Istoria spune că unui preot dintr-un mic orăşel din România mai-marele partidului i-a cerut să împartă în biserici, la sfârşitul slujbei de duminică, pungi de plastic cu sigla partidului. Se povesteşte că omul, în ciuda ameninţărilor, a rezistat, arătându-i marelui conducător (fost activist de întreprindere, care înainte de 1989 le întocmea colegilor rapoarte pe motiv că mergeau la biserică), reverenda şi spunându-i că haina de slujitor al lui Dumnezeu nu poate să i-o ia nimeni.
Întâmplarea nu s-a petrecut după venirea comuniştilor la putere, ci zilele trecute, iar oamenii din acel orăşel spun că sunt ameninţaţi că-şi pierd slujba sau că nu le mai lasă vacile la păscut dacă vor candida pentru Opoziţie. Trei sunt metodele de convingere a activiştilor PSD în teritoriu, împrumutate de la înaintaşii comunişti şi aplicate acolo unde nu-i vede ochiul vigilent al organizaţiilor neguvernamentale. Intimidarea, şantajul şi exploatarea nostalgiei după vremea când oamenii mâncau salam cu soia. Operaţiunea de intimidare se desfăşoară prin intermediul televizorului. Trei posturi, unul dintre ele public, celelalte două private şi intim legate de PSD, transmit la buletinele de ştiri amplele demonstraţii de susţinere a candidaţilor PSD. Imaginile miilor de oameni din instituţiile de stat încărcaţi în autobuze şi trasportaţi acolo unde răsare “soarele Romaniei” au rolul de a te face să te simţi mic, strivit de puterea partidului. “Ce democraţie? Hai la noi, că te facem om”. Aceasta este viziunea despre societate a PSD, care susţine că face eforturi pentru a reforma România, pentru integrarea în Uniunea Europeană. Spre exemplu în timp ce reprezentanţii administraţiei PSD din ţară ameninţau candidaţii Opoziţiei, Ion Iliescu combătea convingător “cultura administrativă dominată de centralism, autoritarism şi birocraţie, ineficienţă, toleranţă la favoritisme şi la acte de corupţie”.
