Se pare ca în ultimul timp farmecul Occidentului îi atrage ca un adevărat magnet pe ai noştri români care speră ca viaţa lor va deveni mai “roz”, că ai lor copii vor avea un altfel de viitor. Şi înainte de 1989, şi după, românii au trăit cu impresia că străinătatea le va oferi pe tavă tot ceea ce le lipsea în România. Nu că nu ar fi avut dreptate. Doar că până la căderea regimului “ceauşist” cei care îşi făceau curaj să plece din ţară o făceau din motive politice şi nu din motive economice ca în prezent. Acum, oamenii nu-şi mai părăsesc plaiurile mioritice pentru faptul că nu se pot exprima liber şi nici măcar pentru faptul ca nu ar fi de acord cu regimul actual. Insecuritatea unui loc de muncă este grandiosul şi tristul motiv pentru care ai noştri îşi părăsesc glia. Slujbele bine plătite au devenit un cert “miraj al deşertului”. Uneori mulţi dintre compatrioţii noştri ajung la capăt de lume în căutarea “siguranţei”, fugind “mâncând pământul” de foamete, mizerie, corupţie. Cei cinstiţi cărora le place să muncească pentru “a avea “, se lovesc destul de tare de “ruşinea de a fi român”. Asta pentru că acei români plecaţi se împart în mai multe categori: cei care încep să vorbească o română stâlcită cu accent eglezesc, pentru a impresiona şi care nu scapă nici o ocazie ca să vorbească de rău ţara în care s-au născut, în care îşi au părinţii şi rădăcinile, în care au făcut primii paşi. Tot aceştia din prima categorie ezită să-şi înveţe copiii a vorbi româneşte şi în mod cert nu uită să le povestească cât “de vitregă” este România. Nu toţi dintre ei muncesc “pe rupte” în ţările de adopţie. Mulţi dintre ei sunt tentaţi până şi de hainele puse la uscat de străini, ocupându-se cu orice altceva decât cu munca. De cealaltă parte sunt acei români care nu îşi uită rădăcinile, limba, obiceiurile. Sunt cei care se gândesc să se întoarcă în ţară la un moment dat. Cei care sunt conştienţi că în România nu curge lapte şi miere, dar aici îşi au rădăcinile. Cărora le lipsesc prieteniile, şuetele la un pahar de vorbă, mâncarea românească, care au “iarba verde de acasă în suflet”. Imaginea acestor bravi români le este umbrită de acei scăpătaţi care nu au ştiut vreodată ce înseamnă patriotismul. Pentru cei mai mulţi acasă înseamnă România pentru că oriunde s-ar afla vor păstra întotdeauna în gânduri nostalgia unei discuţii alături de familie şi prieteni, la un pahar de vin bine “descântat” alături de o farfurie de ciorbă şi o oală de sarmale. Câţi dintre ei au uitat chipul cald al mamei, câţi dintre ei îşi mai aduc aminte de bunătatea de neînlocuit ce se citea în ochii bătrânei ce le-a dat viaţă? Răspunsul nu-şi mai are rostul. Este de la sine înţeles că român în adevăratul sens al cuvântului nu este decât acel om care păstreaza încă vie amintirea de acasă. Negreşit, pe un perete al tuturor acestor oameni se află cel puţin o icoană care le va asculta întotdeauna păsurile pribegiei şi le va domoli dorul. Deoarece indiferent cat de bine le-ar fi pe meleaguri de departe, indiferent ce realizări materiale ar dobândi, pâinea cea mai bună şi mai sfântă, câştigată cu sudoarea frunţii, e şi va fi întotdeauna cea de acasă. Iar pentru ei, şi de data aceasta acasă va însemna întotdeauna România. Mărturiile oamenilor de departe ar fi inutile după cele scrise mai sus. Foarte mulţi români sunt destul de bine priviţi în depărtări. Unii fac parte din protipendada ţării: oameni politici născuţi şi crescuţi în România, oameni de cultură, artişti, medici, constructori, medici care îşi desfăşoară ireproşabil menirea şi meseria în ţară străină. În România nu ar fi avut aceeaşi şansă. Şi peste tot în lume, acolo unde există şi cel mai mic grupuşor de români, există o mulţime de publicaţii în limba română. De aceşti români fraţii lor de acasă sunt mândri. Cu ei ne mândrim pentru că ei ne poartă tricolorul pe cele mai îndepărtate continente cu onoare, cinste şi gratitudine. Acei români care au ştiut ajunge sus, care au avut ambiţia oarbă să învingă în lupta cu viaţa, sunt ambasadori ai românilor.
