Gruia COJOCARU
După un duș rapid s-a întins îngândurat pe pat. Lângă el, pe celălalt așternut, Moș Ene îi dădea târcoale lui Andrei.
– Mai vreau să ascultăm muzica aia!
– Cu plăcere! zise bucuros unchiu’.
,,The Door”, cu Teddy Swims într-o interpretare de excepție, era piesa pe care-o descoperise țăranul în ziua în care ”Săgeata lui Cupidon” i-a străpuns armura. Curând devenise și melodia favorită a lui Andrei. Băiatul a adormit înainte de stingerea ultimelor acorduri muzicale, nu și unchiul său, care simțea că-i bubuie țeasta. După un ceas de ceartă cu somnul, țăranul s-a ridicat, a tras pe el o pereche de pantaloni scurți și-un tricou, a aruncat pe umeri un prosop și, cu o sticlă de apă minerală în mână, a plecat spre sala de forță. Programul nu permitea turiștilor accesul în acel spațiu pe timpul nopții, însă, ținând cont de relaxarea generală, era greu de presupus că i-ar fi blocat cineva accesul. Așa că a ignorat liftul, coborând în salturi scările de la etajul II la parter, a trecut iute pe lângă recepția așezământului, rostind luminosul ,,Hola”, fără să-i lase hotelierului timp să se minuneze de o trecere nocturnă nefirească, apoi s-a îndreptat glonț spre zona de antrenament fizic. După încălzirea temeinică a întregului aparat locomotor, cu accent sporit pe mișcările articulare, țăranul a trecut la helcometru. Lucra cu greutăți mari, în regim ,,Doctor Cezar”, medicul ieșean ”pasionat de cardiologie, nutriție și sport”, care a avut un rol benefic în modificarea traiectoriei sale existențiale. Atât doar că țăranul era mult mai strict ca Cezar în problema nutriției. Cât despre alcool, considera povestea încheiată definitiv.
A tras mult de aparat, până când partea superioară a corpului răspundea palid la comenzi, iar mai târziu a trecut la partea inferioară, numărând caloriile consumate în urcarea simulată pe munte. 14 calorii pe minut – norma pe care corpul lui o putea dezvolta activ într-un efort îndelungat. ,,Faza de platou, aici trebuie să rămân cât mai mulți ani!”, își zise în gând. Prosopul era jilav, sărat și unsuros , iar sticla de apă minerală se golise când plecă spre apartament. Un nou duș, o nouă alungire pe pat, dar somnul parcă pierise. Se ridică, merse în camera cu televizorul, unde aprinse lumina, căută în troler o foaie și un pix, scrise un mesaj în limba română, apoi converti conținutul în engleză cu ajutorul tehnologiei.
,,Te plac, deși pare straniu, ironic chiar, ca un taifun ai intrat în sinele meu. Sunt român, nu știu nicio limbă de circulație internațională, însă mi-ar plăcea să interacționăm direct. E la latitudinea ta.
Al tău,
Tudor”
După ce semnă, țăranul adăugă, ceva mai jos, ”camera 422”.
Redactat în limba engleză, cu ajutorul ”Google translate”, biletul, pe care-l scrisese pe o filă ruptă dintr-o agendă, odihnea în buzunarul său, într-o dimineață calmă de august, în vreme ce aștepta la terasă, pe același scaun, mestecând nefiresc de încet feliile de fructe. Dar ”invadatoarea” întârzia.
– Plecăm? întreabă Ecaterina într-un târziu, exasperată probabil de lentoarea impusă subliminal de fratele său.
– Mergeți voi înainte, eu mai îngădui puțin!
– Atunci noi ne ducem în sala de forță și, când vrei să mergem la plajă, ne anunți! preciză femeia, care observase noua preocupare a fratelui ei, însă, din discreție, nu dorea să comenteze subiectul.
”Invadatoarea”, blonda enigmatică ce-i săgetase inima, era însă absentă și, pe măsură ce trecea timpul, țăranul simțea că se prăbușește. Gândul că tinerei i se terminase vacanța și plecase deja în zori îl înnebunea. ,,Mă, ai avut o șansă și ai rămas inert, ca un zevzec, în loc să acționezi! Ce-ai fi vrut, să vină dama și să te-ntrebe:
– Nu vrei să petrecem timp de calitate împreună?!?”
Își tortura sinele cu toată ferocitatea de care era capabil, iar scorpionul din el era expert în a-și provoca durere, atunci când rata ținta pe mâna lui. Turba înlăuntru, dar afișa o față de poker în afară. Își aminti că-i într-o zi de 11, din luna sa favorită, cu ghinion cel mai adesea pentru el. Surâse, depășise pragul. Una din micile lui superstiții, de care se dezlegase în procesul de transformare interioară, fusese legată de ziua de 11 a fiecărei luni calendaristice, de vreme ce mai toate evenimentele nefaste din viața sa au purtat amprenta acelei zile. Pe vremuri ajunsese să se ferească aproape cu teamă de ea, pășind peste durata sa organică prin evitarea ori amânarea oricăror acțiuni importante, care puteau fi pasate în alt segment temporal. Poate că de aici venea și energia nefastă, ca o revoltă a inacțiunii din acea zi, ce-i producea daune pe toate fronturile, inclusiv în zonele imposibil de controlat. Și totuși, cum s-a eliberat?!? Paradoxal, după o sumedenie de ani mocirloși – dintr-o căsătorie care-și dezvăluise latura găunoasă pe măsură ce-și sporea durata –, în momentul în care a descoperit că partenera sa de viață, ”istovită” de foamea de libertate și de varietate, a înregistrat la registratura judecătoriei cererea de divorț, într-o zi de 11, țăranul a simțit că Ipocrizia a explodat, iar tumora din sufletul său s-a resorbit, de parcă niciodată n-ar fi existat. De-atunci a văzut în 11-le calendaristic al oricărei luni din an Ziua Adevărului! Și acționa deschis, senin, fără teamă.
Disecând semnificația zilei, constată că introspecția îl liniștise, deși durerea continua să rămână acolo. O fulguranță era făptura nemțoaicei, știa, dar înțelegea că avea nevoie și de iluzii pentru a se echilibra deplin, după tăvălugul de fățărnicie în care băltise nefiresc de mult și de care abia se descotorosise. Însă nu putea să rămână prea mult într-un plan platonic, ci avea nevoie de materializarea sentimentelor. Devorat sălbatic, un pat – fie el de hotel, de nisip ori de iarbă – făcea mai mult decât toate cuvintele încapsulate în seva ardenței.
Când însă mai rămăseseră 10 minute până la expirarea timpului în care puteai să servești micul dejun, ”invadatoarea” apăru. Brusc, nivelul energetic al țăranului a erupt, de parc-ar fi primit apă vie de la Zâna Speranței. Tânăra își puse ochelarii de soare pe masa unde cinase ieri, apoi intră în restaurant. Țăranul se ridică, merse la masa ei și lăsă biletul, deasupra căruia fixă o linguriță pentru a nu fi suflat de vreo boare de vânt. Când ”invadatoarea” și-a pus platoul pe masă, a văzut biletul și l-a citit. A rămas suspendată o clipă, de parcă s-ar fi căznit să proceseze o informație căzută de pe altă planetă, apoi l-a privit pe țăran cu toată forța de care era capabilă. Țăranul aștepta jocul laserelor, de aceea sorbi lacom energia descătușată dens de privirea tinerei. Voia însă să identifice un soi de ardență, care, suprapusă peste jarul din lăuntrul său, conducea la simplificarea ecuației. Dar nu descoperea nimic. Stupefiat, constata că are în fața ochilor o mină de poker, ca o reflectare a propriei oglinzi. Apoi, după câteva momente de încordare, ”invadatoarea” păru că-și pierde orice interes, concentrându-se intens pe bucatele din platou, pe care le mesteca îngrijit, fără să-i mai dea țăranului nici cea mai mică atenție. Cocheta în schimb cu chelnerii, ce erau copleșiți de o bunăvoință, care depășea strident granițele unor zâmbete protocolare. Din când în când îi arunca biruitor câte-o privire și lui, însă țăranul era deja în defensivă, privind-o detașat, neutru. Simțea ridicolul situației și nu mai era dispus să continue steril jocul seducției. Așa că s-a ridicat domol de la masă și a plecat, aparent, fără niciun regret.
,,Ratarea face parte din joc, dacă fiecare minge ar intra în plasă, ne-am plictisi de-atâta sevă”, își spuse țăranul, zâmbind a pagubă. Știa să piardă, era trecut prin iureșul unor relații care-au lăsat vâscos tot amalgamul de stări sufletești, așa că elementul de noutate dispăruse de mult. Doar modalitatea de exprimare și de accesare a unor resorturi interioare erau diferite. Acum era amuzat și dezamăgit în egală măsură, dar nu regreta faptul că testase un ”teren” cu metale rare… Nu țintea neapărat după trofee pentru descătușări pasagere, ci căuta cu ardoare trăirea autentică, plenară, fără calcule negustorești din categoria: ,,îți dau, dacă-mi aduci”, ori, ,,primești, dacă-mi faci” și ,,sunt a ta, dacă generezi resurse și bani, mulți bani!” Deși financiar era ușor peste media națională, trăise prea mult timp într-o structură de familie unde mercantilismul era onest în comparație cu dedesubturile furnizate abject de a lui (fostă) ”jumătate”, așa că se ferea de ancorarea lăuntrică în relații fără consistență reală. Și cum până la tânăra blondă, ”ariana” – cum îi plăcea s-o alinte în minte, de când a aflat că-i nemțoaică –, totul fusese imitație ieftină, încerca desigur un regret, pe care se străduia să-l zăvorască strâns în adâncuri. Așa că începu să râdă. Râsul lui, adesea straniu și agasant, era însă natural. De cele mai multe ori reprezenta forma supremă de manifestare a disperării. Puține femei înțelegeau asta, cele mai multe, ghidate doar de instinct și de siropul vanității, deveneau furioase dacă râsul homeric țâșnea în urma dialogurilor contondente. Dar, până la urmă, ilustrează o reacție firească a omului în relație cu vremurile sale: dacă vezi astăzi un ambalaj grosier, elimini dezgustat produsul pentru că-ți lipsește răbdarea de a cerceta conținutul.
Când tâmplele au început să-ți ningă și ești solitar într-un anume areal – după o conviețuire eșuată lamentabil cu o femeie, ori, după caz, cu un bărbat –, în mod natural cauți să-ți peticești viața. Aproape orice ”material” poate astupa golul, iar lucrurile pot să se miște într-o inerție suficient de benefică pentru cuplul nou creat. Sau nu. E ca un soi de proiecție a Naturii, care nu suportă golul survenit prin moarte, abandon, fugă ori altă ieșire din scenă. Dacă însă te-ai deprins cu un stil de viață spartan, unde exercițiile fizice zilnice se îmbină atent cu nutriția, apare neputința de a ”mesteca” la întâmplare orice se rostogolește spre valțurile din moara vieții. De fapt, nu e nicio nevolnicie fizică ori mentală, ci un refuz lăuntric de a coborî sub un anume standard. Preferi ”să cumperi lapte la litru”, după cum ironic menționează înțelepciunea populară, ”decât să achiziționezi toată vaca.”
…Ajuns la Atlantic, țăranul și-a lăsat lucrurile lângă o stâncă, apoi a intrat în apă, golit de senzații. Și de sine. ,,Asta e, atât s-a putut!” conchise sec, în timp ce spinteca valurile dezarmat.
(va urma)
