Singurul război adevărat purtat de glorioasa noastră armată comunistă a fost Războiul din Decembrie ’89. Şi l-a câştigat. De fapt, acesta a şi fost apogeul Tratatului de la Varşovia. Apeviştii bravei armate române comuniste îşi dădeau cu creierii de toate hărţile, ca să ne apere de invazia putreziciunii NATO, de Tito, de Mao, de unguri, de ruşi şi de Marea Neagră. De ocupat n-avea cine să ne mai ocupe, că eram ocupaţi. De comunişti. Asta în văzul lumii şi cu bucurie. Târziu ne-am dat seama că, deşi avusesem, aveam totuşi o armată de ocupaţie – armata română. Rezultatul: Războiul acesteia din Decembrie ’89. Tineţi minte cum se striga atunci, se urla din toţi bojocii? “Armata e cu noi!” Asta nu înainte, ci după ce-şi băgase plumbii printre oasele naţiei. Abia după ce Vasile Milea se scobise cu pistolul prin creieri, bravii ofiţeri şi-au dat seama că vorbesc româneşte. Casta natângă de războinici stătuse atât de mult în ţara românească, încât, brusc şi dintr-o dată, şi-au dat seama că pot să fie şi ei, ba chiar sunt, români. Şi-atunci s-a terminat războiul şi a început Lovitura de stat. Armata s-a retras în cazărmi, ca să-i facă loc, Securitatea s-a retras în buncăre şi case conspirative, ca să vadă ce şi cum, porcul a fost împuşcat de Crăciun, iar “ultimul pe listă” s-a facut şef. Inclusiv şeful armatei. S-a format apoi CADA, care să purifice glorioasa armată, să judece criminalii, să elimine inculţii, politrucii, diletanţii, impostorii. A ajuns în ştreang. Au mâncat-o corbii roşii. După ce armata română a fraternizat cu frate-său, poporul român, după ce a căzut Lagărul sovietic, după ce s-au desfiinţat CAP-urile, după ce au fost avansaţi cei care ştiau bine că vor fi avansaţi, armata a funcţionat, aşa, în virtutea inerţiei militare. Fără obiectul muncii. Abia apoi s-a observat nu că ofiţerii sunt prea mulţi, ci prea proşti, şi că soldatul poate face şi acasă, cu arma din dotare: la stânga, la dreapta şi la stânga împrejur. Abia apoi, din lipsa de dotare suficientă şi eficientă, armata a fost dotată cu popă, pastor şi imam; capele, bisericuţe şi biserici. Catedrale încă nu, dar nu-i târziu. Dacă mai punem şi câteva batalioane de ofiţeri şi superiori, care au făcut avere de pe urma verzei, fasolei, motorinei şi bromurii soldatului român, avem, cât de cât, imaginea a ceea ce a fost armata română. Această armată ieşea în sondaje, la încredere în instituţii, pe locul doi. Nu-i de mirare că PSD-ul, la partide, iese pe primul loc, iar Iliescu a rămas în vârf, parcă agăţat în cui, ca şi harta. Eu cred că abia de-acum înainte, când România este membră NATO, putem să judecăm bine ce este şi ce poate armata română. Şi să avem încredere.
