În urmă cu doi ani, Mircea Crişan a venit în ţară la invitaţia UNITER, pentru a primi Premiul special pentru teatru de revistă. Tot acum doi ani, Mircea Crişan împlinea 40 de ani de carieră în străinătate, din care cei mai mulţi şi i-a petrecut în Germania. M-am întâlnit cu actorul la sediul UNITER, a doua zi după gală, provocându-l la dialog.
L-am aşteptat în poartă. Venea agale, dinspre Piaţa Amzei, cu o punguţă de mezeluri. Întârziase niţel: “Eram curios cum mai sunt mizilicurile acasă, am luat câte o sută de grame din mai multe feluri. Ştiţi, eu am fost mezelar în tinereţe…”.
Apoi s-a scuzat că merge în camera de oaspeţi să se schimbe de tricou, dar în ochi i se citea pofta de a gusta afumăturile. A revenit în salon lăsând în urmă un discret iz de usturoi. Îşi pregătise stomacul pentru un lung interviu. Subiectul: viaţa lui Mircea Crişan, pentru Ediţia de Colecţie pe care intenţionam să i-o dedicăm.
În cinci ore, şi-a feliat existenţa, mărturisindu-mi lucruri personale şi secrete până atunci. Aşa am aflat că, pe lângă Theodor, mai are un băiat, Simon – “din floricele”, cum tatăl însuşi ne-a recunoscut. Am vrut un interviu, dar Mircea Crişan mi-a oferit un spectacol, ilustrându-şi răspunsurile cu scenete şi poante. De doi ani ţin acest interviu – genul de “marfă” care “arde” – în sertar.
A venit vremea să iasă în lume. Poate că acum, mai mult decât în anii trecuţi, avem nevoie să râdem. Oare cum ar comenta Crişan criza?!
Negustor de zâmbete
Cine-ar fi bănuit că băieţelul născut în tren, într-o noapte de august a lui 1924, urma să marcheze pentru totdeauna umorul românesc? Mai multe identităţi, un singur om, acelaşi “mecanism” viu care te face, doar din două vorbe, să plângi cu lacrimi.
Unicul şi inimitabilul – mai ales că la viaţa lui a imitat mai toate lighioanele pământului, patrupede anonime sau bipede celebre – este comicul român Mircea Crişan, născut Mauriciu Kraus şi cunoscut în showbizul german sub numele de Mircea Krishan. Am avut plăcerea de a auzi de la “sursă” povestea vieţii umoristului într-o după-amiază de aprilie a lui 2007, după ce Mircea Crişan primise Premiul special pentru teatru de revistă.
DOUĂ ANIVERSĂRI. În noaptea de 8 spre 9 august 1924, într-un tren care străbătea Maramureşul, a văzut lumina… lunii un băieţel care a primit numele Mauriciu. După cum mărturisea Mircea Crişan mulţi ani mai târziu, îşi serbează chiar două zile de naştere: pe 8 august, fiindcă atunci “l-a adus barza”, şi pe 9 august, deoarece atunci a fost declarat la Starea Civilă ca nou-născut.
Moştenitorul familiei Kraus şi-a urmat părinţii, de voie, de nevoie, de-a lungul şi de-a latul ţării, căci oamenii erau un fel de negustori ambulanţi.
COPIL DE BÂLCI. “Mergeam din bâlci în bâlci, fiindcă părinţii mei aveau o tarabă cu jocuri – tras la ţintă, roată (ruletă) cu premii, cum se văd şi astăzi în parcurile de distracţii. Practic am crescut ca asistent al lor, nici n-aveam de ales. Pe la 5-6 ani l-am alungat pe tata de lângă ruletă, spunându-i că mă ocup eu de clienţi. Ştiam deja să socotesc banii şi restul pe care trebuia să-l dau.
Ba, mai mult, învăţasem un truc prin care dădeam rest mai puţine monede decât trebuia, dar oamenii nu-şi dădeau seama, fiindcă le număram bănuţii în palmă! Uite-aşa făceam!”, mi-a spus Mircea Crişan, care m-a pus să-mi golesc buzunarele de mărunţiş pentru o mică demonstraţie. Cum-necum, din opt monede pe care mi le-a numărat în palmă, m-am trezit că am doar patru bănuţi…
Bâlciurile şi iarmaroacele nu l-au învăţat pe Mauriciu Kraus doar să facă un ban în plus. I-au pus meseria … în piept! Mi-a explicat chiar dumnealui cum s-a întâmplat asta: “Ştiţi ce balamuc, ce gălăgie e în târguri. Ca să ai clienţi tot timpul, trebuie să-i chemi, să-ţi strigi marfa cât te ţin bojocii. Habar n-aveam să scriu când făcusem deja plămânii mari de la atâta strigat «hai la roatăăăă!».
Adevărul e că asta m-a ajutat mai târziu enorm. Capacitatea pulmonară mare mi-a permis să spun multe cuvinte pe o singură respiraţie şi să scot felurite sunete, imitând zgomotele din jurul meu”.
MESERIE. Ce naşte din pisică, şoareci mănâncă, spune o vorbă românească. Din părinţi comercianţi nu putea ieşi decât un fiu negustor. După majorat, Mircea Crişan (renunţase deja la evreiescul Mauriciu Kraus) s-a angajat ca vânzător de mezeluri. Cam tot pe-atunci, a intrat, mai mult figurant decât actor, la Teatrul Baraşeum, în piesa “Lozul cel mare” de Shalom Aleihem, în care, culmea, juca rolul… măcelarului!
Şi totuşi, ce naşte din negustor poate ajunge actor: cursurile Conservatorului de Artă Dramatică (clasa Maria Filotti) urmate între 1944 şi 1946 i-au dat lui Mircea Crişan ştiinţa de a face oamenii să râdă. Ceea ce a şi făcut, de atunci înainte. Lume, lumeeeee, hai la Mircea Crişaaaan!
Actor român, actor german
De la debutul în teatru şi până la plecarea din România, în 1967, Mircea Crişan a jucat la Teatrul Baraşeum, Teatrul Savoy, Teatrul Armatei şi la Estradă. Revistele muzicale erau de succes garantat cu Mircea Crişan în distribuţie. Anii ’60 au fost foarte prolifici pentru comedian în ceea ce priveşte scheciurile radiofonice şi de televiziune.
În 1967, la sfârşitul unui turneu la Paris, Mircea Crişan rămâne în străinătate şi, după contracte în Israel şi Franţa, îşi asumă riscul de a face actorie în limba germană. Umoristul se bucură şi în străinătate de un succes la fel de mare precum cel avut în ţara natală, doar că, pe lângă comedie, învaţă şi interpretează zeci de roluri de dramă, operetă, musical şi apare chiar în pelicule cinematografice. La televiziunea germană, a apărut în peste 60 de filme şi 90 de show-uri. UNITER i-a oferit Premiul special pentru teatru de revistă în 2007.
Atelierul de umor
Când s-au cunoscut erau amândoi foarte tineri. Mircea Crişan obişnuia să spună: “Eu am crescut împreună cu Alexandru Andy. El în înălţime, iar eu mai mult în lăţime”.
Andy lucra la revista Cortina când a fost trimis să-i ia un interviu lui Mircea Crişan, un actor aflat la începutul carierei care se bucura de succes. “Mi-a răspuns la întrebări cu o mulţime de bancuri. La sfârşit mi-a spus că se grăbeşte, că până a doua zi trebuia să dea un moment vesel pentru radio.
Era foarte îngrijorat că nu avea nici o idee. Eu tocmai adunam schiţe umoristice scrise de mine cu gândul de a le publica într-un volum. L-am întrebat dacă l-ar interesa un material. Aveam manuscrisele la redacţie, am luat o schiţă, i-am citit-o şi i-a plăcut. În prima duminică am auzit la radio: «aţi ascultat un moment vesel de Mircea Crişan şi Alexandru Andy»”.
Acesta a fost începutul unei colaborări fructuoase care a durat multe decenii. “După vreo 20 de ani, ni s-a alăturat şi Radu Stănescu. Ne adunam în fiecare zi în atelierul meu, povesteşte Andy. Aveam program precum funcţionarii. De la ora 9:00 până la amiază se muncea cu sârg.”
ATLETUL! Mircea Crişan apărea şi pe afişele circului. “Era singurul loc unde se putea câştiga un ban în plus. Jucau la circ Radu Beligan, Vasile Birlic, Maria Tănase… Crişan s-a gândit să scriem materiale special pentru circ – îşi aminteşte Andy. Aşa am început să scriem spectacole întregi pentru circ.
Îmi aduc aminte de primul an în care Mircea era omul cu muşchii de oţel care îndoaie şina de cale ferată, potcoave de cai morţi. Trebuia să fie îmbrăcat în pantaloni scurţi şi într-un maieu. A venit la premieră cu nişte chiloţi de baie din lână. Şi începe Mircea: «Eu sunt atletul Mitică!». Pentru a fi mai veridic, îşi suge burta şi îşi umflă muşchii! Lumea râdea isterică. Singurul care nu râdea eram eu!
Lui Mircea îi ieşise… ceva din chiloţi… Când şi-a dat seama ce se întâmplase a zis: «Ei, s-a văzut atletul!»”. În lojă bineînţeles că era prezent şi ministrul Culturii de pe atunci, Constanţa Crăciun, o tovarăşă serioasă şi foarte severă. “În pauză, mă duc să o întreb dacă i-a plăcut spectacolul – spune Andy. Ea a vrut să vorbească cu tovarăşul Crişan. Am mers la el în cabină şi îl vedem cu o faţă căzută, tristă. Tovarăşa a început să-l încurajeze: «Lasă, tovarăşe, se mai întâmplă şi neplăceri». Crişan îi răspunde: «Lăsaţi, ştiu eu că dumneavoastră, de la minister, ceea ce nu vă place tăiaţi!»”
Un mare actor şi autor dramatic austriac din secolul trecut, Johann Nestroy decreta că un actor comic ca să stârnească râsul trebuie neapărat să fie sau lung şi slab sau mic şi gras sau talentat. “În cazul lui Crişan, fiind şi gras, şi talentat, bineînţeles că hohotele de râs pe care le cucerea la fiecare apariţie erau duble!” – încheie textierul.
Plata în conserve
“Erau la modă şi echipele culturale. Toate instituţiile aveau asemenea echipe – îşi aminteşte Alexandru Andy. Fabrica de mezeluri, de dulciuri, toate aveau echipe culturale. Fiecare director voia să câştige”. Actorii erau aleşi din rândul angajaţilor fiecărei întreprinderi. Pentru ca actul artistic să aibă o oarecare valoare se apela uneori la autori profesionişti de texte umoristice.
“Am scris şi noi pentru o fabrică de conserve. Am vorbit cu directorul, ne-a explicat cam ce trebuia criticat, slăvit. Însă când a venit vorba despre plată, ni s-a spus că nu există buget pentru aşa ceva. Crişan nu s-a lăsat şi l-a întrebat pe director: «Dar conserve n-aveţi? Păi plătiţi-ne în conserve, dacă buget nu e! Să-mi umpleţi portbagajul».
Omul a fost de acord şi a dat comandă să i se îndeplinească dorinţa lui Mircea. Numai că acesta şi-a scos tăblia care despărţea portbagajul de restul maşinii. Şi toată magazia a fost golită în maşina lui. Cred că vreo cinci ani am mâncat din conservele acelea”. (de Dana Andronie)
Omul cu 100 de idei pe oră
Regimul comunist se folosea de Mircea Crişan şi glumiţele lui contra orânduirii pentru a le arăta străinilor că în România oamenii se bucură de libertate de exprimare. Pe de altă parte, românii se îndemnau unul pe altul “Du-te să-l vezi pe Crişan până nu-l arestează!”
Am stat de vorbă pe îndelete cu Mircea Crişan într-o după-amiază caldă de primăvară a lui 2007, după ce tocmai primise Premiul special UNITER la secţiunea Teatru de revistă. Cu bucurie, actorul ne-a povestit lucruri mai mult sau mai puţin ştiute din viaţa lui.
† Cât de mult mai glumiţi azi?
Nu mai glumesc, din asta trăiesc! Era gluma aia tâmpită cu unul care o viola pe una: “Stai măi, că numa’ glumesc”, zice el. “Scoate gluma, că-mi ies ochii!”, replică ea.
Folosit ca sperietoare de occidentali
† Ce e de râs astăzi în România?
N-am avut această ocazie. Pe vremuri era cu totul altceva. Renumele meu era că am reuşit să introduc probleme politice fără să mă lege. Am reuşit, împreună cu Alexandru Andy, colaboratorul meu, să ne strecurăm fără să pună mâna pe noi. Secretul este că subliniam mult cu mimica.
De pildă, era un scheci: sâmbăta, toată lumea se ducea la fotbal şi toţi căutau să-şi ia liber de la serviciu. Eu, că sâmbătă mă duc să-l înmormântez pe tata mare. Auleo, Ionescu o spune pe asta înaintea mea. Mai bine zic că trebuie să mă duc la o nuntă. Un’te duci, Georgescule? Păi, am o nuntă. Auleo, n-o mai pot spune nici pe asta. Mai bine zic că m-a chemat la procuratură. La procuratură, te cheamă??? Lumea îngheţa! La procuratură te umflă, nu te cheamă. Eu nu mai spuneam nimic, dar publicul înnebunea…
† Cum de permitea regimul astfel de glumiţe?
Cu timpul, am fost patru puncte în Europa care am reuşit să devenim “instituţii oficiale”: eu în România, Arkadie Raikin în Rusia, Trânka la Varşovia şi un teatru din Ungaria. Străinii care veneau la noi remarcau întotdeauna nivelul de cenzură. “Cum?”, ziceau tovarăşii. “Vino să vezi ce spune Crişan!” Ăsta a fost momentul meu de succes, cariera mea de bombă, când era mai greu pentru toţi.
Ajunseseră să aibă nevoie de mine ca să poată replica: “La noi e libertate!”. Lumea de rând spunea: “Du-te să-l vezi, până nu-l arestează!”.
† Ce v-a determinat să părăsiţi vaporul numit România?
Întotdeauna am ştiut când să părăsesc un loc. Nu mi-ar fi trecut prin cap niciodată să plec din România, dacă nu s-ar fi întâmplat anumite chestii. În 1965 am fost în turneu la Paris şi m-am întors în ţară bine mersi. În 1966 am fost în Berlinul de Est, cu tot Teatrul de Estradă, şi am jucat o stagiune întreagă în incinta Circului Palladium.
Eu eram prezentator. Nişte oameni de la cel mai important teatru de satiră din Berlinul de Vest m-au văzut şi m-au luat la o discuţie, dacă nu vreau să joc şi la ei o stagiune. Pentru mine, oferta asta a însemnat o mare cinste. Am venit foarte fericit la Bucureşti, crezând că e o mare cinste şi pentru România. N-a fost aşa, cererea a fost refuzată, pentru că ar fi trebuit să plec singur.
Dar în anul următor, când am plecat din nou în Franţa, cu toată trupa, am rămas acolo, în ciuda “codiţelor” care citeau ziarul în holul hotelului. Prostia lor, aşa pierdeau oamenii. Dacă mi-ar fi dat libertatea de a onora acel contract, şi astăzi m-ar fi avut în ţară. Erau o grămadă de ovrei care aveau rude în America, şi peste tot în lume, şi care ar fi trimis dolari cu duiumul.
Dar regimul Ceauşescu a hotărât ca pentru un dolar să dea şase lei, cu care nu puteai cumpăra mai nimic. Aşa că nimeni n-a mai trimis dolari în România. În alte ţări din vecinătate se putea. La cehi, unde am jucat opt luni împreună cu fosta mea nevastă, care era cântăreaţă, am jucat în baruri.
În schimb, la ruşi, orice local se închidea la ora 10:00 seara. Parcă şi acum văd ceasul cel mare de pe perete, la care trăgeau cu ochiul ruşii care cântau. La 10:00 punct încetau “zgomotul”, chiar dacă piesa era la jumătate. Pe urmă a venit o “mare libertate”, într-o singură cafenea din Moscova, programul s-a prelungit până la 11:00 noaptea!
Cumpărături pentru distragerea atenţiei
† Refaceţi filmul plecării…
Am jucat cele trei luni de contract la Olympia, mi-am făcut toată treaba, după cum era programat. În ultima zi care ne rămăsese liberă, pentru cumpărături, am plecat din hotel în pantofi, fără ciorapi, pantaloni, cămaşă şi cu paşaportul şi ceva mărunţiş în buzunar.
Altfel, securiştii care ne însoţeau deveneau bănuitori. Era vară, în iunie. La Paris, toţi aveam acelaşi salariu: şi eu, şi ultimul maşinist, şi femeia de serviciu, şi cabiniera, şi Stela Popescu încasam 35 de franci pe zi, adică 7 dolari. Banii ăştia ne ajungeau doar de mâncare. Dar nu asta m-a enervat, ci faptul că fusesem chemat la cel mai iubit teatru de satiră nemţesc şi n-am fost lăsat să onorez un contract de un an.
Cei din Israel, când au aflat că am rămas în Franţa, au venit şi mi-au oferit un contract de 30.000 de dolari. Adică leafa pe care o aveam eu la Paris pe 15 ani, pentru doar 36 de zile de jucat un spectacol. A venit şi Noel Bernard de la Europa Liberă şi mi-a dat 5.000 de dolari ca să fac patru emisiuni.
† N-aţi anunţat nici un coleg despre intenţia dumneavoastră?
Mi-era coleg de cameră Horia Căciulescu, care a fost împuşcat în modul cel mai stupid de un soldat la Revoluţie. El era membru de partid. “Mai cumpără câte ceva, că mă-ntreabă ăştia: «Ăla nu cumpără nimic?»”. Cumpărăturile pentru acasă erau semn că n-ai nici o intenţie să rămâi pe-acolo.
De Iordan am cumpărat pentru nevastă-mea un geamantan de prostii şi i l-am dat secretarului de partid care ne însoţea: “Ăsta-i pentru Magda, amanta mea, da’ ţine-l tu, te rog, să nu-l vadă nevastă-mea, Sarica, la aeroport, că-l înhaţă”. Şi el: “Nici o problemă, dom’le! Te acopăr eu”.
Pe de altă parte, s-or fi gândit că eram prea bătrân, la 43 de ani, cu nevastă şi copil în ţară, să mai îndrăznesc să rămân în străinătate. Altfel, n-a ştiut nimeni nimic. Nici Horia măcar, el doar mă sfătuia să nu bat la ochi, dar n-a bănuit nici o secundă care era intenţia mea.
Traseul unui “fugar”
† Unde v-aţi dus după evadarea din hotel?
Eram prieten cu un cârciumar de pe Rue Comartin, care îmi spusese că pot rămâne la el. Era nebun de legat, îmi zicea că e de la Securitate, mă punea să-l pipăi la spate, că are pistolul sub haină. După aceea mi-a arătat că «pistolul» lui era o chestie care ţine hernia. Dilimanul ăsta m-a ajutat! Câteva zile am stat la el, apoi au venit ăia din Israel şi mi-au oferit contractul de care v-am spus. După Războiul de şase zile, am făcut turneu în tot Israelul.
† Care v-a fost traseul ulterior?
M-am întors pentru o vreme în Franţa. Atunci am făcut renumitul reportaj de la Olimpiada de la Grenoble, din 1968. Împreună cu Nicu Munteanu, care era reporter sportiv. Eu am făcut momentele umoristice, care în România au avut un succes nebun. După ani de zile, Flamaropol, care era antrenor de fotbal şi de sporturi de iarnă, a venit la mine să-mi spună că, din cauza unuia din acele scheciuri, a avut necazuri cu comuniştii. Eu spuneam despre el că mi-a fost antrenor de sport şi el m-a învăţat cum să fug ca să pot să respir.
Era doar un banc, dar securiştii l-au interpretat ca şi cum Flamaropol m-ar fi îndemnat să rămân în străinătate. La Grenoble s-a remarcat un mare campion la schi, Jean Claude Killy. Eu vorbeam despre el, dar toţi au înţeles că la Ceauşescu mă refer: “Acest Jean-Claude Killy, care le ştie pe toate… Salturi, face salturi; sărituri, face sărituri; viteză, nimeni nu-l întrece; el ştie tot; toată lumea îl întreabă pe el”. Am făcut apoi câteva spectacole de carnaval la Köln şi m-a luat sub aripa lui Rudy Carell, mare showman olandez.
Cu el am fost şase ani în toate emisiunile de televiziune. Ulterior, o mare actriţă, Gisela Schlüter, m-a luat în emisiunile ei timp de 11 ani. Era o figură de femeie, m-a căutat în farmacie la nevastă-mea ca să dea de mine.
† Deci aţi avut ceva noroc…
Nu-i vorba doar de noroc. M-au văzut ce pot, de aceea m-au ales. În cartea lui, Rudy spunea despre mine: “Mircea Crişan, care are 100 de idei pe oră”.
Reîntregirea familiei
† Dar Securitatea nu v-a căutat şi-n gaură de şarpe?
Păi, vreme de trei-patru luni, cât am stat în Israel, Securitatea n-avea ce căuta acolo. Mă combinasem cu o regizoare, Tereza, am locuit o vreme la ea şi împreună am venit în Germania, la Köln. Săptămânal, făceam o pastilă umoristică la Deutsche Welle, dar la modul elegant, nu în stilul grosolan al Europei Libere. Ce-i drept, mi-a fost frică pentru familia mea rămasă în ţară, în special pentru mama.
Fosta mea nevastă, Sorina Dan, avea prieteni la Securitate şi am aflat pe urmă că a trăit cu unul dintre marii şefi ai Securităţii. Când am rămas afară, eram căsătoriţi şi aveam un băiat, Theodor, care acum, (n.r. – în 2007) are 51 de ani, este doctor, are cabinet în Dusseldorf, este căsătorit şi tată a doi copii.
Pe fiul meu l-am scos din ţară cu ajutorul nevestei mele, apoi am reuşit să-l dau la şcoli bune. Pentru acest lucru, Sorinei îi dau şi acum 1.000 de euro pe lună şi i-am dat o casă în Köln. Înainte să-l aducă pe băiat, nevastă-mea a reuşit să vină la Köln.
“A zis tovarăşul Staicu să te întorci, că nu ţi se întâmplă nimic.” “Chiar dacă n-aş păţi nimic, nu mă întorc! Ce, să devin bătaia de joc a tuturor? Să ling acolo unde m-am c…? Nici nu-i nevoie să-mi facă securiştii ceva, că-mi face poporul, îmi întoarce fundul. Ar fi o dezamăgire, aş trăda întregul popor român.”
Ştiam că aş fi fost un om mort din punct de vedere al meseriei, dacă m-aş fi întors atunci în România. Dar ea, trăind cu unul dintre marii şefi ai Securităţii, a vrut să demonstreze că mă poate aduce în ţară.
“Ăla cu Chevroletul”
† Mai aveţi copii?
Mai am. Unul, din floricele, tot băiat. L-am recunoscut. Şi el e în Germania. Mama lui e o nemţoaică.
† Cum îl cheamă?
Simon, după prenumele tatălui meu, şi Lentz, numele de familie al maică-sii.
† Ce meserie are?
Ei, meserie! Aşteaptă să mor eu! E un leneş. Şi maică-sa era o leneşă. Mi-e scârbă. Eu am muncit toată viaţa mea. Seara jucam şi dimineaţa, cu Andy şi cu Stănescu, eram ca funcţionarii, scriam texte umoristice de la 9:00 la 13:00.
† Când v-aţi căsătorit prima oară?
N-a fost un amor nebun. Sorina era o tipă foarte puternică, micuţă, drăguţă. Când am mers în Israel, toată lumea sărea pe ea că e Liz Taylor incognito. Arăta bine. Avea şi un fel de a cânta cu mult temperament, făcea multă gălăgie. Muzică proastă, dar avea oarecare succes. M-am gândit că putem lucra bine împreună. Dar era atât de puturoasă!
Juca cărţi… putea să joace cărţi dimineaţa, la prânz şi seara. Într-adevăr, o vreme am făcut echipă bună. După ce am mers în Bulgaria, am câştigat nişte bani din care am cumpărat un Chevrolet pe care l-am adus în România. Apropo de asta, când a venit Hruşciov la noi, nu-mi ştia numele, l-a chemat pe “ăla cu Chevroletul”.
Într-o seară, jucam la vreo 60 de kilometri de Bucureşti, şi era pe la sfârşitul spectacolului când m-au arestat. Era iarnă. Am fost pur şi simplu luat pe sus, băgat într-o Skodă militară, acoperită cu pânză şi adus la Bucureşti.
Am îngheţat tot drumul de frig, dar şi de frică. Ce se întâmplase? La Bucureşti venise în vizită unul dintre cei mai importanţi membri de partid din URSS. Hruşciov îi recomandase omului să-l vadă pe ăla care face “Tribunalul câinilor”. Personajul nostru a fost dus la Operă şi, plictisit, a cerut să-i fie adus “ăla cu tribunalul”, adică pe mine.
Executanţii au înţeles “umflaţi-l pe Crişan”. De aia am fost adus cu forţa. Am ajuns după 12:00 noaptea. Ministrul Culturii a spus că mai bine să-mi fac numărul a doua zi, când invitatul avea să ia masa cu vreo şase indivizi importanţi de la noi. M-am dus la masă, am mâncat cu ei, rusul a crezut că sunt cine ştie ce personaj important politic şi abia la sfârşit a aflat că sunt umoristul.
† Dar pe Hruşciov cum l-aţi cunoscut?
La o aniversare a lui s-a făcut program artistic. Au fost chemaţi mai mulţi artişti din ţările vecine şi prietene, precum şi din URSS. Atunci am jucat “Tribunalul Câinilor”. Am făcut mai multe scheciuri, dar ăsta i-a plăcut teribil.
Se spunea că în Uniunea Sovietică există trei tipuri de cetăţeni: unii care au fost în închisoare, unii care sunt în închisoare şi unii care vor fi în închisoare. Pe asta se baza Tribunalul Câinilor. Mircea Crişan ne face o demonstraţie “lătrătoare” a unui proces cu patrupede cărora li se dau intonaţii de avocat, procuror, grefier, judecător, aprod, acuzat… Acest număr a avut succes pretutindeni, dar în Rusia cu deosebire.
“Am avut o viaţă iute”
26 de ani i-a fost soţie. Au avut de împărţit o scenă şi cam atât. Au fost la bine şi la greu doar în meseria de artist.
O doamnă şic, îmbrăcată într-o rochie de dantelă neagră, coboară sprinten dintr-o maşină cu număr de Germania. Locul de întâlnire: Casa Vernescu. Vine uşor zâmbind spre mine, dându-mi de înţeles că ea este Sarica Kraus – fosta soţie a lui Mircea Crişan. Faţa mea surprinsă o face pe doamna Kraus (sau pe Sorina Dan, după numele de scenă) să-şi accentueze zâmbetul.
Îi făcusem o zi fericită! Avea o întâlnire, la care din prima secundă reuşise să impresioneze printr-o apariţie dichisită cu elixirul tinereţii. “Să vă spun ce vârstă am?” – m-a întrebat retoric. “Chiar vă rog” – i-am răspuns pe un ton complice. “80 de ani!” S-a uitat direct în ochii mei pentru a savura pe de-a-ntregul reacţia mea.
Nu ştiu ce-a făcut doamna Kraus cu anii, dar se vedea clar ce-au făcut anii cu ea. I s-au aşezat frumos pe chip, ajutând-o să fie o femeie şarmantă până la această vârstă. Am intrat în Casa Vernescu, ne-am retras la o masă şi ne-am ales “meniul” principal al discuţiei: Mircea Crişan.
“Aveam 24 de ani când ne-am întâlnit. Eu eram cu bicicleta -, începe Sorina Dan povestea. Atunci locuiam pe Bulevardul Republicii. Din blocul vecin a ieşit un domn grăsuţ. Avea vreo 82 de kilograme… Era frumuşel foc. A venit la mine şi am intrat în vorbă. Eu eram deja în teatru. La 17 ani intrasem la Teatrul Evreiesc. În paralel am făcut şi şcoala de muzică, şi Conservatorul Astra, de Dramă şi Comedie…
Mi-a spus că a doua zi pleacă în turneu, dar că se va întoarce peste o lună. Şi s-a întors. Mi-a trimis şi o carte poştală care a sosit exact de ziua mea, la 2 decembrie. M-a impresionat foarte tare… Aşa am început o relaţie frumoasă. Am avut plăcerea să mă ceară şi de nevastă. Dar mai târziu mi-a făcut mult rău…”
Şi au muncit ca soţ şi soţie 26 de ani. “Am divorţat acum 30 de ani. A venit şi mi-a spus că a găsit pe cineva… Nu m-am aşteptat. M-a rugat să-l las, după 26 de ani de căsnicie. Nu ştiu cum m-a zăpăcit, dar am zis da. Iar la zece zile după divorţ s-a recăsătorit.
Pe Theodor – pe care l-am făcut când aveam 27 de ani – l-a crescut guvernanta. Nu aveam timp nici să ne certăm. Nici să ne iubim… Totuşi eu cred că l-am iubit pe Mircea. Însă viaţa cu el a fost un calvar.”
PE REPEDE ÎNAINTE. Sorina Dan a făcut o mică pauză pentru a-i dirija pe chelneri să servească două doamne aşa cum se cuvine. “Gata, ne-ai adus de toate, acum nu ne mai deranja, la-să-ne să ne desfăşurăm!”… După ce s-a făcut linişte, a continuat să servească felul principal al discuţiei: viaţa cu Mircea Crişan.
“Pentru mine n-au fost o plăcere nici căsătoria, nici divorţul. Am avut o viaţă iute, totul se făcea pe repede înainte… Mi-am trăit viaţa mult prea puţin. Mi-am dorit să fiu măritată, să am un copil… Dar nu mi-am dorit o căsnicie urâtă… Întotdeauna am suferit că nu am avut un bărbat al meu. Să mă iubească, să mă răsfeţe…
O dată, Mircea plecase în Polonia, la un festival de teatru. Între timp eu încercasem să mă vopsesc blondă. Numai că mi s-a ars părul şi am fost nevoită să mă tund scurt. Puţinul păr pe care-l mai aveam era… roz. Ajunge Mircea, iese din aeroport, vine la mine, mă pupă şi plecăm acasă. Nu văzuse că nu mai aveam păr în cap! Atunci trebuia să divorţez.”
S-a oprit pentru câteva secunde pentru a scoate din geantă o hârtiuţă pe care scrisese acasă câteva rânduri care şi-ar fi dorit să fie finalul acestei poveşti. Mi le-a citit şi mi-a mulţumit. Îi respect dorinţa şi îi las finalul: “Începe să se ridice vălul uitării de pe imaginea unei întregi pleiade de artişti. Crişan a fost, este şi va rămâne o istorie”.
Cu ce preţ!
Sorina Dan n-a ştiut că Mircea Crişan s-a hotărât să nu se mai întoarcă în ţară. “Eram la Friedrichstadt Palace cu câţiva cântăreţi străini şi cu un grup de balet feminin superb… L-am sunat la Paris şi i-am lăsat vorbă la hotel. După o oră m-a sunat şi mi-a spus să mă întorc în ţară, că mama lui e singură. În ţară să mă dau la fund şi să cer emigrarea. Şi n-am făcut nimic!
M-au dat afară de la Tănase şi a trebuit să mă descurc, căci meserie ştiam… M-am dus şi la Direcţia de Paşapoarte şi i-am întrebat ce au de gând cu mine. Nu mai aveam bani. Mircea nu-mi lăsase nimic, în afară de trei maşini în faţa casei: un Chevrolet, un Renault şi un Fiat 600. Am cerut voie să vând o maşină… Nu m-au lăsat, m-au trimis în străinătate să-i zic lui Crişan să vină înapoi, că nu-i face nimeni nimic… Mircea este un tip foarte inconştient. Făcea băşcălie şi putea să fie oricând arestat. S-a salvat cu preţul familiei!” A avut de suferit şi băiatul din cauza dezertării lui Crişan.
“A fost un şoc pentru oameni că Mircea a plecat din ţară. Theodor a fost bătut de nişte ţigani în piaţă pentru că Mircea a îndrăznit să rămână în străinătate!”
CV de comedian
Mircea Crişan a devenit actor cu diplomă după ce a absolvit, în 1946, Conservatorul de Artă Dramatică, la clasa Maria Filotti. A debutat la 19 ani în “Lozul cel mare” de Shalom Aleihem la Teatrul Baraşeum din Bucureşti. La acelaşi teatru a jucat în “Potopul” de August Strindberg. În 1946 debutează în revista “Ca la noi la nimeni”, în regia lui H. Nicolaide, avân-du-i colegi de scenă pe Maria Tănase, Sephi Alşec, Beno Verea. Între 1946 şi 1957 este angajat la Teatrul Armatei, dar joacă în continuare în reviste de varietăţi montate la Teatrul Savoy şi la Teatrul de Estradă alături de N. Stroe, Gogu Trestian, Ion Antonescu-Cărăbuş, Horia Căciulescu, Zizi Şerban, Puiu Călinescu.
Nu ratează nici revistele muzicale, fiind partener de scenă cu Anda Călugăreanu, Constantin Drăghici, Margareta Pîslaru, Marina Voica şi Doina Badea. Cu Stela Popescu a interpretat scheciuri celebre, precum “Costică… dormi?” şi “Castravetele”. În anii ’60 apare în numeroase producţii radiofonice şi de televiziune, devenind un comic celebru în România. (de Dana Andronie)
Premiu de excelenţă
Mircea Crişan era privit de studenţii la Actorie ca o “instituţie” oficială a umorului.
Când la sărbătoarea Uniter de acum doi ani premiul de excelenţă l-a primit comicul Mircea Crişan, am avut o ciudată bucurie. Eram şi nu eram eu, Mircea Crişan aducându-mi în faţa ochilor o perioadă de viaţă pe când aveam o formă incertă şi el strălucea foarte tare. Eram încântată că-l văd şi că e în faţa mea sănătos şi vesel. M-au uimit modestia şi cuminţenia lui.
FACTOTUM. Când eram noi foarte tineri, el era deja “folclor”: se cita din el, se povesteau întâmplările vieţii sale, cumva în continuarea fantasticului său talent. Mircea Crişan…
Mi-aduc aminte că l-am şi văzut în “Colibri music-hall”, revistă în care era factotum, era strălucitor, râdea şi-l făcea să râdă şi pe cel mai mohorât spectator.
Cred că era şi scenariul scris de el şi mi-i aduc aminte pe Doina Badea, pe Fărâmiţă Lambru şi pe frumoasa Mariana Bădoiu. Dacă nu mă înşel, acest spectacol a fost socotit cel mai mare succes al stagiunii 1966-1967. Mircea Crişan…
Era un creator sintetizant. Reducea gestul, mimica, mişcarea la minimum posibil, atenţia lui se concentra asupra ritmului sufletesc. Mişcările sufletului lui alimentau cu endorfină (hormonul bucuriei şi al râsului) sufletul spectatorului. Ochii lui erau atât de vii că parcă te-nţepau. Citeai în ochii lui TOT.
De aceea comicul lui era atât de clar şi parcă purifica. Aşa cum l-am recepţionat eu ca “adolescentă firoscoasă şi dăşteaptă” cred că talentul lui comic avea o culoare intelectuală. Cuvântul era extrem de important. Cred că era superior prin felul în care oficia pe scenă tuturor comicilor pe care i-am văzut şi care erau extrem de talentaţi. Dar pe Mircea Crişan nu-l interesa performanţa, nu alerga după ea, cred că performanţa alerga după el. Aşa se explică de ce are succes şi-n ziua de astăzi.
Din întâmplare, Rica Segal, venită proaspăt din Israel, îmi spune: “L-am văzut la Toronto. Era gras. Era îmbrăcat în pantaloni scurţi de copil. În spielhosen cu floricele. Sala era plină ochi. Nu mi-am imaginat că vor fi atâţia amatori. Era în anii 1983-1984. În Toronto era o mare comunitate de români, care-l aşteptau ca pe Mesia. A avut un succes fabulos. Cred că pentru că avea acea formaţie clasică a lui.
Era pus la punct cu toată politica lumii şi o comenta într-un fel unic. Făcea totul. Eu mă aşteptam să fie foarte bătrân şi să nu se poată mişca. Dar era la fel de dinamic ca-n tinereţea lui, când eu eram copil. Eu aveam acum vreo 40 de ani şi el cam tot aşa, deşi vârsta lui biologică era aproape dublă!”.
ACTOR-VRĂJITOR. Mi-l mai aduc aminte pe Mircea Crişan pe când eram studentă, la un spectacol ce avea loc la Sala Palatului. Era un spectacol special cu Arkadie Raikin – comic rus. Mircea Crişan trebuia să traducă într-un fel artistic “poantele” celebrului comic rus.
O fi fost bun Raikin, desigur, dar eu îl ţin minte pe Mircea Crişan şi inteligenţa comediei sale. Era un actor-vrăjitor care fermeca publicul de orice vârstă. Avea o fantezie debordantă, se spune.
Regizorul Vasile Manta de la Radio România spune că era cel mai mare imitator pe care l-a întâlnit în viaţa sa. Imita cu o bucurie de nedescris furtuna, mierla, purcelul, haita de lupi iarna, uşa care scârţâie, geamul care se sparge, copilul mic care plânge, care gângureşte, cucul, maimuţa, avionul…
Când eram studenţi, cineva povestea că Mircea Crişan îşi oprise maşina (avea maşină) în faţa Facultăţii de Arhitectură. Studenţii se buluceau la fereastră să-l vadă: oricând era un spectacol. Unul mai îndrăzneţ i-a strigat “Butoiule!”, şi el, deloc nervos, deloc supărat, amuzat chiar, încântat le-a răspuns cu vocea lui tărăgănată: “Mânca-mi-aţi capul!”. O lună de zile a circulat gluma prin lumea noastră, gândind la el cu admiraţie.
Dar în vara anului 1965 a avut loc primul turneu al Teatrului Tănase la Paris, pe scena Teatrului Olympia, pe atunci marele impresar era celebrul Bruno Coquatrix. Au avut un succes fulminant. Spectacolul se numea “Grand music hall de Bucharest”. Succes mare! În toamna anului 1965 acelaşi succes mare la Berlin, la Friederich Stadt Palace, şi pe urmă la Trieste, în Italia.
ELOGII. Dacă francezii au scris în Le Nouvel Observateur că a fost noaptea românilor, nemţii scriau în Berlinereitung: “Aplauzele nenumărate ajung să facă parte integrantă din reprezentaţie”, iar Il Piccolo: “Excelent! Fantastic! Uluitor!”. Mircea Crişan a avut un succes personal atât de mare, încât asta l-a făcut să rămână în străinătate, întâi la Paris, apoi la Berlin, unde şi-a scris numele Mircea Krishan.
Când l-am văzut în Sibiu, la decernarea Premiului de Excelenţă al UNITER, era cuminte, extrem de “cu picioarele pe pământ”. Nu-şi făcea iluzii că publicul îl mai adoră ca-n 1965, avea nostalgia locului tinereţii sale, dădea clasă prin cuminţenie, linişte şi modestie.
Tot regizorul Vasile Manta povesteşte că, după ce a rămas în străinătate, a venit un ordin să se ardă orice înregistrare cu Mircea Crişan. Într-un demers foarte periculos, câţiva profesionişti au salvat benzile cu marele comic. Vasile Manta a fost unul dintre ei. Trebuie să-i aducem un omagiu lui Mircea Crişan pentru pagina scrisă de el în istoria teatrului de revistă, pentru inteligenţă, eleganţă şi spiritualitate.
Un actor în exil
Cândva am citit că fericirea trebuie să fie uşoară şi să zboare ca şi inimile oamenilor, scria mai “în tinereţe” Mircea Crişan. Eu îmi leg dorinţele de baloane şi le dau drumul să zboare spre cer.
După acea plecare din România, dragostea pentru scenă a mers pe un drum foarte meandrat. Din locul lui de “stea strălucitoare”, din succesul uriaş şi solid pe care-l avea în România, s-a trezit în oceanul marii concurenţe. Şi aici intervine partea lui umană, puterea artistului adevărat, cel care ştie că are o responsabilitate a talentului cu care a fost investit. S-a luptat ca o fiară pentru locul lui pe scenă şi-n inima publicului.
Când l-a găsit regizorul Kay Pollack, şi el venit din altă ţară, din Suedia, dădea audiţii, cânta cu orice prilej pentru a-şi găsi locul. A fost un noroc întâlnirea cu regizorul suedez. A dat o probă pentru un rol pe care mai erau 25 de concurenţi. “Am avut noroc că arătam exact aşa cum îşi închipuise regizorul că trebuie să arate personajul. Dar am fost şi cel mai bun. Şi faptul că nu stăpâneam încă bine limba germană nu l-a dezamăgit pe regizorul suedez. Era vorba despre «neutralitatea lingvistică».”
A făcut nenumărate one-man-showuri, a făcut televiziune, a făcut film, a jucat teatru. Fişa personajelor este impresionantă. A fost Tevje în “Scripcarul de pe acoperiş” de Shalom Aleihem – musical – ce greu trebuie să-i fi fost! Dar a fost şi Sancho Panza în “Omul de la Mancha” – tot musical, dar a fost şi Doolittle, tatăl Elizei din “My Fair Lady”. Să adaug că a cântat şi-n operete de Lehar şi Johann Strauss şi-n comedii de mare succes semnate nici mai mult, nici mai puţin de celebrii Neil Simon sau Ephraim Kishon, G. B. Shaw sau Jaroslav Hasek.
Mă întreb, dacă rămânea în România, ar mai fi jucat asemenea roluri? Nu mai vorbesc despre rolurile de dramă din Berthold Brecht. Un important jurnalist spune despre el: “Joacă inimos şi însufleţit, de un optimism de neînţeles căruia îi conferă un raţionament subversiv”.
Talentul ieşit din comun, viaţa complicată, supravieţuirea, generozitatea îl făceau să joace pe scenă ca şi cum ştia un secret pe care ceilalţi oameni nu-l cunoşteau. Poate de asta prin instinct, publicul se lega de puterea pe care i-o transmitea Mircea Crişan, fie că era public din România, Israel, Franţa sau Germania.
Poate de aceea şi-n ziua de azi cronicile încep cu “o prestaţie extraordinară”, cuvântul “extraordinar” nu lipseşte din scriitura niciunui cronicar. (de Rodica Mandache)
Revelionul Revoluţiei
Scenetele cu Mircea Crişan din Revelionul 1964 au umplut programul radioului în noaptea dintre 1989 şi 1990.
L-am întâlnit prima oară pe Mircea Crişan în 1963, în studiourile de teatru ale Radioului. Eram interpret copil în faţa microfonului, alături de o trupă redutabilă de copii minune din care făceau parte Gelu Colceag, Gigi Enache, Eugen Cristea, Răzvan Ionescu, Daniel Horhocea şi alţii.
“PROFESORUL”. Silvia Chicoş l-a trimis la mine pe Mircea Crişan, care venise cu băiatul lui de 9 ani să joace şi el teatru. Marea actriţă cu vocea ei inegalabilă i-a spus maestrului că eu eram potrivit să-l iniţiez pe băiatul lui în tehnica rostirii radiofonice. A rămas acolo printre noi câteva zile, iar eu, ca o vedetă în rândul copiilor, i-am arătat cum se face. Mi-aduc aminte că i-am dat şi câteva replici în povestea muzicală “Floare Albastră”, pe care tocmai o înregistram
atunci.
Mircea Crişan a fost foarte mulţumit şi mi-a dat dreptate când i-am spus că eu nu cred că băiatul va face o carieră artistică. De altfel nici nu s-a întâmplat lucrul ăsta, după câte ştiu eu.
PE VAL. Mai târziu m-am intersectat cu vedeta Mircea Crişan în culisele Sălii Radio. Participam la unul dintre vestitele spectacole de varietăţi cu public ce se ţineau periodic acolo. Eu aveam o scenetă cu N. Stroe, iar Mircea Crişan avea un monolog celebru pe vremea aceea cu “globule roşii” lipsă la inventar. În culise a dat cu ochii de mine şi m-a întrebat îngrijorat dacă intru înaintea lui.
Avea obsesia cunoscută că totdeauna copiii iau toate aplauzele. Cu siguranţă nu s-a întâmplat aşa. Era perioada când Mircea Crişan avea un succes nebun la public cu umorul lui de tip special, cu figura lui de bonom, plinuţ şi simpatic, care scotea poante suculente din orice text mai mult sau mai puţin inspirat. De altfel, în acel an a fost şi turneul Teatrului de Revistă la Paris, unde Mircea Crişan a ridicat publicul din sala Olympia în picioare, ovaţionându-l minute în şir, cu celebrul său monolog cu castravetele.
La Radio a urmat un Revelion 1964, cu scenete şi poante aproape în întregime cu Mircea Crişan. Ştiu bine lucrul ăsta, pentru că mai târziu, peste ani, în 1989, am refăcut Revelionul pregătit pentru cenzură, împreună cu colegul Manole Pavel Dan, introducând fragmente masive din acel program de Revelion cu Mircea Crişan. Era ca un omagiu adus celui care fugise din ţară în anii ’60 şi pe care publicul nu-l uitase, auzindu-l ani la rând la Radio Europa Liberă.
IMITATORUL. Am să vă spun câteva cuvinte despre o altă faţetă a talentului lui Mircea Crişan. Aceea de imitator. Avea un dar special de a imita păsări, animale, coloane sonore de film. Ce să vă spun?! Era un fenomen. Mi-aduc aminte cum la o piesă de teatru aveam nevoie de o cucuvea. Colegul meu mai mare, nea Toto, cum îi spuneam noi, îmi zice: “Du-te, Vasilică, şi ia-l pe Crişan!”.
Eu am rămas cu gura căscată, descoperind în fonoteca noastră de sunete zeci şi zeci de benzi cu imitaţii marca Mircea Crişan. Am aflat astfel că toate au fost ascunse de furia Securităţii care ordonase ştergerea oricărei urme a lui Mircea Crişan, fugarul şi trădătorul de ţară. Fonoteca radioului păstrează şi azi totuşi multe înregistrări cu Mircea Crişan, prin grija celor care l-au iubit şi l-au apreciat.
Tot în fonotecă se păstrează şi celebra scenetă “Costică, dormi?”, jucată alături de fosta lui soţie, actriţa Sorina Dan şi reluată de-a lungul anilor de diverse cupluri de actori.
După Revoluţie, Mircea Crişan a fost o dată în România. A dat un spectacol la Sala Palatului, la care am fost. Am avut atunci o strângere de inimă. Publicul tânăr nu-l cunoştea şi parcă nu mai gusta umorul lui special. Poate a fost doar o impresie. Eu oricum îl consider pe Mircea Crişan unul dintre cei mai mari actori de comedie pe care i-a dat România. (de Vasile Manta)
Comedie cu tâlc
Stela Popescu s-a aflat în celebrul turneu de la Paris, când Mircea Crişan a decis să fugă din trupă.
Artiştii au fost parteneri de scenă câţiva ani, au jucat la Berlin şi Moscova, dar şi în două mari turnee (în ’65 şi ’67) care au durat 45 de zile şi au fost susţinute la Olympia, cea mai mare sală de spectacole din Paris.
PERSONAJ SPECIAL. “Într-o perioadă în care nu era voie să spui mare lucru, el reuşea. Era un personaj absolut special. Mircea era de fapt un actor gen stand-up comedy, dar nu se baza numai pe spontaneitate, ci se baza pe nişte texte foarte bine gândite. În special monoloage, scheciuri. Scria spectacole întregi – îi avea colaboratori pe Alexandru Andy şi Radu Stănescu, dar el era creierul.
El aranja materialul, ştia cum să spună poanta, pentru că avea o mare experienţă în actualitate. Era un extraordinar actor de comedie, dar de comedie cu tâlc. Nu avea pe atunci nici o concurenţă. Mai târziu a apărut Toma, apoi s-au lansat Bibanu, Bănică. Dar el a fost primul şi a fost foarte bun. Interesant este că le făcea aşa de bine, încât chiar şi cei care tăiau din texte şi se opuneau genului, când le spunea Mircea, acceptau. Pentru că era prea bine spus”, îşi aminteşte Stela Popescu.
PLANUL. Se zice că era cea mai mare vedetă de gen. De ce a ales străinătatea? “Nu i se dădea voie să joace aşa cum şi-ar fi dorit. Altfel, nu avea nici o altă nemulţumire. A crezut că va realiza enorm dincolo. Plecase un colaborator de-al lui, care probabil i-a spus: «Mircea, Hollywood-ul te aşteaptă», încurajări din acestea care nu sunt întotdeauna corecte.
Totuşi, n-a dus-o rău, a făcut treabă bună, a jucat în Germania foarte mult, în America, făcea teatru scurt, teatru de bulevard, avea două-trei personaje. Avea contracte prin ţările nordice şi se implicase în proiecte culturale plătite de primării”, declară distinsa actriţă.
EVADAREA. Nimeni n-a bănuit că Mircea Crişan avea alte planuri. “Ne aflam la Paris în turneu. Eram o mână de actori care mâncam zilnic la un restaurant care se chema Mazagran. În ultima seară ne-am dat întâlnire acolo cu toţii. Aveam spectacolele la ora 21:00 aşa că, de dimineaţă până seara ne plimbam. Am găsit-o doar pe soţia patronului. Părea ciudat.
Am întrebat de ce n-a venit Mircea, ea a zis că nu ştie… bonjour, merci, n-am bănuit nimic şi… am plecat la hotel. Mircea nu era la hotel. Când ne-am dus la aeroport, nu era nici la aeroport. Nici când am urcat în avion nu era, şi-atunci ne-am dat seama ce s-a întâmplat. De cu seară, el se înţelesese cu acel colaborator care l-a îndemnat să nu se mai întoarcă în ţară. A încercat la Paris să găsească o soluţie.
S-a dus iniţial la Coquatrix, directorul Teatrului Olympia, care era o personalitate în Paris, făcea cele mai mari spectacole din Franţa. Acesta însă a refuzat să-l ajute. Asta am aflat mai târziu. Au plecat în noaptea aceea în Belgia, iar noi ne-am întors la Bucureşti. Ulterior, s-a stabilit în Germania. Ştia bine trei limbi străine: franceza, germana şi rusa. Pe urmă au plecat soţia lui şi copilul”, povesteşte Stela Popescu.
S-au mai întâlnit după ’90, când actriţa a mai avut turnee prin Germania. În urmă cu trei ani, Mircea Crişan a primit premiul UNITER pentru întreaga carieră. I l-a înmânat chiar Stela Popescu. Artista s-a dus special la Sibiu pentru acest eveniment. (de Catalina Iancu)
Fineţe de peniţă japoneză
M-aţi întrebat, simplu, cine este Mircea Crişan. Doamne, Dumnezeule!, vă răspund, este un mare COMIC!
Când mă gândesc la el îmi dau seama că impresia lăsată este una totală, excelentă, a unui stil irepetabil. Intra în scenă şi începea să turuie o cascadă de anecdote. Curgea seva umorului din el într-un fel inimitabil. Eu n-am avut onoarea de a juca cu el, dar ca spectator pot spune că este un uriaş şi un subtil umorist. N-a făcut umor din scâlcierea limbii, ci a dat umorului sensuri profunde.
COMENTATOR DE GENIU. El, Mircea Crişan, era un comentator al actualităţii, al vieţii politice, al curajului de a trăi. Arăta o incisivitate fantastică fără să fie rău, agresiv sau vulgar. Ştia să facă o radiografie inteligentă a socialului românesc. Fără îndoială, a fost un comentator de geniu, viu…, iar publicul îl adora pentru asta. Mă doare că acolo, în hăul Europei, s-a pierdut comentariul ironic al vieţii noastre!
Oh! Ţin minte că l-am văzut la Teatrul Ţăndărică. M-a fermecat, făcea multe personaje cu o fineţe de peniţă japoneză. Era foarte talentat în a crea personaje de basm. În Germania a avut succes jucând un Svejk teribil – avea şi datele personajului, şi umorul sănătos şi popular al lui Hasek -, dar nu şi strălucirea aceea din tinereţe, când noi aici aveam nevoie de el să ne aducă lumină! Umorul lui era un medicament, un vaccin pentru oamenii pe care-i iubea atât de mult!
AGRESIV, DAR POLITICOS. În Israel era aşteptat de cei care-l cunoscuseră în România. A apărut pe scenă şi le-a strigat: “Măi, nenorociţilor, ce faceţi voi aici? Vă luptaţi şi cu arabii, şi cu palestinienii…?”. Şi i-a tot “certat” aşa, fiind extrem de bine documentat. Publicul ofta fericit în faţa acestui monument tragicomic. Agresa verbal publicul fără a fi vulgar, fără a fi grosolan şi fără răutate. Îi înjura şi asta le plăcea mult: plângeau, râdeau, aplaudau. Avea mult rafinament şi un haz fin.
AXUL OPTIC. Nu pot să nu vă povestesc o întâmplare din tinereţea noastră, din vremea în care se turnau primele comedii pentru marele ecran. Mircea Crişan avea rolul principal în “Ilie face sport”, în regia lui Andrei Călăraşu. În prima zi, Mircea s-a comportat ca o vedetă plină de fiţe: “Mă filmaţi doar din unghiul ăsta”, “scena asta n-o fac”, “vreau asta, faceţi asta”…
Echipa era disperată de capriciile lui, până când Andrei Călăraşu a strigat către Mircea Crişan, părând de-a dreptul speriat: “Ce-ai făcut? Ai rupt axul optic! Ce ne facem? Nu mai putem filma trei zile. Trebuie să trimitem referat la Cinecita, în străinătate, să ne dea un alt ax optic!”. Nimeni, inclusiv Mircea, nu a mai suflat o vorbă până s-au terminat filmările. Abia la sfârşit i s-a spus actorului că axul optic de fapt nu înseamnă nimic şi că nu i se impută nici o pagubă. Ei bine, credulitatea, naivitatea, candoarea de copil nu pot fi regăsite decât la un mare actor, aşa cum este el.
La un moment dat, întorcându-se în România, Sorina Dan, fosta soţie a lui Mircea Crişan, mi-a propus să înregistrăm câteva din scenetele lui, cu mine în “rolul principal”. Am luat textele, le-am studiat, le-am învăţat, dar nu am putut niciodată să joc în rolul lui. Mi-am dat seama că interpretarea lui Mircea Crişan este mult prea personală şi că nu voi reuşi nicicând măcar să sper că o pot egala! (de Ion Lucian)
Iubit de ziare
Când a împlinit 80 de ani, Mircea Crişan a fost sărbătorit de familie, colegii actori, prieteni, dar şi de ziare.
Chiar şi cu această ocazie extrem de personală, profesionistul Mircea Crişan a găsit “ceva” să-i facă pe oameni mai “interesaţi”: “Eu îmi serbez ziua în două zile, pentru că m-am născut într-un vagon de tren pe data de 8 august, căci părinţii mei erau actori şi rătăceau mereu pe drumuri. M-au înregistrat că m-am născut pe 9 august. Şi eu serbez amândouă datele. Îmi voi serba ziua de naştere pe scenă. Ca toată viaţa mea. Acolo e locul meu”.
Aşa s-a şi întâmplat: cum de ziua sa avea reprezentaţie la teatru, publicul i-a făcut poate cel mai emoţionant şi covârşitor cadou: după spectacol, 8.000 de spectatori au cântat “Mulţi ani trăiască!” şi cineva s-a gândit să-i facă o surpriză – un impresionant foc de artificii.
Mircea Crişan este poliglot, scriu ziarele germane. El vorbeşte germană, română, rusă, ebraică, engleză, bulgară, italiană şi cehă. Dar vorbeşte şi o limbă extrem de specială: cea a umorului fin.
Întrebat fiind la aniversare ce-şi doreşte cel mai mult şi mai mult la aniversarea sa de 80 de ani, Crişan a răspuns: “Să mor pe scenă!”. “Cu ce performanţă vă mândriţi?”, a fost o altă curiozitate de jurnalist, căreia artistul i-a răspuns: “Încă mai trăiesc!”. Şi te întrebi atunci, cum să nu-l iubească presa?
CRONICI. De mai bine de 40 de ani, de când îşi face cumsecade meseria de actor prin cele străinătăţuri, Mircea Crişan a ştiut să-şi atragă nu doar publicul, ci şi simpatia criticilor şi a jurnaliştilor. Un lucru deloc simplu, cu atât mai mult cu cât el tot un emigrant din Est, care vorbeşte cu accent limba germană a rămas. Şi, totuşi, teancul de cronici favorabile creşte încontinuu.
“Mircea Krishan străluceşte în Memmingen în rolul bătrânului ursuz, morocănos, accentul său est-european – emblema sa – potenţează excepţional rolul maestrului Eder”. “Pentru a obţine rolul managerului dirijorului Daniel Dareus, Krishan, remarcat recent în one man show-ul său «Siberia» şi într-un program solo, a trebuit să se impună în faţa unei concurenţe mari. «Regizorul suedez Kay Pollack nu cunoştea piaţa germană, de aceea a scris multor agenţii, care şi-au trimis fiecare candidaţii.»
Krishan a avut 25 de concurenţi pentru rol, regizorul ar fi fost «foarte tipicar» şi astfel ar fi reuşit el să se impună. «Am fost cel mai bun actor. Şi întrupam figura paternă, pe care şi-o dorea regizorul pentru rol», afirmă Krishan.”, s-a scris în presa germană. (de Dana Cobuz, Rodica Mandache)
