Relaţiile internaţionale dintre ţări (evident, cele care – aidoma Rusiei – nu sunt supuse sancțiunilor de către atotputernicul grup al țărilor hiperdezvoltate), nu înseamnă doar legături politico-diplomatice și cultural-turistice, ci mai ales din cele economico-financiare și strategice, ba chiar militare în caz de forță majoră. De exemplu, cu războiul ruso-ucrainean în coasta sa, România intrată cu totul din 2007 în tulburele siaj americano-unionist (membră NATO și UE), are în momentul de față, pe teritoriul ei, cea mai mare bază a acestui bloc militar. Ceea ce, desigur, este și bine (conferă naiscaiva siguranță românilor și flancului NATO sud-estic), dar este și rău (țara e practic sub ocupație și, ca atare, se află necontenit în atentul vizor al puterilor nucleare antiamericane).
N.B.: Apropo de trupele de ocupație, ne informează Petre P. Panaitescu în Istoria românilor (Editura Didactică și Pedagogică, București, 1990), după definitiva înfrângere a dacilor în războiul din 105-106 e.n., la început în Dacia „a fost așezată o singură legiune, legiunea XIII Gemina, cu tabăra (castrum) la Apulum (Alba Iulia”. În paragraful următor, marele istoric adaugă că de-abia în vremea împăratului-filosof Marcus Aurelius (161-180), „crescând amenințarea barbarilor germanici înspre granițele de nord-vest ale Daciei, a fost adusă o a doua legiune, legiunea V Macedonica, așezată până atunci la Troesmis în Dobrogea de azi și mutată acum la Potaissa (Turda)”. Făcând necesara precizare că circa 5000 era numărul soldaților dintr-o legiune romană și că cel al modernilor mercenari din marea bază de la Mihail Kogălniceanu este peste 10.000, avem nu numai material îndestulător pentru o comparație temeinică între cele două situații politico-militare, ci și rampa de lansare spre diverse speculații…
Revenind la chestiunea datoriilor odioase (odious debt în limba engleză), trebuie spus că ea devine concept de drept internațional, după ce Alexander Nahum Sack (jurist rus, fost ministru al țarului Nicolae al II-lea, profesor de drept financiar internațional la Universitatea din Sankt Petersburg, până la lovitura de stat bolșevică din octombrie 1917, apoi la mari universități din Europa și Statele Unite) elaborează în anul 1927 Teoria datoriilor odioase, care înfățișează următoarele caracteristici ale acestora:
1)Guvernul contractează împrumut fără acordul cetățenilor, acord obținut în urma unui referendum;
2)Împrumutul nu este făcut în folosul real al cetățenilor (al tuturor cetățenilor, adaug eu, nicidecum doar în folosul descurcăreților, așa ca în strâmbul nostru postdecembrism, sau al nomenclaturiștilor, activiștilor și trepădușilor bolșevici în sinistrele distopii antedecembriste, respectiv în cele globalisto-neomarxiste din prezent și viitor);
3)Împrumutul se acordă, deși creditorul este conștient (are știre) de existența primelor caracteristici ale acelui împrumut.
Dar iată ce scrie chiar Alexander Nahum Sack despre o asemenea situație: „Dacă o putere despotică contractează o datorie nu pentru nevoile și în interesul statului, ci pentru a întări regimul său despotic, pentru a reprima populația care-l combate, această datorie este odioasă pentru populația din întregul stat. Această datorie nu este obligatorie pentru națiune: este una a regimului, o datorie personală a puterii care a contractat-o, în consecință ea cade odată cu căderea acestei puteri”.
Mă grăbesc să arăt că acest principiu n-a rămas doar la stadiul de spectaculoasă teorie, ci chiar s-a concretizat/materializat de-a lungul timpului în mai multe țări, care au știut (au avut voința trebuincioasă!) când și cum să-l pună la treabă: Grecia (după criza financiară din 2007, face dovada că doar 8% din banii împrumutați au fost destinați cheltuielilor guvernamentale, restul – sub o formă sau alta – ajungând de îndată la creditori, precum și că acordurile au fost trecute prin Parlamentul elen cu flagrante încălcări ale Constituției), Portugalia, Irlanda, Mexic, Cuba, Nigeria și Ecuador (după seria președinților trădători), dar mai ales Statele Unite în cazul Irakului (fără a menționa caracterul odios al datoriei, obțin de la Clubul parizian o anulare, în trei rânduri, de 80% a datoriei irakiene) și Germania federală, care – potrivit Acordului de la Londra din 1953 și cu sprijinul multor state (SUA, Marea Britanie, Franța, Italia, Spania, Grecia etc.) – obține reducerea cu 62% a datoriilor acumulate „atât în perioada interbelică, cât și după război, până la data încheierii Tratatului”.
Se subînțelege că această consistentă clemență internațională în ceea ce privește „datoriile odioase” (firește, dimpreună și în fecundă legătură cu mentalitatea teutonică și Planul Marshall) a contribuit în mod decisiv la refacerea economiei Republicii Federale a Germaniei, respectiv la lansarea Germaniei reunificate (de după căderea Zidului Berlinului) între cele mai dezvoltate țări ale planetei (PIB-ul pe locuitor o situează după SUA și China).
Datoria externă a României postdecembriste a ajuns la peste 150 miliarde euro. Cum toată această datorie s-a făcut fără consultarea cetățenilor și cum numai o mică parte din acești bani au ajuns la cetățenii de rând sub forma mascată a mitei electorale (firimituri azvârlite angajaților și pensionarilor în interminabilele noastre campanii), căci grosul lor se regăsesc în veniturile nesimțite și în averile necușere ale bugetarilor de lux (politruci, sinecuriști/descurcăreți, foști și actuali securiști, magistrați, polițiști, ghinărari ș.a.m.d.), e clar că și pe meleagurile noastre ar trebui să fie activată doctrina „datoriilor odioase”, dacă nu pentru toți banii împrumutați în peste trei decenii, atunci cu siguranță pentru majoritatea lor.
Dar voința politică dâmbovițeană în acest sens este la fel ca aceea de-a desființa sinecurile și privilegiile sociale, respectiv ca mult discutata micșorare a enormului decalaj dintre veniturile bugetare sfidătoare (cacademicianul Mugur Isărescu-Manole, de pildă, încasează lunar peste 100.000 lei) și cele minime (cică legal nu pot să fie mai mici de 1200 lei).
Că, de, dacă într-adevăr s-ar dori politic acest lucru drept și logic, atunci am asista mai întâi, cu îndreptățită satisfacție, la confiscarea atâtor averi necușere și la exemplara pedepsire a tâlharilor cu ștaif, nicidecum la amețitoarea tărăgănare a proceselor cu greutate și, în final, la prescrierea celor mai ticăloase fapte de corupție.
Sighetu Marmației, George PETROVAI
30 oct. 2024
