Aşa cum observă şi Gabriela Benga, prefaţatoarea volumului Veronicăi Balaj Exil de zi şi de noapte/ Exil de jour et de nuit (trad. în franceză de Rodica Opreanu, Ed. Anthropos, loc?, 2010, 166 pp.) autoarea semi-antologiei de faţă este curtată, între altele, de ideea de drum. Se vede acest lucru pe parcursul volumului unde, explicit sau implicit, leit-motivul drumului inspiră poezii de înaltă sensibilitate artistică, dar şi de profundă reflecţie filosofică. Pentru ca un poem să fie filosofic nu trebuie să fie o abstracţiune imposibil de descifrat, cum greşit sunt tentaţi uneori criticii a defini acest lucru, ci e suficient ca acesta să aibă o metaforă bine aleasă şi bine plasată în jurul căreia gravitează imaginile inteligibile, dar aducând cu fiecare rostire sensuri şi conotaţii noi.
Aşa scrie Veronica Balaj, şi mai ales atunci când ideea de drum este cea din care răsare poemul. În acest sens văzut volumul, cititorul descoperă în autoare un pelerin ce în urma peregrinărilor experimentate crează harta unor noi geografii prin care ea deja umblă sfinţindu-le prin însăşi calitatea de creator. Abia după aceea se deschid aceste ţinuturi şi drumuri viitoare şi altora. Pentru ca oricine va intra acolo să-şi scoată sandalele din picioare ca Moisi intrând pe teritoriul rugului aprins.
Acest tip de creaţie este echivalent cu o anumită asumare curajoasă a destinului, o răpire a acestuia din mâna celui care-l conferă, o trecere a lui în mâna propriul subiect fără ca destinul în sine să sufere alteraţii, cum delicat ni se sugerează în Desen cu fuste creţe şi sentimental colorate.
Noile geografii sunt într-adevăr fantastice, cum poeta mărturiseşte în Aventură făgăduită, dar afirmaţia că “întoarcerea-i/ altă himeră” confirmă fără drept de apel că odată intrat pe tărâmul sfinţit nu te mai întorci în profan, sau dacă te întorci, tot ca Moisi după experienţa rugului aprins, iei pentru totdeauna cu tine ţinutul cel sfânt nu numai sub forma dorului care te va readuce acolo, dar şi ca permanent punct de reper. În acest sens se înţelege teologia ascunsă în poemul Între alte veşnicii, Muntele Măslinilor unde poeta vorbeşte despre cele două direcţii ale drumului: dus-întors, fiecare direcţie ducând spre o veşnicie, întocmai ca drumul vieţii care vine din veşnicia divină şi care ţinteşte de asemenea spre ea, deşi dus-întorsul sunt direcţii contrare. Dar însuşi acest lucru demonstrează ubiquitarea lui Dumnezeu.
Plecarea spre veşnicie şi mai ales asumarea ei, cere curaj, de aceea poeta şi face un îndemn în acest sens, în felul ei, dar nu departe de modelul Cuvântului întrupat în istorie care a îndemnat zicând: “Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.”
Trebuie să mergem pe calea veşniciei, spre ea, peste ea, dacă nu, ea vine peste noi ca o avalanşă (Ibidem), ca şi cum am fi condamnaţi la veşnicie, pentru a folosi limbaj existenţialist.
Dar dacă sunt mai multe drumuri, pe care merg? La această întrebare Veronica Balaj dă un răspuns pe care Descartes l-ar fi invidiat! În poemul Răscrucea drumului poeta sugerează că trebuie să mergi pe drumul care se potriveşte cu lumina din tine! Numai aşa vei şti că eşti pe drumul cel bun. Dar cum afli ce drum se potriveşte cu lumina din tine? Rătăcind? Ţi se va spune? Apare singur?
Aici sugestia poetei ia o întorsătură dramatică: Drumul acela e-n noi! Şi lumina, şi drumul şi veşnicia. Soluţia? “Cunoaşte-te pe tine însuţi!”
Veronica Balaj nu scrie ci desţeleneşte noi orizonturi în mintea şi inima cititorului. Ea intră acolo delicat şi divin “cu îngerul la arat”!
