Mai mult decât surprinzător volumul semnat de Paul Polidor, „De dor mai moare câte un Actor…” De ce încep astfel, o să vă întrebaţi. Ca de obicei, sunt foarte sincer şi mărturisesc că nu mă aşteptam ca maestrul Polidor să mai găsească resurse în a mă surprinde – o dată în plus! – cu discursul său poetico-politic… Am colaborat foarte mult cu Paul în ultima vreme, mai ales pe tărâm muzical şi aproape că uitasem că se pricepe atât de bine şi la exprimarea prin cuvânt scris. Cuvânt niciodată scris la întâmplare, ci elaborat cu sensibilitate, bucurie, de cele mai multe ori şi cu mânie – total îndreptăţită, de altminteri – şi, mai ales cu imens respect pentru artiştii dispăruţi atât de devreme şi de nedrept dintre noi…
Personal, am trăit cu senzaţia că imaginile poetice ale lui Polidor îmi iau pământul de sub picioare.
Cu alte cuvinte, asocierile sunt atât de ciudate, de neaşteptate, dar – O, Doamne! – câtă poezie adevărată se ascunde dinapoia lor, încât, de multe ori, a trebuit să re-re-recitesc multe dintre poemele prezentate în volum. Ce să mai vorbim, Polidor şi-a atins scopul: să ne apropie pe nesimţite de ideile ascuse dibaci în spatele rimei. Sau al non-rimei… Pentru că Polidor se joacă cu talent cu aproape toate formele de exprimare şi expresie poetică. O face, aşa cum spuneam, cu îndemânarea şi lejeritatea dintotdeauna.
Poetul ne readuce în memorie unele figuri actoriceşti care au marcat din plin scenele şi pelicula, unele dintre aceste chipuri deja trecute într-o uitare care caracterizează din plin modalitatea în care sunt trataţi artiştii autentici de către o societate penibilă, aculturală şi materială până la saturaţie. Vorbeam de partea materială care ne-a luat minţile în ultimii ani. Or, tocmai aici rezidă talentul lui Polidor: ne determină să ne mai îndreptăm gândurile sufocate de televiziuni mai mult decât comerciale şi către sufletele noastre chinuite şi neglijate de către cei care nu au în cap (mic, de altfel) altceva decât yahturi, piţipoance de doi lei (vechi, desigur!) şi cât mai multe lanţuri de aur la gâtul îngroşat de consumul nemăsurat al fleicilor şi berii…Polidor evocă şi o serie de filme fundamentale care ne-au marcat din plin anii negri în care un bilet la Cinematecă se măsura în echivalentul în aur. Mă simt ultraonorat că Polidor ne-a inclus pe soţia mea şi pe mine în rândul celor evocaţi în cartea sa. Poate că asta reflectă şi faptul că nu muncim chiar degeaba. A ne afla alături de titani ai culturii române în acelaşi volum ne onorează şi ne obligă.
În mod intenţionat nu am dat vreun citat din volum, tocmai pentru a vă determina să citiţi singuri totul din scoarţă în scoarţă. Veţi descoperi şi redescoperi un Paul Polidor altfel decât îl ştiaţi. Revoltat, duios atunci când trebuie, mâhnit de tot ceea ce vede în jur (şi atunci, el chiar înjură!!!) şi, cu osebire, ataşat de minunatul său condei, care nu-l trădează nici de această dată. Dimpotrivă…
