Doamna Oana Pellea s-a născut la 29 ianuarie 1962 în Bucureşti. A absolvit Academia de Artă Teatrală şi Cinematografică – Bucureşti, secţia arta actorului, promoţia 1984, la clasa profesoarei Sanda Manu. Este fiica Domnicăi Mihaela, născuta Policrat, şi a actorului român, Amza Pellea (7 aprilie 1931 -12 decembrie 1983).
După terminarea studiilor, în perioada 1984-1987, a fost actriţă la Teatrul de stat din Piatra Neamţ, după care, între 1987-1999, a făcut parte din prestigioasa trupă a Teatrului „Lucia Sturdza Bulandra” din Bucureşti. Din 1999 a devenit liber-profesionistă.
A participat la numeroase turnee din America de Nord, America de Sud, Japonia şi Europa. Joacă în limba română, franceză, italiană şi engleză. A primit de doua ori titlul de „Cea mai bună actriţă de teatru din România”. A interpretat 30 de roluri importante în teatru şi 20 în film.
Am văzut la televizor o discuţie cu Oana Pellea şi am fost fermecat. Apoi am văzut un film cu dânsa şi m-am convins că are aură. Este un OM de excepţie, o femeie frumoasă, cu suflet curat şi o actriţă de mare clasă.
***
Adalbert GYURIS: Cum a fost copilăria cu doi oameni minunaţi alături, părinţii dumneavoastră?
Oana PELLEA: Binecuvântarea vieţii mele sunt părinţii mei. Cum să fie copilaria? Rai, cu râsete multe, multă iubire, multă căldura, soare şi cu bunici şi părinţi ideali. Coplilăria mea e contul meu de fericire.
Adalbert GYURIS: Dragostea pentru actorie a fost un impuls sau a venit pe parcurs?
Oana PELLEA: Am mai povestit despre asta şi cine vrea să afle poate găsi în multe interviuri povestea apropierii mele de meseria de actor. Dragoste pentru actorie? Nu ştiu dacă „sufăr” de aşa ceva. Mie mi-e drag să dăruiesc fie pe scenă, fie în cuvânt, fie în zâmbet, fie în privire. De drag mi-e drag de viaţă, nu neaparat de actorie.
Adalbert GYURIS: Când v-aţi dat seama cât de mare actor este Amza Pelle şi ce forţă este?
Oana PELLEA: Tata a fost tata pentru mine. Nu actor. Tata! L-am iubit ca pe un tot. Dintotdeauna pentru totdeauna. Cu cât trece vremea cu atât îmi dau seama cât de excepţional artist a fost. Admiraţia mea faţă de el creşte odată cu scurgerea anilor. Ca artist a fost excepţional dar ca OM a avut Geniu. Geniu de a fi om de-adevăratelea e ceva foarte rar.
Adalbert GYURIS: Când aţi realizat că sunteţi pe urmele tatălui?
Oana PELLEA: N-am realizat…, fiecare avem drumul nostru. Nici nu pot pretinde vreodată că sunt pe urmele lui. Nici nu vreau şi nici el n-ar fi vrut. Din când în când oamenii se uită la mine cu mare drag. Sunt bucuroasă că îmbătrânind îmi regăsesc părinţii în mine din ce în ce mai des… şi asta îmi place. Iată ce lipsită de modestie sunt… noroc că mai am mult, mult de muncit cu mine.
Adalbert GYURIS: Când şi cum l-aţi descoperit pe Dumnezeu?
Oana PELLEA: Din nou e vorba de regăsire şi nu de găsire. De readucere aminte. Am povestit în „Jurnal”… Fiecare cred că avem o clipă de readucere aminte, de regăsire. Dumnezeu – e un cuvânt doar! Fiecare are reprezentarea lui despre ce înseamnă Dumnezeu. Important cred e să-ţi recunoşti limita şi să te minunezi că există CEVA care te conţine. E mult de discutat dar şi mai mult de cunoscut…
Adalbert GYURIS: Cum a reuşit mama dumneavoastră să vă schimbe viaţa?
Oana PELLEA: Mama mi-a dat viaţa. Dar prin felul cum a ştiut să trăiască şi prin felul cum a ştiut să moară mi-a schimbat viaţa. Pare complicat dar nu e. Există o ştiinţă de a trăi frumos şi o alta în a muri superb. Drumul acesta numit viaţă se poate parcurge excepţional de frumos. Mama aşa l-a parcurs. Şi a părăsit lumea împăcată, zâmbind şi într-o explozie de spiritualitate. Aşa am aflat că se poate şi muri superb.
Adalbert GYURIS: Sunteţi o femeie frumoasă, credeţi că pentru un actor în general şi o actriţă în special frumuseţea joacă un oarecare rol?
Oana PELLEA: Nu sunt frumoasă în canoanele modei… dar pot deveni superbă şi pot deveni foarte urâtă. Ca fiecare dintre noi. Depinde de ce am pe dinăuntrul meu. Interiorul unui om modifică „ambalajul”. De foarte multe ori frumuseţea unei actriţe devine handicap în meserie. Nu am cunoscut această stare.
Adalbert GYURIS: Credeţi că trebuie un loc anume pentru realizarea idealurilor artistice sau arta se poate face oriunde?
Oana PELLEA: Arta e universul pe care îl poartă cu sine un artist. Câteodată ai locul perfect de manifestare dar nu e timpul. Altădată e timpul dar nu ai locul. Câteodată le ai pe amândouă dar nu eşti tu pregătit. Şi atunci? Ce rămâne important? Cred că important e să realizezi că talentul e un dar şi că el trebuie slujit cum se cuvine. Realizarea idealurilor artistice depinde de determinarea fiecărui artist. Unora le prieşte să creeze atunci când toate condiţiile sunt perfecte. Altora nu. „Câte bordeie atâtea obiceiuri”. Shakespeare a început să scrie – actor fiind – pentru că textele pe care le juca împreună cu trupa din care făcea parte, îi nemulţumeau… A început să creeze din nemulţumire. Atâta timp cât cineva are de dăruit din preaplinul spiritualităţii sale şi altcineva e dispus să primească darul – arta poate exista oriunde. Şi apoi copacii înfloresc oriunde e puţin soare. Da.
Adalbert GYURIS: Cum vă simţiţi când jucaţi/lucraţi în străinătate?
Oana PELLEA: Mă simt excelent oriunde sunt primită cu respect. Îmi place foarte tare să joc în altă limbă pentru că e greu. Şi asta îmi place. Şi pentru că ador să cunosc alte culturi şi orizonturi umane. Iar când revin acasă voluptatea limbii române îmi încălzeşte sufletul. Limba română este atât de frumoasă, atât de frumoasă…
Adalbert GYURIS: După părerea mea cea mai frumoasă meserie dintre toate este actoria. E grea această profesie şi ce consum implică? Este răsplătit actorul român pentru munca sa?
Oana PELLEA: E o profesiune frumoasă. Grea? Atâta timp cât ceva îţi place nu cred că simţi că ceea ce faci e greu. Consum? Da! Pâna la nivel celular. Se modifică tensiunea arterială unui actor când e pe scenă. De eşti răcit… pe parcursul spectacolului numai ai nici un simptom de boală, se modifica pulsul, etc. Nu se poate contoriza consumul unui artist. Răsplata materiala a unui artist în România arată aşa cum arată economia României. La pământ. Sigur că drumul spre creaţie e important pentru un creator. Numai că satisfacţiile spirituale pe care le poate avea un creator nu ţin nici de foame nici de cald. Alţii spun că modul în care un popor îşi cultivă şi susţine valorile ar arăta gradul de civilizaţie …
Adalbert GYURIS: În România filmul a făcut ca actorii să fie cunoscuţi, acum e la „modă” televiziunea. Ce părere aveţi?
Oana PELLEA: Nu m-a interesat niciodată moda. Eu trăiesc declarat în afara ei. Televiziunea e un instrument de comunicare. Ca şi radioul. E normal că artiştii să facă televiziune. Eu de un an nu mă uit la televizor. Am auzit că se reia programul de teatru tv. Atunci îl voi deschide cu mare drag. Problema e că programele tv au prea puţini actori sau artişti… Din păcate au alte „specii”…
Adalbert GYURIS: Care a fost motivaţia de a scrie „Jurnalul”?
Oana PELLEA: Jurnalul l-am scris pentru mine. Să nu uit. Să nu mă uit. Sau să uit că trăiam ce trăiam adică starea de martor neputincios la boala cumplită a mamei mele şi moartea ei. Mult mai târziu a venit din partea doamnei Ioana Pârvulescu şi a editurii Humanitas propunerea de publicare.
Adalbert GYURIS: Un OM ca dumneavoastră poate fi umilit?
Oana PELLEA: Frumoasă întrebare. M-am simţit de multe ori umilită… Până în ziua în care am înţeles. Viul nu poate fi umilit. Doar Eul. Între viu şi eu – eu aleg viul fără eu. Se poate umili o pasăre sau un arbore? Răspunsul e prea complicat… Răspuns simplu – nu ştiu: dar cred că răspunsul complicat nu e departe de adevăr.
Adalbert GYURIS: Stimată Oana Pellea mă bucur că ne-am întâlnit şi vă mulţumesc că aţi binevoit a-mi acorda acest interviu. Vă doresc să aveţi roluri care să vă aducă doar bucurii şi multe satisfacţii! Eu va stimez si va iubesc enorm!
