Deşi indiscutabil un an al prozei, anul literar trecut n-a fost unul rău nici pentru poezie. Sigur, ne putem aminti vorba populară care spune că „românul e născut poet”, dar nu e doar asta. Un an în care, după mai bine de cincisprezece ani, Ion Mureşan revine la poezie cu un volum care ne-a tulburat pe toţi – ultima ispravă fiind Premiul pentru Poezie al USR – nu este chiar unul obişnuit. Nici un an care ne-a adus în faţa ochilor excelente volume de Mircea Dinescu, Liviu Ioan Stoiciu, Ana Blandiana, Dinu Flămând, Anca Mizumschi, Traian T. Coşovei, Mircea Cărtărescu, Alexandru Muşina, Robert Şerban, Radu Andriescu, Doina Ioanid, Nicolae Coande etc. Doar dacă aş reproduce „inventarul” stabilit de revista aceasta pentru premiile pe care le acordă anual, aş epuiza spaţiul articolului! În acest context extrem de competitiv, a apărut Moarte de om. O poveste de viaţă (Limes, 2010) de Ion Zubaşcu, unanim apreciată de critică şi epuizată din librării. Am vrut să-mi mai procur cîteva exemplare pentru a le dărui unor prieteni, fără a-l deranja pe autorul în suferinţă, şi n-am mai găsit. În această primăvară, cu puţin înainte de a se „plictisi” de noi şi de a pleca într-o lume mai bună, Ion Zubaşcu a recidivat, la aceeaşi editură, cu volumul Omul, pomul şi fîntîna. O tragedie românească, pe care a apucat să-l mai ţină în mîini înainte plecării, un volum bîntuit de aceeaşi „frumuseţe atroce” ca şi precedentul, deşi explorînd, într-o manieră diferită, dar coerentă cu cea dintîi, un alt teritoriu – este vorba despre trecerea de la tragedia individuală la cea familială şi comunitară.
Ion Zubaşcu este unul dintre membrii generaţiei mele care a debutat relativ repede şi sub bune auspicii, volumul Gesturi şi personaje (Albatros, 1982) fiind bine primit de critica momentului. Din păcate, volumul Omul de cuvînt, depus la Cartea Românească în anul următor, avea să apară tocmai în 1991, frîngînd, pe moment, un destin poetic ce se anunţa remarcabil. De altfel, poetul, poate din motivul acestei ostilităţi editoriale, poate pentru că îl solicita cealaltă muză, a cîntecului, a părăsit poezia o bună bucată de timp, dedicîndu-se şapte ani concertelor şi, după ruptura de Cenaclul „Flacăra”, jurnalisticii. De altfel, jurnalistica avea să îi devină corvoadă zilnică şi chin aproape un sfert de veac. La începutul anului 2007, părăseşte definitiv jurnalistica pentru a se dedica exclusiv poeziei. Revenirea se face printr-un fel de volum-punte între cele două vîrste ale poeziei sale, Omul disponibil (Editura Brumar, 2009), a doua ediţie refăcută, volum care are întreaga sa istorie – prima versiune datează din anii şaptezeci-optzeci, iar în volumul de debut, este integrat unul dintre „cînturi”, însă înfiorător de mutilat de cenzură. O primă versiune integrală tipărită apare, în 1999, la Editura Axa, cea de-a doua, de la Editura Brumar, marcînd revenirea poetului la uneltele sale. Dar nici această ediţie nu este una definitivă, după mărturia poetului, volumul „putînd fi socotit ca încheiat doar cînd ultima clipă va pune punct vieţii mele. Şi poate nici atunci, pentru că ştiu sigur că mai am mult de lucru şi pe celelalte tărîmuri…”. La cît de pozitiv încăpăţînat este Zubi, nu m-aş mira să se fi aşternut deja la lucru în lumea aceea mai bună pentru care ne-a părăsit.
Şi, după aproape un sfert de veac, cercul poeziei sale, „cercul poetului dispărut”, se închide cu cele două memorabile volume publicate înaintea morţii. Nu altfel înfruntase şi viaţa, în definitiv. O moarte pe care a înfruntat-o bărbăteşte, eroic, scriind împotriva ei pînă în ultima clipă. Şi de iminenţa căreia nu se îndoia, după cum mărturiseşte acest Epitaf din volumul de anul trecut: „am trăit tot ceea ce se putea trăi într-o viaţă încercată de om/ ca poezia mea să fie deplină nu mi-a mai rămas decît moartea”. Este interesant cum, la modul fundamental, poezia lui Ion Zubaşcu nu şi-a schimbat formula de la debut încoace, în ciuda pauzei de aproape un sfert de secol. Lirismul provine dintr-o aglomerare presantă de epicităţi, de elemente extrem de concrete, uneori violent concrete, cumva în apropierea lui Stoiciu, deşi formulele ca atare ale celor doi poeţi sînt foarte diferite, elemente care, deodată, sfîrşesc în imagini de o perfectă şi uluitoare poeticitate sau în „concluzii” asimilate unor vechi înţelepciuni. Ceea ce este nou în ultimele două volume este dimensiunea tragică a materiei şi a tratării acesteia. În volumul de anul trecut, ne întîlnim cu tragismul personal al fiinţei în preajma morţii şi împotriva morţii, deşi ştie foarte bine că aceasta s-a „înfipt” deja în propriu-i sine. El provine din înfruntarea fără menajamente dintre fantastica presiune externă şi tensiunea internă care se opune, mai ales liric, aceleia. În volumul recent, Ion Zubaşcu pare că simte nevoia să-şi „plătească” datoriile. Tragismul personal este estompat pentru a face loc destinului tragic al tatălui său, asasinat de Securitate în 1950, crimă despre care a aflat abia cincisprezece ani mai tîrziu şi a desluşit-o abia după 2000, cînd, pilotat de Marius Oprea, a ajuns la dosarele acestuia şi ale familiei sale. Este surprins şi tragismul acesteia, de la nenumăraţi membri arestaţi la înscenarea execuţiei mamei sale, dar şi cel al satului, al comunităţii maramureşene, al ţării. Subtitlul „O tragedie românească” este cum nu se poate mai exact în toţi termenii săi. Problema nu este însă cea a mutării accentului, a extinderii zonei de explorare în ceea ce priveşte această tematică zguduitoare în sine, mai importantă mi se pare intensitatea lirică la care poetul are acces (şi) în acest volum „de pe urmă”.
Nu aş vrea să închei fără a semnala flerul editorial al poetului Mircea Petean, care, în ultimii doi ani, ne-a oferit nu doar aceste două excepţionale volume de poezie, ci şi romanul Când ne vom întoarce de Radu Mareş, re-comentat săptămîna trecută, după primirea Premiului pentru Proză al USR. Însă tolba editorului e mai bogată, vom mai scoate din ea cîte ceva!
