cine sunt acești preafericiți sinecuriști? Aproape nimeni nu știe, fiindcă aproape nimeni nu i-a văzut și nu i-a auzit. Aproape nimeni nu a văzut campania pentru europarlamentare, deși duminică lumea merge să-i voteze. Eligibilii au mers pe burtă, au stat în umbră, s-au ghemuit în cotloanele neatenției generale. S-au strecurat ca niște gândaci pe sub mobilă, așteptând în întuneric să treacă luna de campanie și să se vadă proiectați în paradis. Fără să răspundă la o întrebare, fără să dea cumva socoteală, fără să explice cât de cât ce caută ei pe lista raiului terestru”.
Păi e cât se poate de clar că toți ăștia, indiferent de culoarea politică, nu caută decât imensele avantaje financiare și materiale ce curg/decurg din această formidabilă sinecură: 7500 euro leafa lunară netă, 4800 pentru cheltuieli ce nu trebuie justificate, 7000 indemnizația totală de prezență, toate deplasările acoperite, 338 euro pentru fiecare zi petrecută la Bruxelles, 27000 euro lunar pentru angajarea unor asistenți/asistente, cheltuieli la care – după terminarea mandatului – se mai adaugă, doi ani la rând, 39000 euro, iar după vârsta de 63 de ani, încasează o pensie de aproximativ 25000 euro, bani lipiți la pensia/pensiile românești.
În plus, nu trebuie uitate serviciile medicale („de la transplant de cord și până la ochelari de vedere”), care în totalitate sunt suportate de stat pentru europarlamentari și familiile lor, chiar dacă unii dintre acești detestabili ipochimeni votează și acționează împotriva intereselor naționale, deci sunt trădători sadea.
Sighetu Marmației, George PETROVAI
17 iunie 2024
