Pe 13 septembrie 2011 va avea loc la librăria Cărtureşti o lansare de carte: Amintiri din Şcoală – Promoţia Spiru 66. Personal regret două lucruri: că munca mea de profesor şi nou şef de catedră la o universitate din California, şi distanţa geografică, ce mi se pare a se lungi cu an ce trece, nu îmi vor permite să fiu acolo la acea dată, şi că lansarea este despre Promoţia 66 la Spiru, şi nu promoţia 65, din care am făcut eu parte. Mihai Vasilescu, unul dintre principalii editori ai cărţii şi cel care a monitorizat dialogurile din volum (se pricepe, după anii în care a lucrat la BBC şi Europa Liberă) m-a asigurat că sunt şi eu menţionată în carte. Oi fi, dar nu e promoţia mea şi nu am un capitol în carte. Totuşi, articolul acesta, deşi se vrea obiectiv, este subiectiv, prin apropierea mea de colegii din promoţia cu un an mai mică şi de profesorii de la Spiru, cu care îmi sunt împletite multe fire din viaţă, mai ales din copilărie şi adolescenţă dar şi din viaţa de după Spiru.
Cu Mihai Vasilescu am copilărit de la şase ani, familiile noastre împărţind un apartament, nu de voie, ci de obligaţie comunistă, că noi aveam prea mult spaţiu şi trebuia să îl dăm. Şi mai bine au ales ai mei, decât să “ne bage ei” pe cine s-o nimeri. Şi au ales, spre norocul meu, familia lui Mihai. Apartamentul era pe strada Speranţei 13, colţ cu Italiană, şi evident, asta a făcut ca Mihai şi cu mine să mergem la acelaşi liceu, aflat de peste 100 de ani pe strada Italiană. La acest proiect, al amintirilor de la Spiru, a mai participat, printre zeci de alţi spirişti, şi o altă prietenă de o viaţă, Doina Ţetcu, cu care am şi colaborat recent la câteva articole pe internet şi “pe hârtie” (despre Florica Nicolescu, mătuşa Doinei, prietenă bună a celor două surori – mama şi mătuşa mea, sau cele două mame ale mele, cum le spun eu). A participat la proiect şi Mihaela Niţă, sora colegului meu de clasă Tudor Grigoraş… cu care vorbeam (cu el, că ea era “mult prea mică” pe atunci, cu anul ei de diferenţă) de la balcoanele noastre. Eu la trei, ei la doi, în blocul vecin pe Strada Italiană. Ne-am reîntâlnit cu ei, dar şi cu mulţi alţii care apar în această carte, la o reuniune comună a celor două promoţii, 65 şi 66, a mea şi a lor, noi după 35 de ani atunci, ei după 34. În comun cu personajele şi autorii cărţii, i-am avut profesori: pe Berciu (pe care nu-l uit când a ţipat la noi de i-a sărit un dinte din gură sub catedră şi s-a dus repede să şi-l ridice, băgându-l în buzunarul hainei – culmea e că şi în carte este amintit un episod similar), pe Vărzaru la română, pe minunata şi şugubeaţa Dna Voinea (lor dirigintă, nouă numai profesoară), dar … poate şi ei îşi amintesc când a sărit ea gardul cu noi, ce gard o fi fost? Oricum, deosebit de special gest pentru “o profesoară serioasă”. Şi cum eu sunt acelaşi gen de profesoară … serioasă, continui să-mi uimesc colegii şi studenţii cu “năzdrăvăniile mele”, mai uşor acceptate poate în atmosfera mai degajată din Statele Unite, în ce priveşte comportamentul profesorilor… Poate de la Dna Voinea mi se trage?
Şi Ioana Diaconescu, pe care o pomeneşte Andrei Pleşu în superba lui introducere la carte, mi-a fost colegă … pentru mine ea a demonstrat “cât de greu e să deosebeşti două gemene care seamănă leit una cu alta”, ca şi severitatea unei directoare care a decis că trebuie să le exmatriculeze, de au trebuit să refacă un an, pentru iniţiativa lor de surori, gata să se ajute una pe alta: aceea care se pricepea la matematică s-a dus la o teză în locul celei care e astăzi scriitoare.
Am regăsit atâţia profesori şi în pozele din carte, printre alţii profesorul de sport (“Baston”)… despre care vorbesc şi ei, cu atât de mult drag. Iar Dna Agarici, care le-a fost unora dintre ei învăţătoare foarte îndrăgită, era rudă cu familia mea şi mai tot timpul, la un ceai sau o masă la noi, în apartamentul din Speranţei. Tanti Lina pentru mine, Dna Agarici pentru ei. Mama lui Florin pentru mine, cu care mă văd aproape în fiecare an şi în ziua de azi. M-a emoţionat s-o regăsesc în pozele din carte. Iar Nicki Tanaşoca, premiantul din clasele mai mari, de care işi aduce aminte Andrei Pleşu, este văr cu mine, şi l-am vizitat la fiecare trecere prin Bucureşti. Avem întotdeauna discuţii foarte interesante, căci “tot premiant a rămas”, dar zilele acestea “premiant” în profesia lui de istoric. Cu el am de împărţit trecutul nostru aromân, despre care el ştie atât de multe şi atât de bine documentat, iar eu mai nimic.
Ca să nu elimine total “elementul surpriză”, Mihai mi-a trimis numai fragmente din carte, din care mi-am putut forma însă o imagine. Mi-a şi povestit cum a luat naştere cartea, cum a fost construită sub formă de dialoguri pe baza textelor trimise de zeci de colegi – autori. Cu alte cuvinte, cartea arată, în bună parte, ca un talk-show, cu oameni invitaţi să discute pe anumite teme, firul discuţiei fiind depănat de un moderator. Sunt patru mari capitole cu temă: despre profesori (mai toţi au fost şi ai mei), despre cum se distrau şi ce năzbâtii făceau copiii şi adolescenţii de atunci, despre prieteniile din şcoală, prietenii ce au supravieţuit peste ani şi despre “our sporting life”. De asemenea, fiecare autor are propriul capitol, în care povesteşte ce a făcut DUPĂ şcoală, poveşti foarte variate şi interesante.
Şi un alt lucru important, care mă apropie de această carte, este pasiunea mea pentru era ordinatoarelor şi convingerea mea că au şi un efect ultra-benefic, contribuind la realizări care cu mijloace tradiţionale ar fi fost imposibile. Lucru confirmat mie de mărturisirea lui MihaiVasilescu cum că proiectul ar fi fost absolut imposibil fără Internet: nu numai fiindcă sunt 40 de autori, dar autorii sunt şi răspândiţi în toată lumea, din Japonia până în America de Nord, trecând prin Nigeria, Israel şi cel puţin şapte tări europene, pe lângă România. S-au schimbat între colegi, într-un an şi jumătate, mii şi mii de mesaje online, cu texte, cu reveniri, completări şi corecţii la texte, cu obiecţii la modul de alcătuire a cărţii, cu plângeri şi controverse aprinse. “Ca să nu zicem certuri ca la uşa cortului”, mi-a spus Mihai, “că dintr-alea totuşi n-au fost….decât vreo două-trei”. Se poate spune realmente că avem aici “un nou tip de carte, cu autori multipli, construită practic pe internet, în mod interactiv” – o carte amuzantă şi emoţionantă. Se poate vorbi de asemenea despre valoarea ei de document, şi nu numai despre şcoala de altădată, căci autorii povestesc şi ce au făcut DUPĂ şcoală. La lansarea oficială, la Librăria Cartureşti, pe 13 septembrie, va fi acolo şi televiziunea, mi-a spus Mihai.
Andrei Pleşu (coleg de clasă cu autorii) i-a făcut cărţii un splendid “cuvânt însoţitor”. Pe coperta spate, volumul are “testimonials” de la Pleşu, Răzvan Teodorescu, Bedros Horasangian, Ioana Diaconescu. Bedros şi Ioana au fost colegii mei, în promoţia Spiru 65!
Ideea unei cărţi a spiriştilor din promoţia ’66 a apărut acum vreo cinci ani, la una din reuniunile foştilor colegi, care se simţeau, ca de obicei, minunat împreună. Ce-ar fi să scriem o carte despre ce a însemnat Spiru pentru noi, despre anii aceia de şcoală, despre cum ne-au influenţat viaţa, şi despre prieteniile noastre durând peste decenii? S-o arătăm şi copiilor noştri, să ştie şi ei cum a fost. Ideea a fost salutată cu entuziasm, dar după aceea proiectul a părut prea greu şi a fost aproape uitat. A fost reînviat acum un an şi jumătate de Nick Lerescu. Toţi colegii consideră, se pare, că Nick a fost „sufletul întregului proiect”. Nu doar că a contribuit esenţial alături de Mihai, la concepţia şi alcătuirea volumului, dar Nick a fost cel care, cu o perseverenţă extraordinară, i-a determinat pe colegi… să scrie. Fiindcă la început se codeau: nu-mi mai amintesc mare lucru, nu prea sunt eu bun de scriitor, nu am timp acum, poate după pensie, sau chiar, eu nu prea mai ştiu româneşte. După vreo cinci luni, abia dacă existau câteva contribuţii. Lucrurile s-au schimbat însă radical când, după stabilirea concretă a temelor de care vorbeam mai sus, s-a decis structurarea unor capitole de dialoguri şi nu pur şi simplu înşiruirea contribuţiilor una după alta. S-au decupat fragmente din cele câteva texte trimise până atunci de colegi, şi a apărut un embrion de capitole cu dialoguri. Iar acest embrion a fost trimis tuturor colegilor. A fost ceea ce i-a inspirat şi pe ceilalţi să scrie: sigur că-mi amintesc şi eu de profesorul cutare; văzând ce scrii tu, am eu o poveste şi mai şi; sau, n-oi fi eu bun de scriitor, dar am o poveste atât de grozavă că nu pot s-o ţin doar pentru mine. Scriau tot mai mulţi, iar cei care scriseseră deja, reveneau cu alte amintiri, văzând ce spuneau alţii. Capitolele creşteau parcă de la sine, iar Nick trimitea periodic noile versiuni celorlalţi, cu noi îndemnuri de a scrie, ceea ce inspira noi contribuţii. Astfel s-a construit cartea – interactiv, pe internet.
Cartea a avut şi un colectiv formidabil de redactori-editori. Concepţia copertei aparţine tot cuiva dintre ei – Michaela Niţă. Denis Maftei, plin de idei şi foarte insistent a ţinut tot timpul proiectul pe o cale dreaptă, cu observaţii şi critici. Bruno Gheorghievici, şi el plin de idei, a avut o contribuţie esenţială şi la promovarea cărţii. Printre altele, pe el l-au rugat colegii să se prezinte cu manuscrisul la fostul lui coleg de bancă Pleşu, că alţii nu îndrăzneau, zice Mihai. În fine, doamna Violeta Borzea de la editura Naţional, i-a ajutat cu mare eficienţă, efectuând toată punerea în pagină şi corectura finală. A făcut-o cu o răbdare îngerească, fiindcă în ultimele luni au apărut mereu schimbări şi munca a trebuit luată de la început; şi totul, cu o generozitate extraordinară, fiindcă toată munca ei a fost pro bono.
Cuvântul însoţitor al lui Pleşu, intitulat “Trecute Vieţi de Domni şi de Domniţe” începe cu recunoaşterea că a fost întâi sceptic faţă de acest proiect:
„Cînd vechiul meu prieten Bruno (Gheorghievici) mi-a vorbit despre proiectul acestei cărţi, am găsit o mie de motive să fiu sceptic. Pe cine ar putea interesa o colecţie de amintiri al căror farmec nu se poate savura decît în cerc închis? Emoţia care însoţeşte o asemenea întreprindere se epuizează, inevitabil, în sentimentalism nostalgic, în duioşie uşor pre-senilă…” …” să faci din această experienţă privată un “eveniment editorial”? Să consideri, prezumţios, că mapamondul abia aşteaptă să afle cum ai tras-o de păr, într-a şasea, pe Mărioara, cum ai copiat la cutare teză, cum îi porecleai pe profesori şi pe colegi şi cît erai de bun la baschet? Nu e niţel pretenţios? Nu e un fel de mică vanitate de grup?”
Răsfoind însă paginile cărţii, Pleşu începe să vadă lucrurile altfel. Mai întâi, spune, a fost mişcat – cum era şi de aşteptat – să-şi reaminteasca lucruri pe care le uitase. Şi rând pe rând, deapănă şi el amintiri despre profesori, colegii din promoţia lui, dar şi despre cei din clasele mai mari de la Spiru. Şi curând, constată că, fără să-şi dea seama, a căzut şi el în „păcatul” pe care îl incrimina la început. Dar dincolo de emotivitatea strict personală a amintirilor, adică dincolo de ceea ce nu putem degusta decît noi între noi, „există cred,” ne spune Andrei Pleşu „două argumente, de natură să legitimeze această carte: mai întîi coeziunea durabilă a eroilor ei care se întâlnesc sau ţin legătura după atâtia ani de la terminarea liceului … În ciuda răspîndirii noastre în spaţiu, în ciuda celor 45 de ani care au trecut de la momentul despărţirii noastre, în ciuda unor destine profesionale şi existenţiale de maximă diversitate, am rămas “în contact”, cu o tenacitate, un entuziasm şi o consecvenţă pe care le socotesc rare, dacă nu unice.”
Al doilea argument, după Pleşu, este legat de Galeria de profesori pe care cartea o invocă şi care „spune ceva despre un model pedagogic uitat, dacă nu chiar desconsiderat de sistemul de învăţămînt contemporan. Am avut norocul să avem profesori de nivel universitar. Nu simpli funcţionari şcolari, ci personalităţi profilate excepţional, naturi puternice, caractere exemplare. […] întreaga echipă a dascălilor noştri avea iradierea unei solide autorităţi, a unei vocaţii academice impunătoare. Suntem ceea ce suntem datorită lor, datorită consistenţei lor intelectuale, dar şi a tactului şi talentului lor pedagogic.” Îmi place şi mie, ca şi lui Pleşu, să cred că noi spiriştii am fost foarte norocoşi în această privinţă, dar se pare că nu suntem singurii. În aprilie, la o serată culturală despre Gheorghe I. Bratianu (conferenţiar Ion Teodoraşcu) organizată de Societatea Viitorul Român la Los Angeles, m-am întâlnit cu un domn care aflând că mama mea, Ana Paunescu a fost profesoară de engleză la Liceul Şincai, a fost deosebit de emoţionat şi mi-a spus ce extraordinari au fost profesorii lor, de nivel universitar, foarte mulţi formaţi sub vechiul regim. Părerea lui era ca Şincai-ul fiind mai departe de centru, acesta ar fi fost motivul. Dar uite că nu, după cum putem noi spiriştii constata. Poate e vorba de profesorii de liceu ai tot Bucureştiului de atunci!
În încheierea cuvântului însoţitor, Andrei Pleşu spune: „Vreau să cred că generaţiile mai tinere vor găsi, în această carte, numeroase prilejuri de reflecţie ziditoare. Că li se oferă mărturia unei anumite concepţii despre şcoală, de care merită să ia notă, nu neapărat pentru a o reinstaura, căci asta nu mai este posibil, ci pentru a înţelege mai bine generaţia părinţilor şi a bunicilor lor, pentru a regăsi, fie şi aproximativ, gustul unei anumite tradiţii, pentru a afla ce au cîştigat, dar şi ce au pierdut născîndu-se mai tîrziu.”
Ca absolventă Spiru a clasei din anul anterior, promoţia 65, simt nevoia să-i răspund lui Andrei cu „Ai dreptate întru totul în ce priveşte galeria specială de profesori pe care i-aţi avut, căci şi noi tot pe ei i-am avut. Şi noi ca şi voi am reuşit în viaţă fiecare în felul lui/ei, şi noi ca şi voi, deşi răspândiţi prin toată lumea ţinem legătura unii cu alţii, ne întâlnim şi regăsim cu duioşie şi haz la ani de număr special, 25, 30, etc. Şi noi avem un Nick Lerescu, ca şi promoţia voastră, prin soţii Adrian şi Olga Şoimu, sufletul întâlnirilor noastre. Şi la noi, ca şi la voi, şi alti colegi au aderat la colectivul de organizare a întrunirilor Spiru. N-are rost să-i mai numesc. O să apară în cartea despre promoţia noastră. J
Abia aştept să citesc întreaga carte, să descopăr şi unde, aşa cum spunea Mihai Vasilescu, sunt şi eu amintită, să „aud” toate poveştile din liceu ale colegilor cu un an mai mici decât mine, şi să aflu ce au făcut toţi în viaţa lor de după Spiru. Sunt sigură că vieţile şi drumurile noastre, deşi divergente, ilustrează fenomenul acela „aproape paranormal”, cum zicea Pleşu, al prieteniei ce nu se stinge niciodată, şi ne amintesc de „îngerul” ce veghează deasupra Liceului nostru Spiru Haret, care ne păzeşte şi pe voi şi pe noi.
Acum ar rămâne ca şi noi promoţia 65 să ne punem pe treabă. La noi ar fi mai uşor, că avem poveştile voastre, adunate şi spuse deja. Sau poate va fi mult mai greu, căci vom avea modelul vostru prea greu de reprodus… la acelaşi nivel.
Până atunci, vă doresc succes în viaţă şi succes cu cartea. Sunteţi 40 autori, vor fi cel puţin 41 de cititori, căci şi eu mă voi număra printre ei. Dar de fapt, sunt sigură că se va găsi multă lume, din mai multe promoţii gata să vă citească (poate să ne citească şi pe noi în viitor), fiindcă foarte mulţi au împărţit cu noi aceeaşi perioadă ca liceeni (numai numele fiind diferite, anii absolvirii şi oraşul). Şi poate cei ce nu au trăit anii aceia, vor avea şi ei curiozitatea să afle cum au fost părinţii şi bunicii lui, ce năzdrăvănii au făcut şi cum le-au fost profesorii. Deci, după mine, prin veridicitatea şi naturaleţea ei, cartea se ridică de la nivelul unei povestiri de grup, la una de valoare universală.
