RECALIFICAREA

Domnul Smarandache Broscăuţeanu era profesor de ştiinţele naturii la liceul din Dorohoi. Făcea parte din acea categorie de oameni, nişte relicve desigur, cărora le place meseria pe care o fac şi, mult mai bizar chiar, oamenii cu care lucrează (cu unele excepţii, desigur, foarte omeneşti). În consecinţă, lecţiile sale erau urmărite şi uneori, aproape suspect, învăţate de elevi, fiind ele bine făcute şi predate cu mult suflet, uneori în natură (aici se vedea clar diferenţa faţă de orele de matematică, de exemplu). Elevii îl numeau cu duioşie parcă, „Naturistu'”, spre deosebire de alte cognomene date unor colegi ai profului ca: Vaca, Bombă, Chelie, Gutuie, iar unele imposibil de reprodus în scris, cum numai elevii pot născoci. Era privit cu bunăvoinţă şi de majoritatea părinţilor, pentru că nu se cunosc cazuri de profesori de naturale care să “distrugă viitorul copilului” (citat închis), dar şi cu destul interes de unele mămici, pentru că omul avea un metru optzeci înălţime, arăta foarte bine, cânta la chitară rece şi, de ce să n-o spunem, avea şi un licăr special în privire, iar până la această vârstă, douăzeci şi nouă de ani, nu era însurat şi culmea, în ciuda indicaţiilor ferme de la partid nici nu părea foarte grăbit să o facă. Aceste motive sunt desigur suficiente pentru a constata că din partea colegilor de cancelarie se bucura de o sfântă ură, dispreţ şi cruntă invidie tovărăşească. În mod cu totul ciudat însă, omul nu părea deranjat nici de acest aspect. Pentru a pune capac tuturor mai avea şi o descoperire, un nenorocit de lichen siberian care-i purta numele. Să te ia damblaua, soro, şi alta nu!

Cum se întâmplase însă toată tărăşenia!? Cu doi ani în urmă, de la minister, din cine ştie ce interese, au fost organizate două expediţii cu scop declarat ştiinţific, una în Brazilia, pentru a descoperi dovleacul cu floare verde, despre care nu ştiau decât savanţii din laboratoarele României şi alta în Siberia, că poate descoperă şi ei ceva pe acolo. Cum expediţia din Brazilia, condusă de eminentul fiu al ministrului a căutat bostanul doar în perimetrul calculat, respectiv oraşul Rio de Janeiro, pe timpul carnavalului, cercetările nu au fost foarte concludente, urmând să se reia în viitor, cu mai multe forţe şi mai ales cu mult mai multe mijloace financiare. Fireşte, pentru Siberia nu mai erau cercetători în minister, aşadar s-a recurs la forţele din teritoriu, respectiv la profesori de specialitate dispuşi să moară pentru gloria ştiinţei. Spre uimirea tuturor s-au găsit cinci descreieraţi, că altfel nu puteau fi, care au acceptat şi, echipaţi corespunzător cu fesurile şi treningurile cu care dormeau acasă, au plecat în necunoscut. Că n-au murit, e doar din mila Celui De Sus, pentru că li se creaseră totuşi condiţii optime pentru aşa ceva, ruşii chiar prăpădindu-se de râs când i-au văzut pe exploratorii noştri şi când au auzit ce vor ei. Băieţi buni însă, le-au dezvăluit secretul supravieţuirii: vodcă, vodcă, vodcă, i-au dus undeva prin apropierea sistemului solar, pe o planetă plină de smârcuri, ţânţari, animale ciudate şi miliarde de muşte agresive, apoi, la sfârşitul experimentului, i-au recuperat. Nu ştim ce concluzii au tras ruşii din acest studiu, dar i-au felicitat cu lacrimi în ochi, surprinşi de rezistenţa ce ţi-o oferă inconştienţa, le-au mai dat câteva sticle cu vodcă pentru drum şi i-au urcat în tren. Precum ştim însă, sminteala nu este ceva trecător, aşa că, profesorii şi-au publicat studiile făcute în diferite reviste, ba chiar, proful nostru a făcut un dosar, pe care l-a înaintat forurilor competente demonstrând că noua specie de lichen nu fusese descrisă niciodată până atunci. Prin urmare un înalt funcţionar, bineînţeles competent, a analizat dosarul cu o deosebită atenţie şi a concluzionat:

– Hai sictir, bă, bagabonţilor, vă găsirăţi voi să faceţi descoperiri, acolo unde nici ştiinţa sovietică nu s-a pronunţat încă, boilor!

Aşa se face că lichenul Smarandacheus Siberianus, nu a fost încă descoperit, aşteptând în linişte şi cu răbdarea specifică acestor plante să se organizeze o altă echipă de sinucigaşi în numele botanicii pentru a fi introdus în manuale şi enciclopedii, poate chiar în ierbare. Evenimentul nu se va produce totuşi prea curând, deoarece la sfârşitul acelui an de pomină, tovarăşul profesor a urmărit la televizor, ca noi toţi de altfel, o serie de evenimente care l-au pus pe gânduri, mai ales că prin ele deveneam domni, respectiv doamne, sau domnişoare, chiar dacă noua condiţie ne cam speria.  După câteva luni, proaspătul domn profesor, a făcut o nouă excursie, de data această dată mentală, în trecutul său, cu unele tendinţe de predicţionare futurologică. Concluziile, câte erau ele la acea dată, l-au înspăimântat mai mult decât ce se petrecea atunci pe străzi, în structurile de conducere şi în general în ţară. Faptul că mama sa, fiică de preot, îl crescuse în mod iresponsabil, în spiritul cinstei, corectitudinii şi al bunului simţ, îi oferea certitudinea că niciodată nu va ajunge director sau şef de sindicat, în consecinţă fiind nevoit să-i suporte pe cei ce sunt şi vor fi, pentru ca să nu fie dat afară sau mutat într-un sat de la graniţă pentru a duce lumina culturii şi acolo, să le rabde tâmpeniile pentru spor de vechime, pentru concediu, cu alte cuvinte pentru tot ce înseamnă viaţă, minus demnitate. Luat de frisoane la o asemenea perspectivă, hotărî că e cazul să se apuce de orice altceva, cel puţin să fie împăcat că dacă moare de foame, singurul vinovat este el. Dar de ce să te apuci, într-o zonă în care tăiatul pădurilor reprezintă singura afacere serioasă şi este ocupată de nişte băieţi foarte bine organizaţi şi care nu prea ştiu de glumă când apar doritori de câştiguri din felia lor?

Se gândi că, uite, cel mai bun lucru ar fi o cârciumă, mai bine zis o cârciumioară, mică, foarte cochetă, în care să stea omul liniştit să bea ceva, să asculte o muzică, aşa, mai în surdină, o gustărică, ceva, o cafeluţă, o… Visa la ce îşi dorise şi el de la viaţă în acest domeniu. Bineînţeles că nu putea să-i spună nimic mamei de la care urma să împrumute bani pentru cheltuielile de început, prin urmare, se sfătui cu doi colegi, proful de mate şi proful de atelier, nişte tipi foarte pricepuţi în branşă şi care s-au arătat din capul locului entuziasmaţi de idee, desigur din motive puternic individualizate care nu puteau fi expuse deschis. Pe scurt, peste o lună “Naturistu'” deschise un mic local denumit, cum altfel, decât Edellweiss (mamei îi spusese că a deschis o librărie). Era invidiat de toată lumea, mai ales de colegi şi lăudat temeinic de cei doi sfătuitori, deveniţi acum iniţiatorii proiectului (că fără ei ăhăhăhăăăă…) şi prezenţi zilnic să-şi facă plinul, deoarece se considerau părinţii bunăstării ce părea să-l cuprindă pe colegul lor.

Într-adevăr localul era plin din zori şi până în noapte şi asta desigur datorită unui mare secret pe care proful de mate, moştenitor al acestuia din moşi strămoşi (doar acestea sunt adevăratele secrete) îl destăinuise proaspătului patron. Taina bunăstării consta în vândutul pe veresie cu condicuţă de datornici, “că omu’-i om şi când vine să plătească, că el vine, fiindcă-i om de cuvânt, mai lasă de la el, pe lângă ce-ai adăugat tu, mai ia una şi uite-aşa, îl ai de client pe toată viaţa”!  Aşa a făcut proful, uimit de înţelepciunea vorbelor din străbuni, dar şi de simplitatea ideii de comerţ profitabil. Nu trebuie să mai spunem că, ignorându-se specificul local, respectiv pofta de băutură direct proporţională cu scârba de plată, peste două luni cei invidioşi au început să se bucure, iar profii de mate şi atelier să se supere şi să înjure, că aşa-i dacă nu sunt ascultaţi, tocmai ei care au pus umărul şi care se pricep cel mai bine la…

Localul intră în cădere liberă. Nu putem spune faliment deoarece nu se inventase pe meleagurile noastre legea falimentului. Cum datornicii nu înţelegeau de ce nu mai pot să bea pe datorie, că doar ei sunt oameni de cuvânt şi vorba odată rostită, pentru ei, vorbă rămâne, nimeni nu mai venea la micul bistro, în concluzie Naturistu’, rămas şi fără personal, deschidea pe la ora zece, se ducea la bar, îşi comanda o cafea, o plătea şi cu ochii la uşă aştepta, aşteptaaaaa…

Mare i-a fost mirarea când, într-o bună zi, într-adevăr bună, cineva i-a deschis uşa şi clopoţelul a sunat vesel. În încăpere a intrat un om treaz, îmbrăcat cuviincios, a spus bună ziua, culmea chiar a zâmbit şi i-a cerut patronului o bere. Bucuros că vede un chip omenesc în realitate, că la televizor mai văzuse, proful i-a adus berea, i-a turnat în paharul sondă, apoi, ca să nu moară de curiozitate, a intrat în vorbă cu omul acela straniu. În mod suspect omul vorbea coerent, nu se văicărea, nu cerea de pomană, nu înjura guvernul, pe scurt era foarte ciudat! Şi, normal să fie aşa, din moment ce a spus că emigrase de mult în “State” că îşi făcuse, greu, dar îşi făcuse un rost, că acum o ducea foarte bine şi venind cu ceva treburi în Europa ce s-a gândit: „Ia să treacă şi pe acasă, prin Moldova, că deşi nu mai are pe nimeni, îi este dor totuşi să mai vadă locurile şi oamenii între care s-a născut şi a crescut. De mirare proful îşi luă şi el o bere, oferindu-i oaspetelui încă una din partea casei (ce mai conta, la atâta pagubă!). Omul mulţumi, vizibil emoţionat şi mărturisi că, poate din cauza asta a venit pe acasă (aşa spusese) că, uite, prin alte părţi nu vei întâlni aşa ceva, feri-te-ar sfântul, sau şi mai rău, dacă întâlneşti trebuie să-ţi pui întrebarea cât te costă de fapt chilipirul.  Şi tot aşa din vorbă în vorbă (o asemenea pierdere de timp, de care toată lumea să fie mulţumită numai aici la noi se poate întâmpla, mai spusese omul), a mai aflat proful că musafirul său (nu mai era client) are, printre altele şi o fermă de vreo cinci sute de hectare în Texas, fermă la care se duce foarte rar că nu prea are timp de vacanţe, că mai mult de asta o cumpărase şi nu prea mai ştie nimic de cele opt-nouă sute de capete de vite, porcii, caii, păsările şi toate acareturile alea, că dacă nu găseşte un om care să aibe grijă de ea chiar o s-o vândă, deşi o va face în pierdere. În capul profului se răsuciră cu viteză maximă rotiţele economiei de piaţă unse de pasiunea de botanist explorator!

– Păi, eu şi aşa vreau să lichidez afacerea asta că parcă nu-i de mine şi deşi câştig bine din ea aş cam vrea să mai văd şi altceva, că iată, am aproape treizeci de ani şi din lumea asta mare n-am văzut mai nimic, sondă cu grijă proful…

– Domnule dragă, am putea face în felul următor: eu cumpăr aici, îţi fac rost repede de o chemare, pleci la fermă, unde te numesc director, salariu cinci mii pe lună, casă, masă, tot ce-ţi doreşti ai acolo, că totu-i pe mâna ta, nu te doare capul, stai cât vrei după care te întorci, sau te stabileşti şi tu în “State”, însă ai un ban în buzunar şi altfel vorbeşti!

Pe scurt afacerea a fost încheiată, americanul, să-i zicem aşa, om corect, a plătit cash, a preluat localul, proful a returnat datoria mamei, pe care a anunţat-o că pleacă cu o bursă de studii în America, rudele nu mai puteau de mândre ce erau de succesele lui profesionale şi peste două săptămâni (aici americanul se dovedise a avea nu numai relaţii, dar şi cuvânt) domnul Smarandache ateriza la Dallas, mult dincolo de cele mai îndrăzneţe visuri ale sale. Era îmbrăcat foarte americăneşte (aşa credea el), cu adidaşi turceşti, blugi ucraineni, un tricou roşu chinezesc şi o pălărioară nostimă, cea pe care o folosea la pescuit pe malul Siretului.  Oricum nimeni nu-l băga în seamă, erau destui care păreau îmbrăcaţi la fel, iar cu engleza literar-primitivă pe care o folosea a reuşit să se urce într-un autobuz ce mergea în orăşelul indicat de noul său patron. Era un orăşel situat la numai patruzeci de kilometri de istoricul Dallas pe care îşi promisese să-l viziteze săptămânal, pentru a intra în atmosferă, dar şi pentru absolut necesarele fotografii ce trimis rudelor din ţară.  După o jumătate de oră, autobuzul a oprit la o răscruce, în mijlocul unor nesfârşite lanuri cu porumb, iar şoferul l-a anunţat că acolo era localitatea de destinaţie. Coborî, un aer fierbinte îl lovi în plin şi constată că într-adevăr şoferul avusese dreptate, la numai cinci kilometri se afla localitatea (town, desigur), unde trebuia să ajungă, după cum se dumiri citind pe o plăcuţă, ciuruită de vreme şi vremuri. Aşadar, vitejeşte la drum! Spre norocul lui drumul nu era asfaltat, că altfel adidaşii turceşti s-ar fi topit, nefiind construiţi pentru mers pe jăratec. Cum însă atunci când eşti tânăr şi pus pe treabă nimic nu te poate opri, peste o oră şi jumătate ajungea în town, aproape orb din cauza strălucirii soarelui şi cu aproximativ cinci kilograme mai puţin din cauza deshidratării. Aşezarea semăna teribil cu ceea ce văzuse în filmele cu John Wayne, adică mult praf, case din scândură, o uliţă centrală cu firme: Barber Shop, Bank, Morgue, Saloon şi bineînţeles, Sheriff. Aici era locul! Vorbise cu patronul ca, la sosire, să ia legătura cu şeriful, un prieten al său, care-l va ajuta să se instaleze. Între noi fie vorba, cei care au supravieţuit unei mutări de domiciliu pe plaiurile natale nu pot înţelege cum de este posibil aşa ceva!

Deci, cioc, cioc, cioc, la uşa cu pricina. Uşa se deschide, iar în prag apare un om cu uniformă nisipie, înalt, uscăţiv, figură arsă de soare, ochi de un albastru tăios şi o voce asemănătoare cu un fierăstrău de oase în acţiune. Vocea rostea o limbă probabil înrudită cu engleza, dacă din ea ar lipsi consoanele iar vocalele ar fi scuipate toate odată, într-un singur cuvânt. Engleza didactică a profesorului se declară copleşită, iar acesta din cauze de necesitate rosti tare şi clar numele patronului, de mai multe ori, fiindcă din tocul pistolului de la brâu, o sculă de un metru, săriseră deja capsele de închidere. Luminat la faţă lunganul îi dădu nişte palme zdravene pe spate şi-l invită înăuntru, unde proful se lăsă moale pe un scaun fără să mai ceară permisiunea. Şeriful, om cu experienţă şi mult tact, dându-şi seama că limbile lumilor paralele pe care le foloseau nu au nici o şansă de tangentare, scoase cheia comunicării interplanetare. Două pahare de plastic făcute pentru a adăpa boii, fură umplute pe jumătate (cu mâna desigur) cu gheaţă, peste cuburi a turnat cam o linguriţă de whisky şi le-a umplut vârf, cu apă dintr-un bidon spânzurat pe un piedestal, apoi, cu gesturi de mare senior l-a invitat pe profesor să bea.

Proful a basculat găletuşa fără spaima că ar face roşu în gât, a mulţumit, deoarece fusese, în mod sigur, salvat de la o moarte prematură, şeriful a zâmbit şi conversaţia a început să se lege. Reconstituită după mai mulţi ani de analize aceasta ar fi sunat astfel (traduceri şi adaptări foarte libere ale celor două ceasuri de cazne):

– Ai rostit la timp numele domnului David, prietenul meu, altfel eram tentat să cred că eşti un cerşetor mexican şi ştii… noi nu suntem prea îngăduitori cu cerşetorii! Dar, acum spune-mi te rog numele tău, ca să te trec în registrul de evidenţă al populaţiei!

– Smarandache Broscăuţeanu spuse proful fericit de simplitatea formalităţilor de stabilire a domiciliului, spre deosebire de… Foarte uimit îşi dădu seama însă că prietenul său şeriful are figura unui om lovit de vapor pe autostradă.             Auzind cuvintele rostite şeriful fusese convins că este blestemat în limba tribului cherochee, pe care de altfel nici nu o cunoştea. Remediul era însă la îndemână: două gâturi zdravene direct din sticlă! Îi puse şi profului multă apă peste cuburile netopite încă, acesta o bău cu aceeaşi fericită inconştienţă şi rosti inocent:

– S-a întâmplat ceva?!

– O, nu, dar te rog să scrii tu cu litere mari numele pe care l-ai rostit adineaori! Între noi fie vorba şeriful era convins că nimeni în lume nu poate să redea în scris incantaţia respectivă, ceea ce era, să fim bine înţeleşi, un test foarte inteligent asupra bunei credinţe.

Proful scrise cu litere cât mai citeţe cu putinţă ce rostise mai înainte, iar şeriful dădu dovada unei remarcabile perseverenţe încercând să citească. După mai multe încercări, deşi de fiecare dată sprijinise acţiunea cu un gât din sticlă şi cu încă o doză de apă în paharul profului, se declară învins şi optă pentru o variantă proprie, adecvată felului lor de a se numi. Aşadar spuse pe un ton ce vestea marea bucurie a redescoperirii Americii:

– O.K., sper că nu te superi dacă îţi voi spune Ros!

– Nici o problemă, mă bucur chiar că am posibilitatea să fiu integrat aşa uşor, rosti proful foarte alarmat acum de perspectiva unei noi găleţi de apă!

Acestea fiind spuse, şeriful trecu la faza a doua a naturalizării noului membru al comunităţii, întrebându-l simplu şi direct după bunele obiceiuri ale locului:

– Ai maşină, arme, grenade, ceva muniţie!?

– Nuuuu, răspunse proful foarte repede cu ochii ţintă pe pistolul şerifului!

– Ei, dacă nu ai, până îţi vei cumpăra ce-ţi doreşti, îţi voi da eu pe semnătură, că nu poţi să te descurci fără aşa ceva prin locurile astea! În timp ce vorbea, îi aruncă cheile de contact ale unei maşini şi dintr-un dulap scoase câteva puşti, unele de vânătoare, altele automate de tip militar, unele cu aruncător de grenade, majoritatea însă cu lunetă.

– Crezi că-ţi ajung astea? Dacă mai vrei, pot să-ţi dau şi mitraliere, dar sunt mai greu de mânuit şi consumă prea multă muniţie, iar pentru noi eficienţa este literă de Evanghelie şi avem probleme cu fiscul!

– Dar la ce-mi trebuie armele, întrebă timid proful, care deşi făcuse armata la termen redus, singura sa experienţă de tir era cea din iarmaroc, unde trăgea cu o puşcă cu arc şi săgeţi cu ventuză, deoarece, aşa cum ştim, în vremurile nu de mult trecute fiecare cartuş însemna posibilitatea de a-l omorî pe conducătorul iubit, prin urmare chiar şi în armată se făceau trageri cu dopuri, sau în cel mai bun caz cu cartuşe oarbe, mizându-se pe spaima produsă de zgomot.

Şeriful nu păru să înţeleagă o asemenea nerozie şi plin de bunăvoinţă îi răspunse:

– Prietene, nu cred că vreau să te văd mort în cursul acestei săptămâni, deoarece mai am câţiva şi mă înnebuneşte munca de completare a documentelor! Apoi sunt convins că va trebui să şi mănânci, iar dacă nu vânezi nu văd ce-ai putea, că sigur nu ai provizii la fermă! Şi ar mai fi şi problema tâlharilor cărora va trebui să le faci faţă! Avem de-a face cu nişte bande de negri care s-au pripăşit pe aici şi ne fac multe necazuri.

– Păi cum, dacă vine cineva, să-l împuşc?!

– Mai ai şi alternativa de a te lăsa împuşcat, dacă-ţi convine, numai că mi-ai da mie bătaie de cap, tot cu hârtiile alea! Aşa că, părerea mea este să nu eziţi, mai ales dacă sunt negri, îi împuşti, cel mai bine în cap, că dacă-s desfiguraţi nu-i revendică nimeni, iar eu îi scad foarte uşor cu un simplu raport telefonic de constatare.

Fu rândul profului să facă figura celui lovit de vapor, mai ales că şeriful nu părea chiar tipul de glumeţ cu orice preţ, cel mult prea des întâlnit pe meleagurile natale. Încercă totuşi o glumă pentru destinderea atmosferei:

– Există şi ceva ce nu am voie să împuşc?!

– Bineînţeles! Dacă împuşti, răneşti sau omori, chiar din greşeală, un şarpe cu clopoţei, crotal cum i se spune, nu scapi de puşcărie, sau, în cel mai bun caz, de o amendă uriaşă, asta dacă ai un avocat vestit! Dar nu cred că ai suficienţi bani nici pentru amendă, nici pentru avocat aşa că, puşcăria te paşte, deoarece, sincer vorbind, cu oricine poţi să dai la pace, chiar şi cu mafioţii, dar cu ecologiştii şi cu apărătorii drepturilor animalelor nu ai nici o şansă. De altfel trebuie să mai ştii că nu vei putea număra niciodată vitele de la ferma ta, dar crotalii sunt cunoscuţi fiecare după nume de smintiţii ăia cu protecţia animalelor, aşa că nu te juca! Hai, să luăm armele şi să te duc la fermă, că fără mine nu nimereşti! Se urcară în maşini, şeriful în prima, iar proful în cea de-a doua, cu inima cât un purice, că de condus, la viaţa lui nu condusese decât o amărâtă de Dacia, a unui prieten care îi dăduse odată nişte lecţii. Cum a decurs drumul nu este cazul să vă mai spun, şeriful mergând cu o sută la oră într-un nor de praf roşu, iar în urma lui proful cu nările înfundate de praf, orbit de soare, tăiat de nevoi de la căldarea de apă băută, bâţâind cu piciorul pe acceleraţie şi încercând să ţină maşina oarecum pe drum.

Spre norocul lui, calvarul a durat doar cincisprezece minute, terminându-se în momentul când era gata-gata să răstoarne maşina ca să nu intre cu ea în cea a şerifului. A coborât din maşină cu picioarele tremurând, convins fiind că va fi împuşcat, sau cel puţin bătut, însă nici vorbă de aşa ceva. Şeriful îl privea bine dispus, poate din cauză că văzuse altele şi mai şi la viaţa lui, dar şi pentru că în halul în care arăta nu mai era nevoie să fie bătut.

– Iată şi ferma domnului David la care vei lucra de acum încolo!

– Ăăăăiiii, rosti proful, deoarece numita fermă, o alcătuire ce semăna cu un decor din filmele cu pionerii care, în urmă cu un secol, cuceriseră vestul, nu se suprapunea de fel cu reprezentarea mentală a profului, serios afectată de ferma familiei Ewing din serialul la care toată lumea din Romania se uitase ani de zile.

Total netulburat de ochii holbaţi şi limba scoasă a profului, şeriful îi spuse că: hai noroc, şi fii atent la ce te-am învăţat, nu ne mai vedem decât peste două săptămâni, că atât îmi ia să controlez tot teritoriul din jurisdicţia mea, care-i mai mare decât tot Benelux-ul la un loc, rosti şeriful o frază lungă, lăsată ca moştenire culturală de strămoşii şerifilor din zonă!         Maşina cu stema districtului demară în trombă lăsându-l pe bietul prof în disperare. Arşiţa cumplită, vântul uscat ce stârnea nori de praf, scârţâitul roţii de apă (exact ca-n filmele cu eroi neînfricaţi, ceea ce nu era cazul), coşmeliile din lemn putred, solul ars de vipie şi lipsa aproape completă a vegetaţiei îi dădeau impresia că a nimerit pe altă planetă. Chiar şi aşa însă, foamea se arăta gata-gata să-l omoare, iar acest aspect asupra căruia nu fusese deloc instruit îl mobiliză într-un fel foarte tranşant! Nu era de pierdut nici o clipă!

Trase maşina lângă un hambar, inspectă rapid toată gospodăria (nici nu era mare lucru!), decise că va dormi în podul unei hardughii, apa din puţ era sălcie, dar ce mai conta, curentul electric nu se inventase prin locurile acelea, a găsit o lampă cu gaz goală, nişte oale scăpate de Noe din corabie, bineînţeles o biblie şi, fericire mare, o cutie de chibrituri de mărimea unui cufăr de recrut. Prin preajmă nici un animal, doar câmpia în care apele morţilor îşi jucau iluziile. Aflat în pragul nebuniei, înhăţă o puşcă, nişte cartuşe şi porni hotărât să vâneze ceva, indiferent ce! Dar ce să vâneze, că nu vedea decât muşte în jur?! Hotărât să moară plin de glorie o luă la pas în direcţia opusă drumului. După un timp, bunul Dumnezeu se îndură de el şi-i scoase în cale o cireadă de vite ce dormitau lângă o baltă. Ultima fărâmă de milă îi fugi din suflet alungată de cruda realitate şi punând arma la ochi, aşa cum văzuse el în filme, trase în direcţia unui viţel. Simţi cum umărul îi este zdrobit de recul, timpanele îi pocniră, creierul i se dilată în cap şi căzu pe spate. Vacile se uitară la el cu milă, viţeii cu plictis, numai doi tauri de mărimea unei locomotive se declarară foarte enervaţi de stricarea siestei şi încălcarea proprietăţii, drept care se repeziră la el pufnind nervoşi. Nu se ştie ce instinct ancestral i-a şoptit profului să stea culcat în praf şi să se prefacă mort (nici nu i-a fost greu). Văzând că nu au cu cine se lupta taurii l-au ignorat udându-l însă din plin, aşa, ca avertisment. Aproape bucuros, i-a lăsat să-şi facă mendrele şi după ce dihăniile au plecat, uşor-uşor s-a târât în afara razei lor de supraveghere. Începuse să se însereze când în privirile tulburi i-au apărut nişte păsări ce ciuguleau paşnice prin bălegar. Curcanii! Făcu un nou exerciţiu de târâş-marş, gândindu-se cu nostalgie că în armată după asta urma masa de seară, se apropie de păsări, ochi cu grijă şi mai slobozi un foc. După un scurt moment de derută şi cârâieli curcile îşi reluară festinul. Nu păreau deloc impresionate de performan- ţele vânătorului! Proaste! Nu cunoşteau perseverenţa pe care ţi-o poate da foamea! Cu ochii în lacrimi proful imploră mila divină şi mai trase, plin de ură, încă o dată! Desigur nu îmbunătăţirea performanţelor a făcut ca un pui de curcă să sară în sus şi să se prăvălească la sol zbătându-se. Proful chiui se repezi la pradă, o înşfăcă şi fugi către fermă fiindcă soarele apusese şi se lăsa un frig inexplicabil chiar şi pentru un profesor de ştiinţele naturii. Ajunse dârdâind, aprinse un foc şi îşi aminti de neplăcutele proceduri de gătire a unei păsări, respectiv: opăritul, jumulitul, evisceratul, porţionatul şi în sfârşit fierberea. În jur se auzeau urletele unor prădători pe care îi bănuia hămesiţi şi care, la o adică, nu s-ar fi mulţumit să-i fure doar vânatul. Ţinea puşca la îndemână şi deşi acoperit cu nişte pături cu miros de câine ud, tremura cu toată nădejdea, cu buzele vinete şi dinţii la trap. Cert este că spre miezul nopţii rupea din carnea aproximativ fiartă a prăzii convins că era o delicatesă mai ales că nu era sărată. Adormi răpus, pe paiele din pod, puţin după ce-i înjurase cu pasiune pe toţi Ewing-ii din lume care prostesc oamenii cu filmele lor. Familia Ewing nu s-a supărat însă din cauza asta demonstrând astfel toleranţa de care dau dovadă oamenii de pe meleagurile acelea, cel puţin tot atât de binecuvântate ca şi ale noastre.

A doua zi pe când încerca să se recupereze îşi puse pentru prima oară întrebarea ce căuta el acolo şi dacă nu cumva era un coşmar, iar dacă nu era, cum să facă să scape din iadul în care intrase din proprie voinţă. Pe când se lăsa muncit de gânduri observă lângă picior un gândăcel drăguţ care se îndrepta către el. Curiozitatea firească a profesorului de ştiinţele naturii îl îndemnă să se uite mai îndeaproape la simpaticul gândăcel. Acesta avea doi cleştişori şi o codiţă ridicată bârzoi, iar din gâtlejul profului ieşi un urlet necontrolat în timp ce pantoful strivea micuţul scorpion. Luat de groaza morţii răscoli toată încăperea, dacă-i putem spune aşa. Cu ajutorul a două beţişoare, a unei cutii de tablă şi cu toată îndemânarea unui explorator încercat, adună până spre prânz încă şase scorpioni şi trei scolopendre, nişte arătări de groază pe lângă care scorpionii par pui de găină cu puf galben. Ştia totuşi din experienţă că nu-i prinsese decât pe cei mai proşti, iar la aceste fiinţe procentul de proşti este mult mai mic decât la oameni, aşa că… suspină şi, îmboldit din nou de foame, reluă aventurile procurării hranei… Oricum peste trei zile disperarea îl făcu să pună un cartuş deoparte. Dormea acum spânzurat într-un fel de hamac şi parcă-şi dorea să vină tâlharii să mai vadă o faţă de om. Nu avea însă noroc!

Peste două săptămâni când a venit şeriful, era aproape mort şi a spus că îi ajunge, că în Siberia fusese o adevărată vacanţă faţă de ce îndurase acum şi că el pleacă fie ce-o fi! Şeriful izbucni în râs îi mai dădu câteva palme pe spate şi îi spuse că ştia ce se va întâmpla, că tocmai pusese un pariu cu ajutorul de şerif şi chiar l-a câştigat, deoarece ajutorul, un băiat fără experienţă, credea că va rezista până la primul salariu. Eh, lipsa de perspectivă a tinerilor!

– Hai, urcă, ia şi armele, maşina las-o că trimit ajutorul după ea, mergem la aeroport! Pe drum simpaticul şerif îi mai spuse:

– Dragă Ros eu nu ştiu pe unde e ţara ta, am înţeles că pe undeva prin Europa, da ce nu-nţeleg eu e cum de voi credeţi că la noi e destul să vii şi încep să curgă dolarii, bogăţiile, aurul, sau mai ştiu eu ce vă doriţi voi. Uite, îţi spun sincer că nici noi care suntem de trei generaţii prin locurile acestea nu facem decât să ne luptăm cu viaţa, iar cei cu adevărat bogaţi, pentru că sunt şi din ăştia au o tradiţie a luptelor de alt fel. Poveştile alea frumoase cu băiatul sărac şi cinstit, deştept şi norocos, care face avere într-o zi sunt doar vrăjeală pentru nătăfleţi ca tine. Da, lasă că nu eşti singurul!

Din vorbă în vorbă ajunseră la aeroport, şeriful îl conduse la bar şi în buna tradiţie a ospitalităţii americane îi mai dădu două palme pe spate, îi ură drum bun, ai grijă de tine, nu scoate capul pe geam şi alte lucruri drăguţe. Proful emoţionat îl pupă, îi mulţumi şi îi spuse că o să-i scrie, dacă prin cine ştie ce miracol ajunge acasă. Aluzia fu depăşită de simpaticul şerif cu un nechezat sănătos şi un demaraj în trombă.

Rămas în aerogară proful, scheletic şi cu privirea pierdută, fu binecuvântat de o idee. Se apucă de cărat bagaje şi în aproximativ trei ore de muncă făcu rost de ceva bani! Fugi repede la un mic restaurant, ceru de mâncare, multă apă şi o cafea. La sfârşit constată că i-a rămas şi de o bere! Comandă cu un aer fericit şi gâlgâi direct din sticlă! Jumătate se duse! Cam prea repede! Paştele ei de viaţă, i se păru lui că gândeşte!

– Bă, te pomeni că eşti român, auzi proful o voce din dreapta, vorbind o limbă cunoscută!

Se întoarse mai mult speriat decât uimit, pentru că nu i se părea posibil aşa ceva.  Ce să vezi?! Un tip cu o figură cam brunetă îi zâmbea cuprins de o veselie suspectă.

– Eşti la căcat, se vede de la o poştă! Hai, mai ia o bere şi spune-mi cam cum stai! Proful îi povesti prin ce şi cum trecuse, află că omul era de mai multă vreme prin State, că învârtea ceva afaceri, ba chiar îi mergea binişor şi acum, că avea câteva zile mai puţin ocupate, stătea aici la hotel şi urmărea nişte cumpărări de vite pentru a le exporta în Africa. Îi propuse să-l însoţească, să-l ajute la unele treburi, să mai stea de vorbă, să vadă şi el Dallasul, iar la sfârşit o să-i dea bani de întors. Lucrurile chiar aşa s-au petrecut, cu singura diferenţă că la plecare profului i-au mai rămas nişte bani cu care şi-a cumpărat o frumoasă pălărie Stateson de culoare albăstruie care-i venea şi foarte bine, subliniindu-i parcă mersul de cowboy experimentat.

Ajuns în fine, la Dorohoi, se reîncadră profesor că nu se mai găsise nici un sinucigaş să se facă profesor de naturale şi disciplina era predată prin cumul de proful de educaţie fizică, povesti prin ce trecuse fără să ascundă nimic, nimeni nu-l crezu, iar maică-sii îi spuse că absolvise cu bine cursurile şi că probabil i se va mări salariul, dacă bugetul… dar până atunci…

Apoi crezând că o schimbare de guvern va aduce şi o schimbare de mentalitate, făcu un memoriu pentru finanţarea unei expediţii în Siberia, unde există încă multe specii de plante şi animale necunoscute, drept care ştiinţa naţională ar înregistra un triumf fără precedent, dacă… În aşteptarea răspunsului, de ani de zile, se plimbă seara, în fiecare duminică, pe strada principală, cu mersul acela special, pe care-l ştim din filmele secolului trecut, având pe cap frumoasa pălărie Stateson. Nu puţine fete, dar şi doamne suspină şi-l privesc aşa mai cu înţeles, cum ştiu numai ele. Mai şi vorbesc deseori între ele, sincer şi deschis:

– Dragă, e plin de bani, a avut restaurant, a câştigat miliarde, apoi a plecat în America unde şi-a cumpărat o fermă în Texas, ceva de vis, ca să nu plătească impozite aici, nuuuu, că e foarte deştept, dar şi foarte zgârcit, da’ dacă pun eu mâna pe el îi scot prostiile din cap şi–l fac om! Păi, nu-i păcat de atâta bănet să zacă prin bănci, iar noi…