Gruia COJOCARU
Aproape de cătunul La Latija, în sudul Insulei Fuerteventura, pe marginea unei guri de leoaică, deschisă hămesit în lava vulcanilor, a crescut în urmă cu vreo jumătate de veac stațiunea Costa Calma. Puțin populată, fără aflux asfixiant de turiști în niciun moment al anului, stațiunea e potrivită pentru cei care poartă în sângele lor nostalgia începutului de lume. Dar, cu o condiție – să fie dispuși să evadeze puțin din confortul creat de investitorii germani, spanioli, britanici și olandezi, care-au creat bule de bucurie într-un spațiu sterp, neprietenos pentru europeanul obișnuit. De ce să fugă de confort? Pentru că dincolo de salbele de stațiuni, care garnisesc părți consistente din perimetrul litoralului întregului arhipelag canar, e un spațiu aproape pustiu, încremenit, parcă fără început și sfârșit, unde timpul curge egal, într-o lenevie dureros de voluptuoasă, iar omul e o piesă banală dintr-un angrenaj fără nicio perspectivă.
Aceea era realitatea necosmetizată lucrativ, pe care țăranul voia s-o digere la pas. Deocamdată se mulțumea să hoinărească pe străzi obișnuite, cochete, flancate din loc în loc de palmieri, însiropați cu fluidul vieții printr-un sistem de conducte, care le încercuiau tulpinile. De fapt, nu era nicio plantă în stațiune, care să poată supraviețui și prospera fără sprijinul permanent al oamenilor.
– Construcție artificială din nimic, concluzionă țăranul.
– O metodă inteligentă de a valorifica economic un spațiu sterp, observă Ecaterina.
– Mie mi-ar plăcea mult să trăiesc aici după vârsta de pensionare, plusă Ștefan.
Țăranul îl privi mustrător:
– Eu m-aș sufoca în câteva luni!
– De ce? îl întrebă uluit Ștefan.
– Tu nu vezi că nu e urmă de viață autentică aici?!
– Clima e formidabilă, temperatura oscilează doar între 20 și 30 de grade tot timpul anului, faci plajă în fiecare zi, dacă ai timp și chef, iar ploaia aduce precipitații într-un an cât într-o oră lichidă la Hamburg.
– Să înțeleg că de zăpadă nu poate fi vorba…
– La 20 de grade m-aș cam îndoi, preciză ușor ironic Ștefan.
– E întra-adevăr un plus imens, mai ales pentru oase și extremitățile corpului în general, însă pentru mine e deprimant să nu gust succesiunea anotimpurilor: renașterea naturii – primăvara, plenitudinea și beția luminii – vara, seducția nostalgiei – toamna și biruința supremă a morții – iarna.
– Obișnuința, până la urmă…
– Mereu am fost conservator, măcar că în ultimii ani am acceptat noul cu mai multă deschidere… da’ a cam trecut vremea, se apropie ora mesei.
– Avem timp, deschiderea cinei e la 18.30, iar 21.00 e ora închiderii, avem vreme destulă, preciză Ștefan.
– Da, vreau să mănânc și eu ce ia unchiu’, zise Andrei, care, de când erau împreună, aproape că devenise umbra țăranului.
Țăranul surâse – o mână de ajutor era oricând binevenită. În plus, unchiu’ era topit după copil, deoarece semăna leit cu el, cel de odinioară, dar mai ales pentru că vedea în Andrei proiecția lui din vremea inocenței, sumedenia de plusuri și minusuri, care se certau într-o succesiune a curiozității și a încercării de a provoca prezentul întru descifrarea esențelor vieții, atât cât era posibil, firește. Mai mult decât atât, descoperea în el nevoia de a explora realitatea dincolo de marginile obișnuitului, cu riscuri uneori inutile, duse la extrem, cochetând naiv cu fatalitatea. Treaba asta știa că-i periculoasă, la cei șapte ani băiatul avea nevoie, uneori, de ceea ce țăranul a urât organic – zăbala. Trebuia strunit, încorsetat nițel pentru a conștientiza pericolele, însă, vacanță fiind, în interacțiunea directă țăranul îi ”nivela” doar descătușarea pe care și el a adorat-o de când se știa pe lume.
Când au ajuns la restaurantul hotelului, terasa era goală. Țăranul a lăsat preventiv o revistă pe scaunul pe care fusese dimineață, apoi a intrat și s-a rotit în spațiul ofertant al localului iberic. După ce a luat câteva felii de roșii, ardei și castraveți, precum și niște alge marine, vru să adauge ceapă roșie, dar se opri. Îi plăceau teribil ceapa și usturoiul, însă știa că puține prezențe feminine agreează izul celor două rădăcinoase. Era conștient că, în măsura în care se poate, trebuie să fii fără cusur atunci când te pregătești să asaltezi o fortăreață. Și dacă nu reușești, cel puțin ai uzat de toate argumentele. Când a ajuns în spațiul destinat grătarului, văzu că Ștefan deja aștepta:
– Ce vrei să comanzi?
– Dar ce au?
– Cotlet de porc, piept de curcan, ton și somon.
– Două porții de somon și una de ton, zise țăranul.
– Nu vrei și porc?
– Niciodată la restaurant!
– De ce?
– Probabilitatea de a da peste o fleică de la o femelă în estru e prea mare, gustul e oribil, iar eu sunt mereu un magnet pentru așa ceva.
– Exagerezi!
– Deloc, vrei să mănânci o bucată de carne de porc gustoasă, mergi în gospodăria țărănească, acolo sacrificarea animalelor nu se face la întâmplare, ca în abatoarele industriale, dar o să vorbim altădată pe subiect.
Au început să mănânce, dar ”invadatoarea” încă nu apăruse. Pentru că soarele inunda terasa îngustă, oamenii preferau să servească masa de seară în restaurant, unde aerul condiționat era un argument suficient. Țăranul își zise că, dacă blonda nu va alege locul în care a stat dimineață, optând în schimb pentru scaunul de la masa care le mijlocea direct fluxul interacțiunii vizuale, șansele lui sporesc semnificativ. Aștepta înfrigurat. Mânca mecanic, ignorând mai toate aromele care-i inundau papilele gustative. N-a așteptat mult și a sosit. Singură. A măturat ușor spațiul cu privirea, apoi a lăsat poșeta pe masa țintită de țăran și s-a dus să pescuiască bucatele dorite. Când s-a întors, a ales scaunul speranței. După ce s-a așezat, l-a privit fix pe țăran, fără să-l caute, de parcă se aștepta să se poziționeze la fel ca dimineață. Bărbatul a salutat-o, înclinând capul. Tânăra i-a răspuns zâmbind și fluturând ușor degetele mâinii drepte. Inima țăranului pulsa în ritmul boxelor de pe ringul de dans. ,,Răbdare”, îi șoptea vocea rațiunii, ,,nu plonja naiv în ape despre care nu știi nimic!”
Un chelner, care se rotea inutil în jurul mesei ei, îi spuse ceva în spaniolă. Tânăra îi răspunse în graiul iberic, apoi ceru ceva. Peste două minute, chelnerul îi aduse un pahar cu vin roze de la barul restaurantului. Blonda surâse seducător. Alți chelneri veniră până la masa ei și o salutară curtenitor în germană. Tânăra le răspunse în limba lui Goethe, adăugând detalii cu totul străine pentru țăran.
– De pe ce meleaguri crezi că provine? îl întrebă pe Ștefan, care observase deja unde săgetau ochii țăranului.
– Cred că-i nemțoaică, probabil instructor la vreo sală de fitness de pe-aici ori de la alt hotel. Nemții fac frecvent lucrul ăsta în facultate. Li se asigură gratuit masa și cazarea, uneori și ceva bani. Colindă așa întreaga lume. Ai văzut și tu în două rânduri la Mallorca, unde, dat fiind afluența turiștilor, erau mai mulți prestatori de evenimente – atât la Sa Coma, cât și la Cala Millor –, am vorbit cu unii dintre ei.
Își încrucișau privirile destul de des. Flirtau amândoi, însă jocul seducției era, desigur, în mâna ei. Țăranul însă realiză că, dintru început, pornește cu handicapul necunoașterii unei limbi de circulație internațională. În plus, era român și, deși nu avea complexe de inferioritate, nu uitase de interacțiunea cu rusoaica aceea focoasă din Baleare, care i-a dat cu flit când i-a dezvăluit originea. Încă-l mai durea repulsia citită în ochii ei. Mai degrabă franțuzoaica cu damf înțepător de vin a fost prietenoasă. ,,Cum comunici cu ea, dacă sunt șanse să treci la nivelul următor?” se întreba tâmp țăranul. ,,Ți-ai propus de acu’ doi ani să înveți câte ceva, măcar minimal să te descurci în limba engleză, dar ai făcut vreun pas?! Nu!” se întreba el acuzator.
,,Trebuie să-i las un bilet”, gândi țăranul, ,,mâine e ziua adevărului!”
(va urma)
