În curând se vor împlini 67 de ani de la un important eveniment istoric pe care foarte mulţi dintre contemporanii noştri au tendinţa fie să-l conteste, fie să-l ignore. Este păcat deoarece prima atitudine contrazice adevărul istoric, iar a doua îngreunează înţelegerea realităţilor socio-politice prezente. Fiind un eveniment cu ramificaţii multiple efectele sale au schimbat radical în trecutul nu prea îndepărtat soarta a zeci de milioane de oameni şi sub diferite forme afectează încă şi astăzi numeroase popoare printre care şi naţiunea română, în acelaşi timp influenţând indirect soarta românilor de pretutindeni. Este vorba despre întâlnirea la nivel înalt din 9 octombrie 1944 între reprezentanţii Marii Britanii şi ai Uniunii Sovietice, întâlnire la care avându-se în vedere sfârşitul iminent al celui de-al doilea război mondial s-a făcut împărţirea Europei în zone de influenţă.
Personajul principal în acest eveniment a fost Winston Churchill, în momentul acela Prim Ministru al Regatului Unit al Marii Britanii investit cu o putere aproape absolută asupra unui important segment din populaţia globului. Publicul larg îl ştie
datorită glorioasei sale faime politice câştigată în timpul celui de-al doilea război mondial, dar în viaţa sa aventuroasă există numeroase alte aspecte tot atât de însemnate deşi mult mai puţin cunoscute.
Winston Spencer Churchill s-a născut într-una dintre cele mai aristocratice familii engleze fiind nepot al Ducelui de Marlborough, al Reginei Victoria si văr bun cu Regina Maria a României care îl pomeneşte în memoriile sale. De foarte timpuriu Churchill s-a arătat a fi posesorul unei personalităţi complexe, foarte puternică, dublată de un organism robust şi plin de energie. În lunga sa viaţă – a murit la vârsta de 91 de ani în 1965 – a abordat cu deosebit succes variate domenii de activitate fără aparentă legătură între ele.
Educat iniţial pentru a deveni ofiţer de cavalerie Churchill a absolvit Colegiul Militar Regal de la Sandhurst în 1894. Dar el nu şi-a ascuns niciodată lipsa de interes pentru cariera ofiţerească convenţională, în care avansarea se obţinea pe considerente de vechime şi nici intenţiile de-a participa la operaţii militare pe câmpuri de luptă adevărate mult mai potrivite firii sale belicoase. Aşa se face că imediat după absolvirea colegiului, a folosit relaţiile familiale pentru a-şi asigura participarea sub o formă sau alta la campaniile din Cuba, India, Sudan şi Africa de Sud, iar spre sfârşitul carierei militare la o vârstă matură – cu puţin înainte de-a se retrage din armata regulată – a luat parte pentru un timp limitat chiar şi la luptele din primul război mondial în funcţia de comandant de batalion. Ceea ce a caracterizat comportamentul lui Churchill pe toate câmpurile de luptă a fost riscul şi îndrăzneala.
Anul 1900 a avut o importanţă deosebită pentru Winston Churchill, fiindcă imediat după terminarea celui de-al doilea război cu burii el a candidat cu succes la alegerile generale din acel an devenind deputatul conservator pentru Oldham, un important centru industrial din Lancashire. Succesul său politic nu a surprins pe nimeni datorită notorietăţii neobişnuite la care ajunsese printre contemporani. În timpul recentei campanii din Africa de Sud corespondenţa sa de război publicată aproape zilnic de ziarul Morning Post şi o evadare spectaculoasă din prizonierat atrăseseră asupra sa adulaţia mulţimii. De asemenea eroismul demonstrat ca ofiţer de cavalerie la cucerirea oraşelor Ladysmith şi Pretoria după evadare şi revenirea pe front, i-a mărit şi mai mult popularitatea asigurându-i voturile necesare demarării unei strălucite cariere politice.
Începând odată cu secolul cariera politică a lui Winston Churchill s-a desfăşurat de-a lungul a peste cincizeci de ani el aflându-se întotdeauna – cu excepţia a foarte scurte perioade – în eşaloanele superioare ale puterii, ocupând în timp nenumărate poziţii ministeriale uneori ca reprezentant al partidului conservator, dar ocazional şi al partidului liberal. În 1940 ca urmare a demisiei lui Neville Chamberlain, Churchill a devenit prim ministru al Marei Britanii poziţie pe care a deţinut-o până la victoria finală asupra Germaniei hitleriste. Partidul conservator pierzând alegerile din 1945 el a rămas pentru o vreme conducătorul opoziţiei, dar succesul electoral din 1951 l-a re-investit prim ministru pentru a treia oară.
Provenind dintr-o ramură mai puţin favorizată a familiei Winston Churchill, în ciuda faimei şi pedigree-ului, a suferit foarte îndelungat, atît ca militar cît şi ca politician, de lipsă de bani cronică întreţinută de stilul de viaţă extravagant în care se complăcea, ne informează biograful său Roy Jenkins. Pe de altă parte se ştie că în acea vreme salariile ofiţerilor nu erau mari, aceştia – pentru a menţine aparenţele – trebuind să-şi acopere cheltuielie din resurse proprii. În domeniul politic în mod similar este de asemenea bine cunoscut faptul că înainte vreme membrii parlamentului britanic nu beneficiau de nici un fel de salarii şi chiar după promulgarea legii de reorganizare a parlamentului din 1911 ei nu au primit până în 1946 decât o indemnizaţie cu totul simbolică. Aceste circumstanţe au determinat pe tânărul Churchill să caute surse adiţionale de câştig aşa cum făceau foarte mulţi dintre colegii săi din ambele profesiuni. Astfel şi-a descoperit chemarea către scris. Ca urmare, de la primul angajament în calitate de corespondent de război însărcinat de ziarul Daily Graphic în 1895 să relateze despre luptele dintre armata spaniolă şi guerilele din Cuba şi până în 1946, veniturile i-au constat în cea mai mare măsură din onorariile primite pentru cărţile publicate şi pentru articolele apărute în ziare sau magazine.
Winston Churchill a fost un scriitor prolific producând o operă voluminoasă de
peste 40 de titluri, ce totalizează 72 de volume, printre care un roman, două biografii şi numeroase lucrări cu caracter istoric. Dintre acestea din urmă două lucrări remarcabile prin amploare şi bogăţie de date, The Second World War şi A History of the English-Speaking Peoples i-au adus faimă internaţională ca literat şi istoric. Aşa se explică probail faptul că în 1953 Churchill a primit Premiul Nobel pentru literatură răsplătindui-se astfel “măestria sa în descrierile istorice şi biografice ca şi strălucita oratorie cu care a apărat cele mai înalte valori umane”.
Sub regimul comunist cărţile lui Churchil au fost interzise în România, dar cei norocoşi dintre noi au putut citi pe ascuns autobiografia sa My Early Life, tradusă în limba română înainte de cel de-al doilea război mondial. Cartea, publicată prima dată în Anglia în 1930, deşi conţine o sumă de inexactităţi – în special partea referitoare la copilăria autorului – este scrisă cu multă vervă, într-un stil cuceritor şi direct ceea ce a făcut să fie cea mai tradusă şi citită dintre operele sale.
Nu putem încheia succinta noastră prezentare a celui care este considerat unul dintre marii oameni ai Angliei fără să menţionăm că Winston Churchill a fost şi este încă recunoscut şi ca un talentat pictor. El a început să picteze sfătuit şi instruit de pictorul Paul Maze cu care s-a întâlnit în tranşee în 1915 şi cu care a devenit ulterior bun prieten. În perioada respectivă, fiind obligat să demisioneze din poziţia de Prim Lord al Amiralităţii datorită eşecului debarcării de la Gallipoli pe care o patronase şi să preia comanda unei unităţi combatante pe frontul de vest, a găsit în artă refugiul unde putea să scape de depresiunea gravă prin care tocmai trecea şi care nu l-a iertat complet, se pare, toată viaţa. Mai târziu, hobby-ul a devenit o adevărată pasiune şi chiar o profesiune suplimentară. Ca pictor cu cota în continuă, deşi înceată, urcare, Churchill este bine cunoscut în cercurile artistice prin câeva sute de tablouri în stil impresionist, în majoritate peisaje, dar şi prin scene de interior şi portrete, expuse în studioul său din Chartwell sau aflate în numeroase colecţii particulare ca şi în donaţia Wendy şi Emery Reves de la Dallas Museum of Art.
Acesta era deci bărbatul de stat care în noaptea de 7 octombrie 1944 a plecat la Moscova pentru fatidica întâlnire cu Stalin, întâlnire care ne-a marcat negativ vieţile, dumneavoastra celor care citiţi şi mie celui care scriu, pentru vecie. Motivele întâlnirii nu sunt foarte clare. Colville, secretarul său particular relatează că Churchill i-ar fi mărturisit confidenţial intenţia sa de-a convinge pe ruşi că apropierea aparentă în relaţiile dintre Statele Unite şi Regatul Unit nu înseamnă excluderea Uniunii Sovietice. Jenkins, biograful său este de părere că in ciuda sănătăţii precare Churchill (care împlinea curând 70 de ani şi suferea deja de inimă) jinduia după agitaţia şi atmosfera specială a întâlnirilor la nivel înalt, iar faptul că perspectiva apropiatei victorii permitea discutarea viitorului Greciei, Poloniei şi a ţărilor din estul Europei a constituit o scuză suficient de bună pentru organizarea evenimentului. Un singur lucru este cert: primul ministru nu s-a consultat în prealabil asupra subiectelor de discutat nici cu consiliul său de miniştri si nici cu parlamentul, aşa că probabil se află câte un sâmbure de adevăr în fiecare din opiniile citate mai sus.
După două opriri pentru alimentare, câte o baie şi scurte conferinţe la Neapole şi Cairo, Churchill a ajuns la Moscova în dimineaţa zilei de 9 octombrie, dar dintr-o greşeală, pe un alt aeroport decât cel pregătit pentru primire. Au mai fost necesare încă patruzeci de minute de zbor înainte de aterizarea la locul unde Vîşinschi îl aştepta cu garda de onoare. Totodată au sosit la Moscova pe calea aerului, zburând într-un avion separat, Anthony Eden, ministrul de externe britanic şi Mareşalul Alan Brooke principalul consilier militar al primului ministru.
Vizita delegaţiei britanice în Uniunea Sovietica a durat 10 zile, dar cea mai importantă întâlnire s-a consumat la scurtă vreme de la sosire, în seara de 9 octombrie. Ar fi fost înţelept să se fi amânat discuţiile pentru ziua următoare, fiindcă primul ministru fusese pe drum peste şaizeci de ore şi deci lipsit de odihna adecvată vârstei şi stării sale fizice, petrecându-şi cele două nopţi premergătoare în avion. Dar prudenţa nu i-a stat niciodată în caracter.
În afară de cei doi conducători, Churchill şi Stalin, au fost de faţă doi interpreţi, miniştrii Anthony Eden şi Viaceslav Molotov şi Sir Archibald Clark Kerr ambasadorul britanic la Moscova. După un schimb de amabilităţi şi glume s-a trecut la subiectul principal. Există mai multe relatări fiecare “înfrumuseţate cosmetic” referitoare la episodul care urmează, dar vom da totuşi cuvântul eroului principal Wnston Churchill, reproducând scena aşa cum a descrs-o el în a sa “lucrare justificativă” The Second World War (Volumul 6 – Triumph and Tragedy, capitolul 15, paginile 226-228, ediţia Houghton Mifflin Co. Boston, 1953).
Momentul era favorabil aşa că am spus, “Hai să lămurim afacerile noastre din Balcani. Armatele voastre sunt în România şi Bulgaria. Noi avem interese, misiuni şi agenţi acolo. Să nu ne lăsăm antrenaţi în neînţelegeri mărunte. În ceea ce priveşte Marea Britanie şi Rusia ce aţi zice dacă aţi avea nouăzeci la sută dominaţie în România, noi să avem nouăzeci la sută autoritate în Grecia şi împreună jumătate-jumătate în Jugoslavia?” În timp ce acestea erau traduse am scris pe o jumătate de pagină:
România
Rusia 90%
Ceilaţi 10%
Grecia
Marea Britanie (în acord cu USA) 90%
Rusia 10%
Jugoslavia 50-50%
Ungaria 50-50%
Bulgaria
Rusia 75%
Ceilalţi 25%
Am împins asta către Stalin, care deja auzise traducerea. A fost o mică pauză. Apoi el a luat creionul său albastru şi a făcut un semn mare pe hârtie şi ne-a pasat-o înapoi. Totul a fost aranjat în tot atâta timp cât mi-a luat ca s-o scriu.
În realitate nu s-a aranjat prea mare lucru. Problema Poloniei pentru a cărei protecţie Marea Britanie intrase în război în 1939 nu a fost inclusă. Rezolvarea ulterioară a problemei poloneze prin anexarea a aproape jumătate din teritoriul acestei ţări de către Uniunea Sovietica şi compensarea prin mutarea graniţei sale vestice în teritoriu german urmată de deplasarea a peste zece milioane de locuitori nativi cu consimţământul britanicilor nu a făcut cinste promotorilor ei. Iată ce scrie Ann Bridge – al cărei soţ a fost în acea perioadă ambasadorul britanic pe lângă guvernul polonez în exil la Londra – în cartea Facts and Fiction (1968) despre soluţia problemei poloneze: “…Guvernul Britanic cedând din politeţe în faţa ignoranţei unuia din cei doi aliaţi târzii şi acceptând excesiva lăcomie şi ostilitate a celuilalt s-a angajat activ în trădarea Poloniei şi asta în timp ce barbaţii polonezi luptau şi mureau pe uscat şi în aer alături de englezi pentru ceea ce ei credeau încă cu înverşunare şi optimism a fi cauza noastră comună, cauza libertăţii.”
Ce însemnau procentele “celorlalţi” în România şi Bulgaria nu s-a elucidat niciodată, în vreme ce împărţirea egală a influenţelor în Ungaria şi Jugoslavia au rămas litere moarte. Ceea ce a avut valoare practică pentru Marea Britannie, spune Jenkins pe bună dreptate, a fost că în schimbul sovietizării restului Peninsulei Balcanice Stalin i-a lăsat lui Churchill mână liberă ca să facă ce vrea cu guerilele comuniste din Grecia.
Primul ministru britanic a interpretat graba cu care Stalin a acceptat propunerea drept un gest de prietenie şi un semn de bunăvoinţă. Din perspectiva anilor care au trecut trebuie însă să recunoaştem că pentru Stalin faptul era lipsit de importanţă. El avea deja ţările din estul Europei în mână şi procentele de pe hârtie nu-i aduceau nimic nou in situ. De altminteri, în 1958, la cinci ani de la apariţia cărţii The Second World War autorităţile sovietice au dezminţit public că Stalin ar fi acceptat astfel de “propuneri imperialiste”. De ce ar fi avut nevoie de ele?
A regretat primul ministru britanic gestul lipsit de etică din seara aceea? Unii din apologeţii săi susţin că da. Schimbul ar fi fost intenţionat doar ca un aranjament temporar până la sfârşitul ostilităţilor. Dacă ar fi fost aşa greşeala ar fi putut fi corectată la Conferinţa de la Yalta, dar acolo nu s-a schimbat nimic aşa cum nu s-a schimbat nici mai târziu la Potsdam. De altfel, Adam Young un ziarist canadian, ne informează că în ianuarie 1945, cu puţin înainte de episodul Yalta, răspunzând la întrebarea unui gazetar despre deportările minorităţii germane din România în Siberia, Churchill a declarat: “Eu nu consider că este o greşeală din partea ruşilor să ia români de orice origine (sublinierea noastră) doresc ei şi să-i pună să lucreze în minele lor de cărbuni”.
Unii comentatori invocă discursul pronunţat de Winston Churchill la Westminster College din Fulton, Missouri în 1946 ca un exemplu al adevăratei sale poziţii faţă de cortina de fier existentă în Europa între cele două lagăre. Se poate să fie adevărat. Ca răspuns pentru decernarea unui doctorat onorific, discursul este însă numai un exerciţiu academic, foarte elocvent, dar lipsit de eficienţă practică, iar singurul lui rezultat a fost o ripostă publică distrugătoare din partea lui Stalin care a folosit la adresa autorului epitete umilitoare sfătuindu-l brutal să nu se amestece în treburile din “grădina noastră socialistă.” Ceea ce sfătuitul s-a ferit s-o mai facă.
Este interesant de observat că omul care a primit Premiul Nobel printre altele şi pentru că “a apărat cele mai înalte valori umane” a fost în stare să ofere la mijlocul secolului luminat al douăzecilea unui ucigaş notoriu, de la sine putere şi nesilit de nimeni, un târg în care cele mai elementare drepturi umane au fost călcate în picioare la o scară atât de vastă cum nici în înapoiatele vremuri ale sclavagismului cel mai feroce nu s-a mai întâmplat.
În lumina mărturisirilor lui Winston Churchill este limpede de ce România şi celelalte ţări din estul Europei nu numai că au rămas 45 de ani sub virtuală ocupaţie sovietică, dar şi de ce soarta poparelor lor subjugate nu a provocat nici măcar odată în tot acel timp vreo reacţie corectivă din partea marilor puteri răspunzătoare. Nici chiar atunci când au avut loc zguduiri sociale de amploare ca revoluţia populară din Ungaria în 1956, mişcările de mase din Cehoslovacia în 1968 şi fenomenul Solidarność condus de Lech Walesa în Polonia anului 1980 marile puteri nu au intervenit aşa cum au făcut anii trecuţi în Jugoslavia sau o fac astăzi, cu şi mai puţină justificare, în lumea arabă. După cum se poate vedea responsabilităţile morale pălesc în faţa argumentelor economice şi “asta-i cam de multişor poveste”.
Ce a însemnat ocupaţia sovietică şi impunerea prin teroare a unei ideologii străine în România, suferinţele, jertfele şi decăderea cauzată de comunism în toate domeniile vieţii societăţii noastre de origine ne sunt prea bine cunoscute ca să mai fie nevoie să le repetăm. Trebuie să nu uităm însă că tot ceea ce vedem astăzi îşi are rădăcina în trecut, iar trecutul nostru a fost brutal violat, dândui-se apoi în seara de 9 octombrie 1944 – fară ca cineva dintre români să fi fost întrebat – o direcţie profund dăunătoare fiecăruia dintre noi. The rest is history – aşa cum spun concetăţenii noştri de limbă engleză.
Amintirea acestui nefast eveniment este una dintre acelea care după tradiţiile noastre se lasă moştenire urmaşilor cu blestem ca să nu se uite, iar Românii oriunde s-ar găsi ei ar trebui să-l comemoreze anual printr-o zi de doliu aşa cum unele naţiuni mult mai mari procedează cu catastrofe incomparabil mai mici.
