Poezii de Mirela Croitoru

0
58

Arme și flori  

Fiecare dintre noi  

Își poartă în liniște  

Propriul război,  

Fie cu inima, fie cu mintea  

Ori cu amândouă,  

Căci, inevitabil, omul  

Va avea câte ceva de descoperit  

Și fiecare zi e o nouă bătălie  

Pentru cunoaștere,  

Pentru desăvârșire,  

Pentru iubire…  

Interiorul nostru este câmpul acesta de luptă,  

Iar gândurile,  

Ne sunt armele  

Care sfâșie totul nemilos  

Și iată că m-au adus  

La marginea râului  

Și mă văd privind la el… delirând. 

Cine sunt? 

Ce-am făcut?  

Oare lupta s-a pierdut?  

Și, mai tare ca oricând, 

Gândurile mă ciuruiesc  

Și văd asta în profunzimea apei  

Când fiecare sclipire din reflexia ochilor  

Pare un foc de armă. 

Totuși, istoria ne-a învățat  

Că orice război își găsește un final.  

În cazul nostru,  

Acest final poate veni mai repede  

Sau, din contră,  

Odată cu finalul propriei existențe –

Când semnăm tratatul de pace veșnică… 

 Și peste câțiva ani,  

Reflexia mea crește iar, ușor, în oglinda râului,  

Nu știu de unde să încep…  

Nimic nu mai e la fel,  

Nici râul nu mai curge aceeași apă,  

Nici eu nu mai am aceleași lupte,  

Acum defilez împăcat  

Cu o floare la armă  

Și cu o floare în mână  

Pentru ea…  

Îi apare treptat, tot mai deslușit reflexia ei  

Lângă a mea  

În apa limpede  

Și m-am simțit un soldat împlinit, 

Care nu a luptat în van  

Când am văzut și în ochii ei  

O ultimă sclipire,  

Înainte să îi întind floarea  

Și un prim surâs de fericire  

Din multele care aveau să vină…

 

Gânduri de azi si de ieri 

 Într-o săptămână, 

Fiecare zi are un nume,  

Dar fiecare zi e la fel 

 Și ne învârtim, fără urmă, 

Într-un cerc monoton  

Ale cărui limbi se întorc mereu  

De unde au plecat,  

Cu un tic-tac amețitor,  

Care te scoate din minți…  

Aceeași minte care azi  

E prizonieră într-un ieri  

Fără să știe că mâine  

E din ce în ce mai aproape  

Și totuși nimic nu se va schimba,  

Căci ăsta este ritmul universului  

În care am fost aruncați  

Și în care ne-am pierdut  

Încă din primul ceas  

Neștiind câte au mai fost  

Sau câte vor urma…  

Noi suntem prea mici  

Și condamnați să ne supunem  

Unei clepsidre cosmice  

Pe care nu o putem vedea,  

Ci doar simți… cel mai profund,  

Atunci când e prea târziu  

Și ne dăm seama că timpul s-a scurs  Ireversibil, tragic și lent,  

Dar nu contează,  

Până la urmă dacă dispare o stea de pe cer,

Tot cer îl numim  

Și nimeni nu ar observa  

Ce a luat timpul cu el,  

Blocați într-o eternă ignoranță  

A propriei existențe  

Pe care, adesea, uităm că nu ne-o putem controla.  

 

Tânărul bătrân  

Negru, negru peste tot!  

Deschid ochii și nimic nu se schimbă, 

O negură stranie mă înghite  

Și parcă în zadar încerc să mă eliberez  

Lanțuri groase mă țintuiesc  

Între pereții cămăruței mele,  

În patul care nu a părut niciodată mai infernal.  

Închid ochii, nu vreau să mai simt întunericul,  

Dar, într-un fel straniu, pașii mă poartă prin el,  plutesc…  

Nu îmi dau seama ce trăiesc sau dacă trăiesc.  

Deodată, o știrbitură pală de argint  

Se ridica în spatele unui geam  

Nu știam ce e, dar voiam doar să ajung la ea  

Și într-o suflare chinuită  

Geamul a rămas doar o amintire din multele,  

Iar eu priveam luna picat în genunchi, hipnotizat:  

Ce fac?  

A fost primul moment din noaptea aceea  

În care m-am întrebat de ce stau în lesa lunii,  

Ca un cățel loial ce mă găseam,  

În loc să dorm și să uit de toate,  

Dar până să îmi aleg un răspuns  

Mă vedeam din nou plimbat de pașii mei amețiți.  

Nu știam încotro merg, știam doar că merg  

Să caut lumina, să ajung la luna  

Care îmi zâmbea ironic în față,  

Dar am fost prea orb să văd.  

Felinarele se împuținau cu fiecare pas  

De ceea ce m-am ferit, tot nu am scăpat,

Căci, curând, eram din nou  

Robul întunericului din jurul meu  

Și asta avea să rămână așa, 

Dacă nu mă găseau niște lumânări tremurânde.  

Acum știu, știu totul – 

Așa îmi ziceam…  

Mă uit în jur într-un răgaz,  

Sunt pe un câmp, 

Am lăsat în urmă orașul  

Și toate zidurile care îmi răpeau lumina,  

Toate se ridică în spatele meu acum ca o umbră;  

În față, o mare de cruci îmi e luminată  

De aceeași făclie eternă  

Și atât de tare strălucește fierul ăsta ruginit,   

Cum nu a putut niciodată să o facă 

 Lanțul meu legat de pat.  

Totuși m-aș întoarce,  

Nu trebuia să fiu aici,  

Dar măcar nu sunt singur  

Și mă uitam în jur  

Și mă miram cum pot să mă simt la fel  

Și în inima orașului…  

De fapt,  

Ceva îmi spunea că acum era mai bine, 

Doar eu cu mine și totuși cu toți,  

Decât să mă pierd de tot 

 În umbra imensă pe care mă străduiam tot mai tare  

Să nu o mai privesc  

Și-n timp ce îmi spuneam asta  

Ajung să înaintez pe o potecă îngustă, fără ocolișuri…  

Și iar îmi țipă inima  

Când văd ascunsă după un arbore părăsit  

O formă, o siluetă strălucitoare,

Nu, nu avea cum să fie luna,  

Ea era încă pe cer  

Și până mi-am întors eu privirea spre cer,  

Năluca dispăruse… 

 În schimb, se apropie de mine  

Un tânăr, îmi semăna tare  

O enigma teribilă se țese În mintea mea,  

Dar am rămas tăcut.  

El mi-a zâmbit amar, 

Părea că are nevoie de ceva.  

Și-a aruncat lopata undeva în depărtare  

Și a rămas statuie în fața mea  

Cu fața mea…  

I-am spus că m-am rătăcit  

Și vreau să mă întorc acasă,  

Nu părea să mă creadă, 

Totuși, cu un gest scurt,  

Mi-a făcut semn să-l urmez.  

Eram prins într-un joc din care nu puteam ieși…,  

Un labirint măiestru imposibil.  

L-am urmat 

 Poate știa el mai bine unde era casa mea.  

Pășim în sincron,  

Un ritm plăcut aș fi spus,  

Dar simțeam cum răbdarea și puterea mea  

Se dizolvau în mii de steluțe cu care pictam cerul  

Mai erau și altele pe acolo deja,  

Probabil de la celelalte cruci…  

Tânărul de lângă mine 

 Are mersul tot mai greoi,  

Atât de greoi încât am reușit după ceva timp  

Să îi revăd chipul, ajungându-l din urmă

Și fruntea începuse să i se încrețească,  

Nasul să i se încovoaie  

Și cu o voce tot mai groasă îmi spune  

Că „Mai avem puțin…” 

 Îl privesc nepăsător,  

Mi-era totuna, 

Dar vocea a început să îi tremure  

Și când reușesc să îl văd din nou,  

Părul deja îi albise,  

Deși noaptea încă nu trecuse. 

Ecoul unui strigăt de corb se auzi din depărtare  

Și odată cu el anunțul bătrânului 

Cum că „Am ajuns”.  

Stau acum lângă un morman de țărână,  

Până la urmă, țărână sunt și eu,  

Alături, o groapă  

Și o cruce cu poza bătrânului,  

Care tare îmi mai seamănă…  

 

Vremuri noi 

Într-o lume  

În care toți sunt pentru ei 

Nu are cum să se răspândească  

Nici arta, nici filosofia, nici literatura, 

Căci nimeni nu mai simte nimic. 

Iar cei care o fac, 

Nu au cu cine să împărtășească asta 

Și nici nu sunt încurajați să o facă. 

Valorile rămân o iluzie,  

Un vis frumos dat celor  

Care încă mai au curajul să viseze, 

Înconjurați de măști și mediocritate.

 

Între două lumi 

Cerul invita pe toată lumea la el,   

Păsările pot zbura și au tot orizontul în față, 

Peștii pot înota și au tot oceanul să o facă, 

Dar cum rămâne cu noi, oamenii? 

Noi doar mimăm libertatea, 

Fiind de fapt prinși într-o rutină  

Care ne întemnițează sentimentele. 

Toată viața, umbra ne stă alături, 

Nu pleacă nicăieri și e singura 

Care ne amintește că existăm. 

Chiar și după moarte 

Trupul ne va fi pironit rămâne pe loc, 

Undeva în adâncul pământului 

Din care toți am luat ființă, 

Iar spiritul nostru rămâne blocat  

În același loc în care ne-am risipit timpul 

Și ne amintește că am existat. 

Nu vom ști niciodată ce era de evitat, 

De ce când trebuia să trăim, am ezitat 

Și rămânem niște statui, 

Demne de admirat 

De ochii oricui 

Dar cu inima de piatră, 

Pe Pământ – o pată.