„Mulţi sebeşeni poartă numele Stănilă şi Bădilă! Sunt răspândiţi prin ţară, dar de te străduieşti, îi poţi afla prin toată lumea, până departe, în Mexic, şi mulţi dintre ei fac cinste satului nostru! Cel mai bun exemplu este Luciana Stănilă, profesor universitar la medicină, la Cluj, fata lui Dumitru Stănilă. Lucica este un om de nota 10, de care sebeşenii pot fi mândri!”
Doctor în ştiinţe medicale, profesor la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Iuliu Haţieganu” din Cluj, deţinând într-un palmares de excepţie cele mai înalte titluri academice, Luciana Stănilă este imaginea fidelă a femeii de carieră: inteligentă, ambiţioasă, riguroasă, pentru care necunoscutul constituie întotdeauna o provocare. Predă timp de şapte ani la două universităţi din Algeria, vizitează o mulţime de ţări din întreaga lume şi nu se lasă copleşită de temeri atunci când stă faţă în faţă cu aventura: e curajoasă şi participă la un safari în Namibia!
Am vorbit de curând câteva zeci de minute cu doamna profesor la telefon şi am avut privilegiul de a afla o mulţime de lucruri despre Domnia Sa. Cooperantă, deschisă, foarte simpatică şi cu un real simţ al umorului, Luciana Stănilă a rememorat câteva momente semnificative din viaţa şi cariera sa, dezvăluindu-mi, printre altele, principiile care i-au folosit drept jaloane în plan personal şi profesional.
„În viaţă, sunt două lucruri importante: familia şi cariera!”
Iată filosofia de viaţă a doamnei profesor Luciana Stănilă! Am povestit minute în şir despre nea Mitică şi Sebeşul de Sus, despre viaţa şi experienţa Domniei Sale. Este un om împlinit, trăieşte la Cluj, împărţindu-şi timpul liber între Cluj, oraşul care a adoptat-o cu mulţi ani în urmă, Sibiu şi Sebeşul de Sus, pe care nu uită să-l viziteze atunci când timpul îi permite. Casa pe care a moştenit-o de la familie în satul natal a vândut-o acum câţiva ani, unei familii sărmane… Acum, doamna Luciana este pensionară şi se bucură de fiecare moment, încercând sentimentul împlinirii la porţile senectuţii.
S-a născut în Sebeşul de Sus la 27 decembrie 1941, într-o familie de oameni cumsecade. Dumitru Stănilă, tatăl său, era din Sebeşul de Sus iar mama, care moare foarte tânără, când Luciana de-abia împlinise doi anişori, era din Sebeşul de Jos…
Ce coincidenţă stranie, mama lui Mitică Sinu murise când acesta avea trei ani! Iată doi copii rămaşi orfani de mamă care nu-şi vor aminti vreodată nici chipul şi nici mângâierile celor ce le-au dat viaţă, doi copii care, în ciuda lipsei dragostei materne, primesc o educaţie sănătoasă şi îşi urmează fiecare calea, reuşind să-şi împlinească visele şi să-şi facă un rost în viaţă. Luciana era mică, avea doar şapte ani când Dumitru Sinu a plecat din România. Nea Mitică îşi aminteşte însă de Lucica de-atunci, pentru că mama vitregă a lui era bună prietenă cu bunica Lucicăi şi între cele două familii relaţiile erau foarte apropiate. Este crescută de bunica din partea tatălui până la vârsta de şase ani, când tatăl său se recăsătoreşte cu o femeie inimoasă şi descurcăreaţă. Ea va avea grijă de Luciana, ca de copilul ei. Se mută la Cluj, şi Dumitru Stănilă ajunge secretarul Facultăţii de Medicină.
După absolvirea şcolii primare, Luciana Stănilă urmează cursurile Liceului „George Coşbuc” (Liceul nr. 2) din Cluj. Anul 1959 aduce mare bucurie în familia Stănilă, pentru că Luciana devine studentă la medicină (absolvind, apoi, facultatea cu rezultate deosebite). Stagiatura o face în oraşul de pe malul Someşului Mic, în perioada 1965-1966, după care se înscrie imediat la doctorat, urmând cursurile la zi (1966-1969).
În trei ani de muncă asiduă, de studiu intens şi cercetare, publică mai multe referate şi articole de specialitate. Rezultatele cercetărilor efectuate îi aduc satisfacţie, culminând cu finalizarea şi susţinerea tezei de doctorat.
O carieră de succes
După ce-şi susţine teza de doctorat, în 1970, performanţele obţinute o impulsionează să pătrundă tot mai adânc tainele domeniului în care se specializase şi pleacă pentru trei luni în Germania (1 septembrie – 1 decembrie), unde lucrează alături de specialiştii germani într-un laborator de biologie celulară. Este primul contact cu străinătatea, care se pare că-i va deschide tinerei doctor în microbiologie, apetitul pentru munca în afara graniţelor. În timpul şederii în Germania face o scurtă călătorie în Franţa. Cum securitatea comunistă era foarte vigilentă, Luciana Stănilă este chestionată imediat asupra motivului deplasării sale în Franţa. Societatea românească a acelor timpuri era în plină efervescenţă comunistă, iar deplasările în străinătate se puteau face numai după îndelungi verificări ale solicitanţilor. Absolut totul trebuia raportat sub forma acelor vestite informări scrise, care, după evenimentele din decembrie 1989, pre mulţi au să popească…
Pe parcursul următorilor aproape patru ani, până în 1974, Luciana Stănilă este asistent universitar în cadrul UMF Cluj, făcând parte din corpul profesoral al catedrei de microbiologie.
Prin anii ’70, graţie protocoalelor încheiate între guvernele României şi cele ale ţărilor mai puţin dezvoltate din Africa de Nord, cu precădere Algeria şi Maroc, pe fondul unei crize acute de cadre didactice în instituţiile de învăţământ din aceste ţări, un mare număr de profesori români, din toate domeniile, vor preda în şcolile africane. Luciana Stănilă pleacă în baza unui contract de cinci ani în Algeria, unde ocupă funcţia de şef de catedră la Facultatea de Medicină din capitala ţării, Alger (1974-1979).
Revine la Cluj în cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie (UMF) „Iuliu Haţieganu”, unde urcă o treaptă profesională, ajungând conferenţiar universitar. Rămâne la universitatea clujeană până în 1983, când se întoarce în Algeria. În intervalul acesta, îi pierde, unul după altul, pe cei dragi din familie: în 1980, mama sa vitregă se stinge din viaţă. Tatăl său, Dumitru Stănilă îşi urmează soţia la scurt timp, în 1981, ca apoi, în 1982, să plece la cele veşnice şi bunica ce i-a fost atât de dragă – mama tatălui său, astfel că, doamna Stănilă se va dedica în exclusivitate profesiei.
Pe parcursul derulării celui de-al doilea contract cu Algeria, activitatea Lucianei Stănilă se desfăşoară la Constantine (al treilea oraş algerian, ca mărime), în calitate de conferenţiar la facultatea de medicină din localitate. În anul 1984, în timpul şederii sale în Algeria, reuşeşte să viziteze Egiptul.
Revine în România în anul 1985 şi va lucra, până la vârsta de pensionare, la UMF „Iuliu Haţieganu” din Cluj, urcând, treaptă cu treaptă, în ierarhia profesională, după cum urmează:
1985 – 1990 – asistent universitar;
1990 – 1993 – şef de lucrări;
1993 – 2004 – conferenţiar universitar;
2004 – 1 octombrie 2007 – profesor universitar.
În toată această perioadă, Luciana Stănilă continuă cercetările în domeniul în care se specializase şi predă cursuri universitare multor generaţii de tineri. În acelaşi timp, publică o sumedenie de articole şi lucrări de specialitate. Editează astfel mai multe cărţi, unele traduse şi în limbile franceză şi engleză, ce vor deveni materiale de studiu pentru viitorii medici şi mijloace de informare pentru cei care deja lucrează în domeniu. Amintesc aici câteva titluri: Microbiologia bolii parodontale, 1993, Microbiologia cavităţii orale, 1994, General bacteriology and virology, 2001 (editată şi în limba franceză în anul 2003) şi altele.
În 2007, doamna profesor Stănilă se pensionează, însă continuă să colaboreze cu UMF Cluj, în sistem plata cu ora. Ar fi avut posibilitatea să lucreze oriunde în lume în profesia în care era senator de drept, însă a iubit dintotdeauna universitatea clujeană, a iubit Clujul, oraşul în care s-a format ca om şi profesionist; în plus, şcoala medicală clujeană este renumită în Europa şi în întreaga lume, medicii putându-se remarca şi aici la fel de bine ca în orice ţară din lume.
UMF „Iuliu Haţieganu” – Pepiniera valorilor medicinei româneşti şi internaţionale
Ştiinţa medicală este cea mai apropiată de suflet, fiind cea mai apropiată de om – spunea Iuliu Haţieganu (1885-1959), eminentul clinician, organizatorul serviciului medical transilvănean după al Doilea Război Mondial, al cărui nume îl poartă astăzi universitatea de medicină clujeană. Autor a numeroase lucrări ştiinţifice şi articole de specialitate, Iuliu Haţieganu este fondatorul şcolii medicale clujene şi simbolul universităţii din oraşul de pe malul Someşului Mic.
Tradiţia educaţiei medicale clujene este cunoscută pe toate meridianele lumii. Avându-şi începuturile încă din Evul Mediu, a cunoscut o dezvoltare de amploare la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. Victor Babeş, renumit specialist în domeniul microbiologiei, Emil Racoviţă, explorator polar şi fondator al biospeologiei, Iuliu Moldovan, pionier al politicilor de sănătate publică, Iuliu Haţieganu, clinicianul strălucit al Transilvaniei, Octavian Fodor, întemeietorul gastroenterologiei în România, Valeriu Bologa, unul dintre cei mai importanţi istorici ai medicinei din Europa şi alţi iluştri profesori şi cercetători s-au numărat printre specialiştii universităţii medicale clujene care i-au ridicat cota şi prestigiul, punându-şi în slujba ştiinţelor medicale, şi în speţă a omului, toată inteligenţa şi munca lor.
Studenţii absolvenţi ai universităţii medicale clujene au demonstrat de asemenea calitatea studiilor efectuate aici prin profesionalismul ce i-a făcut cunoscuţi pretutindeni în lume. Corpul profesoral de excepţie a avut ocazia să se perfecţioneze, mai ales după 1989, în unităţi similare din Europa Occidentală sau Statele Unite.
Condiţiile de studiu create, spaţiile de învăţământ modernizate şi dotările laboratoarelor cu tehnică modernă, alături de institutorii de marcă, au atras tot mai mulţi studenţi străini, UMF Cluj devenind o instituţie internaţională, în care studenţii pot desluşi tainele medicinei în limbile engleză şi franceză.
Luciana Stănilă a avut o contribuţie esenţială la înfiinţarea secţiilor universităţii cu predare în limbi străine: linia engleză, în 1998, ea însăşi predând în limba lui Shakespeare până în 2004, şi linia franceză, în anul 2000. Îmi spunea distinsa doamnă profesor că la întoarcerea din Africa, avea o grupă formată aproape în exclusivitate din tunisieni, aşa că este lesne de înţeles faptul că înfiinţarea secţiilor cu predare în limbi străine devenise o necesitate.
Iată cum prezintă astăzi Profesor Doctor Constantin Ciuce, Rectorul Universităţii de Medicină şi Farmacie „Iuliu Haţieganu” din Cluj, instituţia în fruntea căreia se află:
Studenţii noştri au posibilitatea să studieze în condiţii foarte moderne şi să participe la cursuri în amfiteatre bine dotate. La dispoziţia studenţilor se află o bibliotecă bogată, cu un serviciu personalizat. Timpul liber poate fi petrecut la baza sportivă a universităţii noastre, sau prin participarea la activităţile culturale, atât de variate în oraşul nostru, dar şi prin vizitarea punctelor turistice ale zonei. Taxele de şcolarizare sunt foarte accesibile, iar costul vieţii nu este ridicat.
Oraşul Cluj Napoca este situat în inima Transilvaniei, este un oraş frumos, cu o bună infrastructură, cu o bogată viaţă culturală, cu foarte mulţi tineri ce studiază în cele şase universităţi. Amprenta multiculturală datează de peste 1.000 de ani, iar locuitorii clujeni sunt toleranţi şi prietenoşi. Mulţi dintre foştii studenţi la medicină s-au îndrăgostit de acest oraş şi s-au stabilit aici, întemeind o familie. În glumă, se poate spune că acesta este singurul pericol care îl pândeşte pe cel/cea care ar vrea să studieze aici.
Suntem mândri să vă invităm să citiţi aceste rânduri şi, ca urmare, să veniţi să ne vedeţi lucrând.”
Îmi vorbise doamna profesor despre UMF Cluj cu un respect deosebit. S-a simţit legată de tot ce însemna acestă a doua sa casă şi, chiar dacă a profesat şapte ani pe alte meridiane, nu s-a gândit vreodată să se stabilească în altă parte. Experienţa anilor petrecuţi în Algeria n-a făcut altceva decât să-i deschidă căile cunoaşterii spre o altfel de lume, dar, prin revenirea la Cluj, a simţit împlinirea.
O experienţă palpitantă – şapte ani în Algeria!
După câştigarea independenţei Algeriei, în 1962, odată cu plecarea în masă a francezilor, forţa intelectuală a ţării a scăzut considerabil. Primii ani ce au urmat au fost marcaţi de frământări sociale şi politice care au imprimat ţării o stare de instabilitate. Începând cu 1965, timp de aproape 25 de ani, Algeria cunoaşte o stabilitate relativă, sub socialismul unipartid al preşedintelui Houari Boumédiènne.
Cum evoluţia economică şi socială a unui stat este în strânsă legătură cu nivelul de pregătire al populaţiei, în Algeria este iniţiată o reformă a învăţământului, care impune comasarea unui număr însemnat de cadre didactice aduse din străinătate, în şcolile algeriene. În vederea materializării acestei reforme, Algeria a încheiat protocoale de colaborare cu ţările lagărului socialist, printre care Polonia, Bulgaria şi, mai ales, România, de unde sute de cadre didactice aparţinând tuturor formelor de învăţământ au venit să predea în Algeria. În baza unui astfel de protocol a ajuns aici şi Luciana Stănilă.
Făcând o trecere în revistă a perioadei petrecute în Algeria, Luciana Stănilă mi-a povestit câteva lucruri interesante: Algeria este o ţară frumoasă, are o coastă asemănătoare Coastei de Azur, deosebindu-se însă prin faptul că nu este amenajată la fel de frumos. Au munţii Atlas, care o traversează în nord, iar în partea de sud, deşertul algerian, o poartă deschisă spre Sahara. Oraşele cele mai importante sunt Alger, Oran şi Constantine, dar cel mai frumos, nu numai din Algeria, ci din toate ţările maghrebiene, este Algerul. Însă Algeria de astăzi nu mai este ca cea de-atunci. Fundamentaliştii au câştigat teren, şi se pare că ţara aceasta nu mai este atât de sigură… Într-adevăr, evenimentele recente din Algeria şi ţările vecine, ca de altfel frământările politice şi sociale din toată lumea arabă, vin să confirme spusele doamnei profesor.
Algeria se întinde pe o suprafaţă de 2.378.907 kilometri pătraţi.
Statisticile consultate mi-au furnizat informaţia conform căreia, la 1 ianuarie 2011, populaţia Algeriei era de 36.300.000 de locuitori.
Algeria este una dintre cele trei ţări ale Africii de Nord cunoscute sub denumirea de ţările maghrebiene, însă, prin istoria lor, şi Egiptul, parţial şi Libia şi Mauritania, au multe trăsături comune cu primele trei (în limba arabă Maghrib înseamnă Vest). O zicală arabă spune că Magreb este o pasăre sfântă. Trupul ei este Algeria, aripa sa dreaptă, Tunisia, iar cea stângă, Marocul (Wikipedia).
Doamna Luciana îi cataloga într-un mod original, spunându-mi că marocanii sunt consideraţi a fi artizanii Maghrebului, algerienii sunt ţăranii acestuia, iar tunisienii, intelectualii.
În Algeria, Luciana Stănilă lucrează în două etape: 1974-1975, în capitala Alger, iar între 1983 şi 1985, în oraşul Constantine, în cadrul facultăţilor de medicină din cele două oraşe. Salariul n-a fost cine ştie ce: cel aferent primului contract era foarte mic, deoarece statul român îşi lua întotdeauna partea. Al doilea contract a fost ceva mai avantajos, retribuţia fiind ceva mai mare, în jur de 1.500 de dolari, din care impozitul pe care-l lăsa statului român era de 1.000 de dolari, iar restul de 500 erau ai ei. Statul român a făcut multă valută prin aceste reţineri, nestipulate în nicio lege internaţională. Dar, totuşi, câştigul era superior celui din ţară.
Perioada petrecută în Algeria a fost una palpitantă – mărturiseşte doamna Luciana –, în primul rând pentru că am luat contact cu o lume diferită de cea în care trăisem, cu alte obiceiuri şi altă cultură şi în al doilea rând, pentru că toţi trăiam sub impactul fricii de a nu cădea în dizgraţia celor de la ambasadă. Dacă cineva sufla ceva despre tine la ambasadă, aveai toate şansele să te trimită acasă şi să nu mai părăseşti România niciodată.
Când a plecat prima oară în Algeria, avionul cu care călătorea transporta 180 de persoane, cei mai mulţi, profesori, restul, membri ai familiilor lor. Foarte mulţi români au avut atunci astfel de contracte. În schimb, în 1983, când Luciana Stănilă a plecat din nou, doar 12 dintre pasagerii avionului călătoreau în acelaşi scop cu ea, în Algeria. Deja algerienii îşi formaseră cadre didactice indigene şi numărul străinilor care predau în şcolile lor scăzuse considerabil.
Nu mi-am făcut nici măcar un prieten algerian, deşi păreau prietenoşi. Nu-ţi inspirau nicio încredere – mi-a spus Luciana Stănilă, şi apoi mi-a povestit despre atitudinea şi condiţia femeii în societatea algeriană, care au uluit-o. Era interesată de aspectele legate de viaţa celor în mijlocul cărora trăia, de cultura şi tradiţiile algeriene, dar mai cu seamă de felul în care este tratată femeia în familie şi societate.
Are ocazia să participe la o nuntă algeriană şi o face fără ezitare. Bineînţeles că surprizele n-au contenit să apară. A fost uimită să vadă că la nuntă, mireasa era izolată de restul nuntaşilor, stătea singură într-o cameră. Femeile petreceau într-o încăpere, iar bărbaţii, separat, în alta. Au servit masa întâi bărbaţii, şi de-abia când au terminat, au fost servite femeile. Un vas mare, cu un fel de ciorbă, era aşezat în mijlocul încăperii, şi din el au mâncat cele şapte femei prezente. Felul doi era o combinaţie ciudată: un soi de pilaf cu dulceaţă. Asta n-a fost chiar aşa de rău, că putea să servească fiecare din acel vas, cu o furculiţă – îmi spunea râzând doamna Stănilă. Probabil, în timpul mesei şi-o fi amintit cum sunt nunţile în România, cu aperitivele acelea bogate, depăşind marginile farfuriei, şi supa cu tăieţei de casă, cu friptura bine rumenită în cuptor şi inegalabilele sarmale!
Ei, dar acum vine momentul forte al evenimentului: mirele şi mireasa au dispărut… toată lumea aştepta nerăbdătoare să vadă cearceaful! S-a consumat şi acest moment… şi mireasa a scăpat cu obrazul curat! Dar cu cearceaful… pătat!
În cei şapte ani algerieni, au existat multe momente inedite în viaţa doamnei Stănilă – a avut ocazia să cunoască îndeaproape oamenii şi tradiţiile lor, să le pătrundă tainele şi să le guste valorile culturale tradiţionale. Însă nici de tensiuni nu a dus lipsă, pentru că toţi cei veniţi din ţară să lucreze aici erau suspectaţi în permanenţă de către securiştii ambasadei române din Alger de posibila rătăcire şi rămânere prin vreo ţară occidentală. Au fost multe cazuri de acest gen: de exemplu, îmi spunea Luciana Stănilă că la prima descindere în Algeria, avionul cu care a călătorit a făcut escală la Zurich, în Elveţia. Deşi aeroportul era bine securizat, două dintre familiile din grupul lor au reuşit să dezerteze, creând un precedent şi motivând într-o oarecare măsură atitudinea angajaţilor de la ambasadă. Din prima tranşă de profesori care au plecat în Algeria odată cu ea, cu puţin peste jumătate s-au întors în România, restul au reuşit să se strecoare şi să emigreze, cei mai mulţi dintre ei ajungând în Canada, la Quebec, via Paris. Prin 1985, şi Luciana Stănilă fusese tentată să facă un astfel de gest, pentru că toţi trăgeau de ea să rămână, dar n-a făcut-o. Îşi aminteşte cum unul dintre lucrătorii ambasadei române, un tip arogant şi foarte răutăcios, parcă adulmecându-i intenţia, i-a spus că drumul de întoarcere spre România trece prin… Occident!
După cum îmi precizase încă de la începutul convorbirii noastre, familia şi profesia constituiau două lucruri esenţiale în viaţa sa. Avea două persoane dragi, la care ţinea foarte mult: bunica din partea tatălui, pe care o vizita ori de câte ori ajungea în ţară, la Sebeşul de Sus, şi pe tatăl ei. În timpul primului contract cu Algeria, doamna Stănilă îşi duce tatăl în vizită, pentru o perioadă de trei săptămâni. Când au plecat spre Algeria, au făcut un popas la Roma. Asftel a văzut şi Dumitru Stănilă Italia. Apoi, la întoarcerea în ţară, au luat vaporul până la Marsilia şi de-acolo s-au îndreptat spre Paris: i-a arătat şi Franţa! Era împăcată că îi făcuse o mare bucurie tatălui său.
Cei şapte ani de Algeria au sporit setea de cunoaştere a doamnei profesor şi plăcerea de a călători şi a vizita cât mai multe ţări şi continente, ceea ce a şi făcut în anii ce au urmat.
Călătoare prin lumea-ntreagă
Fiind la Constantine, în a doua perioadă de lucru în Algeria, Luciana Stănilă face o excursie în Egipt. Fascinată de miturile faraonilor, dornică să viziteze Egiptul cu vestita Vale a Regilor şi enigmaticele piramide, cu lunca Nilului şi vechile oraşe egiptene, călătoreşte de la Cairo până la Aswan, trăind o experienţă unică.
După ce îşi încheie misiunea în Algeria, mai precis, după deschiderea graniţelor României ca urmare a evenimentelor din decembrie 1989, ajunge din nou în Africa neagră, cum îi spune doamna profesor continentului african, dar de data aceasta merge în Namibia. Avea acolo prieteni români, cărora le face o vizită. Nu se sfieşte să trăiască senzaţionalul şi participă la un safari. A fost o experienţă unică, palpitantă.
Dar nu s-a oprit aici cu călătoriile, voia să vadă şi continentul nord-american, şi merge la Ambasada americană de la Bucureşti, pentru viză. Când i-a văzut consulul paşaportul şi viza de Namibia şi a auzit că a făcut safari, s-a uitat la ea într-un mod mai ciudat. Sesizându-i privirea, doamna Stănilă se gândea în sinea ei: ăsta zice că-s nebună, precis nu-mi dă viza! Dar a primit-o, şi în acelaşi an, 1992, traversează Atlanticul şi face prima vizită în Statele Unite. A fost atunci în zona Chicago, statul Michigan, unde avea foarte mulţi consăteni şi rude. Neamul Stănilă este răspândit peste tot în America şi în lume, ştiam acest lucru de la nea Mitică. Şi el descinde dintr-o ramură a acestui neam, având unul dintre bunici cu numele Stănilă – bunicul din partea mamei, Ion, poreclit Ţiglaru’.
Au urmat mai multe vizite ale Lucianei Stănilă în Statele Unite: a fost la Chicago, Seattle, San Francisco, Los Angeles, Las Vegas şi Phoenix. A ajuns şi în Florida, undeva lângă Boca Raton. A profitat de faptul că se afla pe pământ american şi a vizitat şi câteva oraşe din Canada. I-a plăcut foarte mult la Vancouver.
În America de Sud a ajuns în Brazilia, în oraşul carnavalurilor, Rio de Janeiro.
Vizitând bătrâna Europă, i-a rămas la suflet insula Santorini, din Marea Egee, cea mai frumoasă din salba de insule greceşti ce străjuiesc cu legendele lor, ţara uneia dintre cele mai vechi civilizaţii, civilizaţia greacă.
„Mă consider un om împlinit!”
Luciana Stănilă este un om împlinit: a reuşit să urce cea mai înaltă treaptă academică, profesor universitar doctor în microbiologie la una dintre cele mai cunoscute universităţi medicale europene, Universitatea de Medicină şi Farmacie „Iuliu Haţieganu” din inima Transilvaniei. A format şi modelat, graţie cunoştinţelor şi priceperii sale didactice, mii de studenţi aparţinând multor generaţii ce i-au trecut prin mână, atât la universitatea clujeană, cât şi în cei şapte ani petrecuţi în Algeria.
A călătorit mult, bucurându-se de frumuseţile şi misterele lumii, însă i-au rămas în suflet satul natal, imaginea celor care au înconjurat-o mereu cu dragoste şi amintirile copilăriei. Nu şi-a uitat niciodată originile, Sebeşul de Sus din Mărginimea Sibiului, vizitându-l cu drag, ori de câtre ori timpul i-a permis. Şi-a iubit neamul şi familia ce a înconjurat-o mereu cu grijă şi dragoste.
Astăzi, cei dragi ai săi îi simt gândurile pline de dragoste şi recunoştinţă, de-acolo din cer, de Sus… Dar rudele şi consătenii îi sunt aproape. Se implică în viaţa culturală a Sebeşului de Sus, în organizarea acelor întâlniri devenite tradiţionale, Fiii satului.
Chiar dacă sunt la mii de kilometri depărtare, Luciana Stănilă şi nea Mitică Sinu ţin legătura. Nicole şi Mitică Sinu au primit-o cu drag în Arizona, când a avut ocazia să viziteze împreună cu ei oraşul şi împrejurimile, şi au retrăit pentru câteva zile amintirile împletite în fire de dor, despre Sebeşul de Sus şi despre consătenii lor.
După ce am vorbit cu doamna profesor Stănilă minute multe la telefon, într-o atmosferă destinsă, deschisă şi deosebit de plăcută, aflând atâtea despre viaţa şi cariera Domniei Sale, am înţeles şi mai bine de ce nea Mitică, atunci când povesteşte de ea, rosteşte cu atâta naturaleţe: Lucica!
